Îl cunosc pe Badita – asa cum îi place sa se prezinte lumii – din 1972, când oferise publicului o suita de tablouri la Galeriile de arta din Bacau. Era toamna târzie si ma plimbam cu o fata frumoasa pe strada principala a Bacaului. Era îmbracata într-un paltonas de 
culoarea visinei si tare-i statea bine parului blond revarsat generos peste umeri. Si ne-am oprit sa admiram expozitia din vitrinele galerei si, atunci, de emotie, m-a apucat plânsul, tablourile nesugerând o astfel de emotie. Culorile si chipurile pictate aveau ceva nefiresc, transmiteau o emotie nelamurita, parca venita din ceruri si nu stiai daca sa râzi sau sa plângi. Ce ar fi putut gândi în acele momente, însotitoarea mea, fata de gestul de emotie pe care sunt sigur ca îl remarcase?
Acea zi de toamna n-o voi uita niciodata.
Iata cum se poate dezvalui sufletului nostru emotii diferite de ce ne lasa natura la întâlnirea cu dragostea dintre un barbat si o femeie. Cum poate un artist sa influenteze sentimentele si sa dea un sens unei zile friguroase de toamna.
Ma simt fericit ca soarta mi l-a facut cunoscut si acum suntem prieteni.
Am patruns în intimitatea artistului Ioan Maric, fara sa pot lamuri misterul emotiei de atunci. Cine stie, poate vreodata îl voi afla!
Viorel Cucu, 8 iunie, Bacau.
