Manifestul inimii de român- Adevarul istoric despre un tinut numit Transilvania



Scris de Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C.

Desi suntem o natie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, gratie inteligentei, întelegerii si întelepciunii de care a dat dovada de-a lungul secolelor, poporul român a reusit sa-si pastreze demnitatea, integritatea si, nu în ultimul rând, valorile sale nationale. Respectând istoria altor popoare si-a respectat si aparat propria istorie, iubindu-si dintotdeauna radacinile si locurile mostenite din mosi stramosi, traind în buna întelegere cu toate neamurile pamântului, indiferent de nationalitate si manifestând în permanenta dragoste de semeni si condescendenta fata de toti aceia care au încercat sa-i stirbeasca imaginea si sa atenteze la integritatea teritoriala a României. Ceea ce se petrece astazi în România, ne determina însa, si pe noi, cei care apartinem acestui popor dar vietuim departe de tara, sa facem cunoscute câteva adevaruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul sa luam atitudine, cu aceeasi întelepciune cu care au facut-o si înaintasii nostri. În tot ceea ce întreprind conducatorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observa cu usurinta încercarea vadita de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate actiunile extremistilor maghiari îndreptate împotriva românismului si eroilor neamului – oponenti ai încercarilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua nationala a Ungariei, în mod public, de catre un extremist maghiar); solicitarea autonomiei tinutului secuiesc si încercarea de emitere a unei monede secuiesti, denumita SIC si a efectuarii tranzactiilor bancare în aceasta moneda; extinderea maghiarizarii în scoli, etc.

 

De ce am sta impasibili la aceasta încercare, când istoria ne ofera dovada existentei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru ca avem dovezile istorice clare ca românii au locuit din vremuri stravechi pe teritoriul transilvan, ca ungurii au pus piciorul pe pamânt românesc de-abia în secolul IX, ca poporul român a suportat cu stoicism jugul strain, indiferent daca asupritorii au fost ungurii sau alte natii care au râvnit la bogatiile si frumusetile acestor tinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât sa ne fie respectate drepturile de stapâni deplini ai Ardealului nostru!

 

ISTORIA vorbeste, iar documentele NU MINT!

 

În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “tinutul de dincolo de padure” , regionim derivat din latina medievala de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunitati de celti, venind dinspre apus, urmati de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu exista dovezi care sa ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotriva, multiple dovezi arheologice din aceasta perioada dovedesc convietuirea lor pasnica (obiecte de ceramica dacica în morminte celtice – Apahida, judetul Cluj).
În secolul I d.Hr. si la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Muntii Orastiei.
În anul 106 d.Hr. împaratul roman Traian a cuceritDacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a ramas administratia romana pe teritoriul Transilvaniei, organizând si dezvoltând o provincie romana înfloritoare, construind orase (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri si colonizând cetateni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împaratul Aurelian a decis retragerea administratiei în sudul Dunarii. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existentei crestinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxa Româna atribuind Apostolului Andrei începutul crestinarii dacilor. Gepizii, populatia germanica, adepta a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, si erau tot crestini!
Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III si X – gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populatia autohtona s-a retras spre munti din calea navalitorilor, cautând sa-si apere teritoriile strabune.
Pentru evolutia istorica a Transilvaniei, stabilirea ungurilor înPannonia a fost determinanta: sa luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 si începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenta un subiect de controversa pentru istorici, cu conotatii politice si nationaliste, în acest sens, existând doua terorii istorice care se exclud reciproc: cea româna si cea maghiara.

