„Valoarea unui om rezida în ceea ce da el si nu în ceea ce este capabil sa primeasca.”
Einstein
Viata noastra sufleteasca, linistita sau zbuciumata, este ecoul vietii sociale în care traim. Si cum sa fim linistiti, când ne ajung la urechi, sau ni se prezinta în fata ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defaimam… Demolam valorile reale, distrugem reperele morale si intelectuale ale natiei noastre. Nu este suficient ca din afara stau unii pregatiti sa ne loveasca? Ne lovim si noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de pret – cultura, în oamenii valorosi care mai sunt, în loc sa ne bucure existenta lor. Distrugem nazuinta, lupta si dobândirea acelui ideal: „uniti în cuget si simtiri”.
Defaimatori sunt destui, aparatori mai putini, si-atunci calomnierea creste ca o ciuperca, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defaimatori nu exista sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligentei, nu exista respect fata de oamenii valorosi ai natiei, acei intelectuali care se straduiesc sa ne deschida mintile, sa ne deschida ochii asupra unor lucruri care sunt învaluite în ceata. Chiar daca nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provoca un dialog cu constiinta noastra. Oamenii de cultura din sfera literaturii se straduiesc si scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridica pe o treapta superioara. Mario Varga Llosa spunea: „datorita literaturii descifram, cel putin partial, aceasta hieroglifa care este de multe ori existenta…”
Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influentam, înaltam sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea si vorbirea sa foloseasca binelui. Scrierea si vorbirea sunt puteri care trebuie sa dovedeasca multa întelepciune. Nu ar trebui sa folosim un limbaj curat si corect, cuvinte pline de amabilitate care sa încalzeasca sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând sa corectam, sa îndreptam, nu trebuie cuvintele sa aiba totusi mirosul vietii si nu pe cel al mortii? Cuvintele aspre, severe ranesc sufletele, produc mânie, razvratire, sau profunda îndurerare. Nu ar trebuie mustrarile îndreptate spre oamenii de valoare sa fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au ranit sa ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie sa existe macar o farâma de noblete. Fiind constient de greseala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defaimatoare va actiona pe viitor mai responsabil, în acord cu constiinta sa morala, îsi va imagina consecintele faptelor pe care le-a faptuit sau este pe cale sa le faptuiasca, întrucât i se va largi dintr-o data orizontul cunoasterii si va actiona în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesara.
Trebuie sa recunoastem ca nu suntem egali decât în fata lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, altii cuceresc marirea, iar altora le e data de-a gata”, scria William Shakespeare. Exista o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii si lucrurile în lumea noastra pamânteana, asa cum exista si în cea de dincolo de noi. Dar, toti si toate trebuie sa traiasca în armonie si ca sa existe aceasta armonie, trebuie recunoscuta aceasta ierarhie. „Va îndemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari între voi; ci sa fiti cu totul uniti în acelasi cuget si în aceeasi întelegere” (1 Cor. 1:10).
Respectul trebuie acordat oamenilor nu dupa averile strânse, am mai spus-o cândva, si nici dupa puterea dobândita, ci în primul rând pentru calitatile mintii si cele sufletesti, destainuite în scris, întrucât acestea valoreaza cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu dupa haine, ci dupa fapte dobândeste cinste” si cuvintele asternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaste dupa culoare, pasarile dupa tril, oamenii dupa cuvânt…” spunea un ierarh.
Mircea Eliade se întreba ce-i lipseste omului modern ca sa fie om întreg si credea ca „tocmai aceasta intuitie a ierarhiei, a cosmicizarii. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre si el trebuie folosit în sensul respectului, al demnitatii omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisa, adica de a exprima public ceea ce simtim si gândim. Avem libertate, dar trebuie sa acceptam si niste limite ale libertatii, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizata, nu haotica.
Între oamenii civilizati exista minime raporturi de respect reciproc, formule de pretuire, de respect, de decenta, de bun simt. În mass-media este din ce în ce mai evidenta aceasta eludare a termenilor decenti, evitarea intentionata parca, a reverentelor de limbaj. Ma întrebam cândva daca este facuta pentru a se vedea în ce lume traim, ca o oglinda a vietii? Dar nu, m-am convins ca este acea „ciuperca” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigena. Vorbirea stradala nu trebuie adusa în studiourile de televiziune. O cenzura proprie este necesara, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totusi respectata! Respect si pentru demnitatea limbii noastre! Altfel exista pericolul unei decadente morale si spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Ma indignase vocabularul folosit de unii manifestanti. Si scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se foloseste astazi, ma dezgusta. Cred ca aceasta pretentie a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci si de la cei care stiu sa-si strige durerea în strada, sau ]n fata ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iata ca se poate! S-au putut auzi cuvinte insultatoare la adresa unui intelectual de mare valoare al tarii, iubit de foarte multi dintre noi.
Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrajit, scria: „Nu trebuie sa li se rapeasca umanistilor functia de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului…” Si-atunci când un scriitor, un gânditor slujeste prin scrierile sale interesele neamului românesc si al civilizatiei timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defaimatoare? Nu se loveste în natia noastra prin defaimarea valorilor intelectuale?
