„Secuii si secuizarea românilor“. O carte despre dragostea fata de „fratii pierduti“



Editura bacauana Vicovia a scos saptamana aceasta o noua carte, „Secuirii si secuizarea românilor“, scrisa de Gheorghe Popa Lisseanu (1866-1945), aparuta in prima editie in 1941. „Fata de Secui, cu care Românii au trait în totdeauna, în trecutul lor, în bune raporturi, sa dam dovada de secuii si secuizarea romanilorprietenie, caci ei, într-o mare parte, as îndrazni sa spun în marea lor majoritate ne sunt frati de ai nostri, frati pierduti, dar totusi frati, pentru care se cuvine sa avem sentimente fratesti“, afirma istoricul si filologul Lisseanu. Autorul cartii despre istoria secuilor si devenirea lor in timp a fost un cunoscut dacolog, autor a peste 20 de volume dedicate formarii neamului romanesc.

Fragment

Secuizarea Românilor s-a facut deci, mai întâi, în epoca regilor arpadieni, a regilor angevini si a Corvinestilor, prin catolicizarea clasei conducatoare, a no­bililor, – statul, pe vremea aceea, nu era un stat national unguresc, ci un stat bise­ricesc, un stat clerical, regii fiind repre­zentantii papalitatii, – s-a facut apoi, în al doilea rând, în epoca principilor ardeleni, când elementul românesc a fost ostraci­zat si scos din rândul natiunilor din Arde­al prin Unio trium nationum si mai târziu prin legile draconice ale lui Verb?czy, si s-a facut, în al treilea rând, în urma, în ultimele doua secole, prin maghiarizarea fortata, epoca în care datele ce le avem sunt mai precise si necontestate.

Si macar, daca secuizarea Români­lor s-ar fi oprit aci, si daca n-am avea de înregistrat si astazi cazuri de secuizare, evident, mai rari, dar totusi pierderi de element românesc!

Noi ne facem datoria de a da strigatul de alarma. L-au dat si altii înaintea noas­tra, dar n-au fost ascultati. Avem însa, de astadata, speranta ca încetul cu încetul, cunoscându-se situatia reala, caci ea as­tazi, trebuie sa o marturisim, nu se cu­noaste de loc sau aproape de loc, se vor lua masuri de îndreptare si de stavilire a raului, masuri pe care nu gasim momen­tul potrivit de a-le semnala aci.  Pâna vom vedea luându-se aceste masuri, sa nu judecam prea aspru pe cei care în trecut au avut chemarea sa ape­re interesele nationale din secuime. Din potriva, sa fim recunoscatori preotilor si învatatorilor care, în marginile posibili­tatilor si ale împrejurarilor vitrege, si-au îndeplinit datoria scapând de la un dezas­tru complet, cel putin o parte, din elemen­tul românesc din aceste regiuni. În acelasi timp, fata de compatrio­tii nostri secui sa procedam cu rabdare si cu bunavointa. Sa le vorbim în liniste despre trecut si obârsia lor si sa le aratam ca dupa datele chiar ale stiintei etnologi­ce si antropologice nu este aproape nicio deosebire între ei si între noi. Brachicefa­lia secuiasca bunaoara este brachicefalia Românilor nostri de pe aceleasi plaiuri, iar analiza sângelui secuiesc, spre deose­bire de a sângelui unguresc de pe pusta, arata acelasi indice ca si al sângelui ro­mânesc.

Fata de Secui, cu care Românii au trait în totdeauna, în trecutul lor, în bune raporturi, sa dam dovada de prietenie, caci ei, într-o mare parte, as îndrazni sa spun în marea lor majoritate ne sunt frati de ai nostri, frati pierduti, dar totusi frati, pentru care se cuvine sa avem sentimente fratesti. Cei care dintre ei vor voi sa vina, de bunavoie, înapoi, la sânul mamei lor, sa fie bineveniti; cei ce vor starui în si­tuatia lor de astazi sa-i consideram drept consângeni de ai nostri, de limba si lege ungureasca. Sa cautam însa, pe toate cai­le, sa le aratam originea lor etnica si sa le dam convingerea despre aceasta origine.  În lucrarea noastra de redesteptare a sentimentului national, sa nu avem nicio teama de neizbânda, fiindca noi suntem cu dreptatea în brate, si dreptatea acelor care merg pe caile domnului totdeauna învinge. Si de câte ori, în calea noastra, vom întâlni un Secui înalt si binefacut, având caracteristica tipului nostru românesc – Ungurul dupa cum si-l descriu izvoarele istorice11 era în general mic, cu ochii ne­gri si cu pometi iesiti – sa-l consideram ca un Român ratacit, care a gresit drumul în viata.

Semnalând pentru moment o serie întrea­ga de fapte istorice, lasam altora dupa noi sarcina de a face istorie, iar noi ne multumim cu ceea ce ne spune poetul Ovidiu „În magnis et voluisse sat est”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *