Amintirile sunt dovezile vii ale neuitarii din noi, sunt imaginile trecutului asternute în gânduri, îngrijite în taina cu puterea sufletului si ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapa adânc în noi si dragostea de tot ce-i frumos si bun ne stapâneste vietile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dam frâu liber amintirilor, cautându-ne pe noi însine ancorati în adâncul si farmecul lor.
Dumitru Sinu, nea Mitica – asa cum m-am obisnuit sa-i spun si cum de altfel îi spun toti cei apropiati –, nestavilit povestitor al unor întâmplari din vremuri demult trecute, a stiut sa-si dramuiasca fiecare bucatica de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni si locuri, orânduite dupa bunul sau plac într-un document special pe care nu cred ca gresesc daca-l numesc carta aducerilor aminte, guvernata, de o lege mai rar întâlnita în ziua de azi: prietenia.
Stoian Brailoiu, nea Braila pentru amicii si cunoscutii sai, omul de care l-a legat o prietenie frumoasa si durabila, a facut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români dupa instaurarea regimului comunist în tara noastra. Astazi si-l aminteste plin de recunostinta si-mi vorbeste cu emotie despre un personaj complex, interesant si cu un suflet de aur, dupa cum marturiseste Mitica Sinu.
Legionar fara lege si drumul catre libertate
Stoian Brailoiu a facut parte din generatia care a parasit România postbelica înca din vremea generalului Ion Antonescu. Mitica Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îsi pregatea cu minutiozitate emigrarea; stia ca legionarii îl pot ajuta sa treaca dincolo si pâna la urma ei au fost cei care i-au aranjat plecarea.
„Antonescu îi trimitea afara – îmi spune nea Mitica referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins si i-a închis… erau vremuri tulburi. Si nea Braila a ajuns în Germania, a fost închis si dupa aceea expulzat si trimis acasa”.
Dar nu s-a linistit, a plecat spre Iugoslavia titoista împreuna cu ortacii sai, dintre care nea Mitica îsi aduce aminte de un anume Aurel Calin… La sârbi s-au revazut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îsi aminteste Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor multi care treceau ilegal granitele României, viata sa era guvernata de o sigura lege: aceea a libertatii depline pentru care lupta, depasind obstacolele unui drum sinuos si deloc usor – nea Braila era legionarul fara lege!
Era un razvratit fara margini, nemultumit pâna si de cei din rândurile carora facea parte, legionarii: nici ei nu au facut nimic pentru România – îi spusese catranit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent si drept, cu suflet mare, plin de bunatate. În tara, Stoian Brailoiu fusese învatator.
Cum câmpurile de munca iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai putin aproape de granitele iugoslave cu tarile care deschideau drumul refugiatilor catre libertate, fiecare risca dupa cum credea de cuviinta, alegându-si calea de trecere dincolo de barierele rosii. Stoian Brailoiu se pare ca a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar tinta lui era de fapt alta si dupa o vreme, în sfârsit, ajunge în Franta. Aici se reîntâlneste cu nea Mitica. Printr-un concurs de împrejurari, ajunge mai apoi în Corsica si viata sa îmbraca alte forme, sub auspiciile iubirii…
Corsica si-o dragoste sublima
„Avea un prieten nea Braila, tocmai în Corsica – îsi aminteste nea Mitica – la care merge în vizita, nebanuind ce îi rezervase destinul: aici îsi cunoaste sufletul pereche, se casatoreste si ramâne mai multi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat si l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumata, iata, îi oferea lui Stoian Brailoiu o viata linistita si un camin fericit”.
Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Frantei, dar care beneficiaza de o administrare speciala. Este situata între Franta si Italia, având tarmurile scaldate de apele Marii Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiintat câteva localitati pe insula care era cunoscuta de catre comerciantii fenicieni sub numele de Kyrnos. O data cu înfiintarea coloniei grecesti Massalia, mai apar câteva localitati, sub dominatia greaca. Nu scapa de talpa Imperiului Roman care o cucereste prin anul 259 î.Hr. Vizigotii si lombarzii o controleaza apoi în evul mediu si ulterior intra sub stapânirea papalitatii si a statului genovez. Sub forma de rascumparare a unor datorii, Corsica devine parte integranta a Frantei, fiind alipita acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revolutiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. Dupa mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezinta sub forma a doua departamente: Corse-du-Sud si Haute-Corse.
Referindu-ma la istoria Corsicii nu pot sa nu va împartasesc o curiozitate, al carei adevar se pare ca nu este pe deplin elucidat înca: se spune ca însusi împaratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Povestile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insula în toamna anului 1768, în absenta sotului sau, banuindu-se ca în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpararii si cuceririi insulei de catre Franta –, par a fi totusi adevaruri istorice incontestabile, pentru ca la 15 august 1769, la Ajaccio se naste Napoleon Bonaparte. Apoi, se stie ca viitorul mare împarat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanta” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion si, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lânga Sainte-Seve… Napoleon si contele de Marbeuf corespondeaza apoi pe vremea când viitorul împarat al francezilor urma cursurile scolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidente care conduc la ipoteza unei filiatii diferite decât cea înscrisa în istorie si o data în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune ca ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferenta anului 1769 a fost rupta în mod deliberat de catre politia imperiala. Nu stiu daca se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atesta veridicitatea…
Cu peste 1.000 km de coasta si 200 de plaje, cu un relief cu precadere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistica si devine un punct de atractie pentru aceasta parte de lume.
Cert este faptul ca nu-i de mirare ca locurile acestea macinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brailoiu! Oamenii, locurile, familia ce-si câstigase prin unirea destinului sau cu al sotiei i-au marcat existenta si asta vom vedea din relatarile lui nea Mitica. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viata îi deschide noi perspective…
„Du-te la nea Braila, precis o sa-ti dea ceva bani!”
Dupa o sedere de mai multi ani în Corsica, Stoian Brailoiu revine la Paris, împreuna cu o sotie frumoasa si iubitoare, adusa dintr-un loc plin de istorie si de exotism.
Deschide o fabricuta de mase plastice lânga Paris si angajeaza sapte români si sapte corsicani – impartialitate si egalitate, dupa cum erau originile celor doi soti Brailoiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta si a deschide drumuri pentru cei din jur. Îsi câstigase un renume în comunitatea româneasca din Paris, pentru ca indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brailoiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata asa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masa – îmi spune Mitica Sinu – iar la biserica ortodoxa din Paris, daca cineva cerea sprijinul, i se spunea fara ezitare: Du-te la nea Braila si precis o sa-ti dea ceva bani!”. Era un suflet ales si un om de o generozitate deosebita.
Desi cu dragoste de oameni si de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos si bun, Stoian Brailoiu nu a avut copii…
„Am avut un soi de prietenie speciala cu acest om, cu toate ca era cu zece ani mai în vârsta decât mine, dar am avut întotdeauna ce învata de la el. Îmi amintesc ca l-am vizitat de câteva ori si în Corsica, voia sa ma însoare si pe mine-acolo, dar fatuca pe care mi-o îmi gasise… era minora” – îmi zice nea Mitica zâmbind.
Între timp, Dumitru Sinu pleaca în Canada, dar pastreaza legatura cu Stoian Brailoiu. La un moment dat revine în Franta si, împreuna cu nea Braila, mai fac un bine!
Alben si Flora: doi miri, doi „nasi” si doua continente
Din povestirile lui nea Mitica mi-am dat seama ca Stoian Brailoiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii si mi-a relatat o întâmplare draguta, cu happy end: „Eram în Canada si aveam un prieten canadian, de origine franceza, cam timid de felul lui, pe nume Alben si care voia sa se însoare. L-am luat cu mine în Franta si l-am cautat pe nea Braila” – zice Dumitru Sinu.
Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitica si i-a spus ca e în Franta, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brailoiu n-a stat deloc pe gânduri, gasise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fata foarte cumsecade, o cheama Flora! – si au plecat toti trei sa vada fata. Alben a vazut-o, s-au placut si s-au luat îndata. „Pe mine încercase sa ma aranjeze si nu-i iesise! Dar iata ca lui Alben îi gasise repede sortita!” – zâmbeste nea Mitica, povestindu-mi apoi cum au facut o nunta frumoasa, la care nea Stoian Brailoiu si sotia lui au fost nasi. Flora era dintr-o familie buna, tatal ei fiind detinatorul unei companii de transport.
Apoi Mitica Sinu, împreuna cu Alben si Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai facut o nunta, la care a fost si nasul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreuna cu prietenii sai, Titi Filip, Radu Bumbaru si Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.
Alben si Flora traiesc si astazi în Canada si au doi copii: un baiat si o fata. În fiecare an, Alben si sotia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mâna buna nea Braila!
Dar vremurile erau tulburi, vesnica neîncredere dintre Occident si lagarul comunist crea situatii în care, inevitabil, ori de câte ori apareau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigrantilor veniti din Est…
Prin momente de acest gen au trecut si nea Mitica si Stoian Brailoiu.
Poveste din Corsica – banuit pe nedrept
Dumitru Sinu îsi aminteste de un episod care a schimbat traiectoria vietii lui Stoian Brailoiu si pentru-a câta oara?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în tara; trecuse granita în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franta, se însurase în Corsica, revenise în Franta de unde, iata, datorita unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit sa plece…
În Franta acelor vremuri era presedinte generalul Charles de Gaulle. Se anuntase vizita oficiala a conducatorului rus Nikita Hrusciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, framântate de atâtea schimbari. Generalul de Gaulle, precaut, initiaza o campanie de preventie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigrantilor proveniti din tarile comuniste. Francezilor le era frica sa nu apara probleme din partea acestora, temându-se pentru viata lui Hrusciov si au întocmit liste de suspecti pe care i-au interogat zile întregi.
„Eram în vizita în Franta, venisem din America – îsi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la politie si la 9,00 dimineata si la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare miscare: li se paruse suspecta venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hrusciov, dar nu aveau motive sa se teama, eram inofensiv, îmi câstigasem libertatea si nu voiam sa mi-o pierd din nou”.
Cu nea Braila s-a întâmplat însa altceva: fiind pe acea lista a suspectilor, din precautie l-au trimis în Corsica, stiindu-i, bineînteles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el si-i transmitea impulsuri de revolta.
A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale sederi pe insula. Era un om iubit de toata lumea. Devenise si mai important pentru bastinasi o data cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administratiei franceze: Au venit cu totii sa ma vada, cu mâncare si cu bautura: unul venea, altul pleca... – îi povestise Stoian Brailoiu lui Mitica Sinu.
Dar, dupa ce revine din Corsica, mai sta câtiva ani în Franta si apoi pleaca, de-aceasta data spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
Comunicarea si prietenia lui cu Dumitru Sinu continua, însa de vazut nu se vor mai vedea niciodata… Dupa un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brailoiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lasând în urma amintirile si urmele alese ale sufletului sau de aur...