Istoriografia româna sustine ca dupa retragerea aureliana din provinciile Daciei nord-dunarene, o mare parte a populatiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care si în regiuni din Transilvania de astazi. Dar aceasta teorie nu exclude nici deplasari limitate si timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunarii spre nord, si din nordul Dunarii pe malul opus al fluviului.
Pozitia istoriografiei maghiare si a unei parti a celei de limba germana este divergenta, contrazicându-se cu istoriografia româna. Se încearca demonstrarea faptului ca românii au emigrat treptat, din sudul Dunarii (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crisana, podisul transilvan si Maramures, fiind colonizati aici de regii Ungariei din dinastia arpadiana între secolele X-XIII. Se argumenteaza ca în aceste regiuni s-au pastrat mai bine toponimia, hidronimia si oronimia atât din substrat, cât si cea romanica, precum si unele straromânesti. De asemenea, istoriografiile care insista asupra imigrarilor românesti din tinuturi sud-slave subliniaza denumirile slave ale unor tinuturi si localitati ce contin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlahii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însa istoriografia româna nu a contestat niciodata partea sud-dunareana a ariei de etnogeneza a poporului român, arie locuita de o alta populatie româneasca numeroasa în evul mediu, care nu a fost asimilata complet nici pâna în prezent si care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populatiile aromâna si meglenita (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele doua istoriografii si fiecare vine cu argumentele sale, însa lucrurile s-au desfasurat dupa cum spune istoria si continuitatea românismului în Transilvania este dovedita clar.
Spre mijlocul secolului X, doua triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula si kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând dinspre vest, pe vaile râurilor Somes si Mures. Ocuparea integrala a timnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârsitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpatilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptata, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificatiilor de granita. În cel mai vechi document maghiar scris si pastrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regaseste sub denumirea latina, Terra ultra silvam – „tara de dincolo de padure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru ca împotrivirea populatiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiti sa invite colonisti din diferite popoare europene ( sasii, secuii si Cavalerii teutoni). Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început sa-si organizeze structuri proprii, laice si ecleziastice, organizarea administrativa si ecleziastica debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserica romano-catolica din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar dateaza de la începoutul secolului XI, însa primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului si etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul si organizarea comunitatilor care convietuiau în Transilvania ( români, maghiari, sasi, secui) se pot spune multe, însa în speta, pe noi ne intereseaza evolutia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei. Un recul semnificativ în desfasurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvanene ocupate de unguri (organizarea politica, administrativa si colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odata cu marea invazie mongola, când trecerea hoardelor tatare a lasat o Transilvanie pustiita si arsa.
Spre sfârsitul secolului al XIII-lea si, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor societatii transilvane, sasi si secui, s-au organizat treptat în stari, care, datorita structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – natiuni. Membrii starilor acestora, organizati în congregatii sau universitati, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Doua documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul în anul 136, atesta agravarea conditiei politice, juridice si religioase a populatiei românesti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intolerantei fata de alte confesiuni decât cea romano-catolica (ortodocsii erau denumiti „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confrunta cu un nou pericol – cel otoman de aceasta data. Un rol important în oprirea temporara a navalitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei si guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a straduit sa sporeasca autonomia voievodatului transilvan fata de regatul ungar. În fata navalitorilor turci, Transilvania îsi uneste eforturile cu cele ale Moldovei lui Stefan cel Mare, doar erau tari surori!
Transilvania a fost zguduita în aceasta perioada, de mai multe miscari sociale. Rascoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principala a acestei razvratiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de stramutare de pe o mosie pe alta, a dreptului de mostenire a iobagului, si dijma episcopala. Ca urmare a acestei revolte se semneaza actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orasenii sasi si razesii secui, Unio Trium Nationum, actiune îndreptata împotriva taranilor maghiari si români din Transilvania, românii fiind considerati natiune tolerata. Uniunea celor trei natiuni a functionat într-o forma sau alta pâna la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societatii transilvanene l-a avut si rascoala taraneasca in Regatul Ungariei contra magnatilor (grofilor), din 1514, condusa de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea rascoala taraneasca de la începutul secolului XVI si ofensiva militara masiva a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizata prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) si Mohacs (29 august 1526), b?talie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societatii maghiare. Aceasta criza s-a rasfrânt si asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastica si dubla alegere ca si contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat interventia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotarârea Dietei de la Debretin din 18 octombrie 1541, reprezentantii celor trei natiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinta lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya si au recunoscut suzeranitatea înaltei Porti asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducati, numit „munus honorarium”, calitate în care participa ca tara beligeranta în cadrul razboiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu tari europene, de pe o pozitie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stapânit de turci) si nici Crisana, dupa 1660, transformata în vilayet, cu centrul laOradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupa temporar Transilvania, dar nu reuseste sa-si îndeplineasca visul de a uni cele trei tari surori:Moldova, Tara Româneasca si Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leaganul partidului nationalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.
La sfârsitul secolului XVII, Transilvania intra în componenta imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriaca se produce în 1685 iar în 1699, prinTratatul de la Karlowitz,Serbia, turcii cedeaza austriecilor Ungaria,Transilvania,Croatia si Slavoni, Banatul ramânând sub stapânire turca pâna în 1718.
În aceasta perioada în Transilvania au loc o serie de miscari spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea caii spre emanciparea culturala a românilor transilvaneni. Blajul a devenit un centru de spiritualitate româneasca odata cu stabilirea resedintei Bisericii Române Unite de catre episcopul Inocentiu Micu-Klein în aceasta localitate simbol, punând în acelasi timp bazele Scolii Ardelene. Unele comunitati românesti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodala privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat si sudul Crisanei, au ramas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crisanei, Transilvaniei si din Maramures au acceptat unirea cu Roma.
Rarirea populatiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scursi de la 1526, dupa eliberarea ei de sub suzeranitatea turceasca, a determinat Curtea de la Viena sa repopuleze tinuturile transilvane , aducând colonisti svabi si admitând români din Moldova si Tara Româneasca, care emigrau din cauza stapânirii fanariote. S-au înregistrat însa si miscari ale populatiei din Ardeal în sens opus, spreMoldova si Tara Româneasca. Recensamintele populatiei efectuate de catre Imperiul Austriac în 1712-1713 atesta existenta unei majoritati românesti clare în rândurile populatiei din Transilvania.
Între anii 1868 si 1918, Transilvania afost încorporata partii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În aceasta perioada, s-au intensificat masurile discriminatorii împotriva românilor, svabilor, slovacilor, sârbilor, croatilor (în Banat) si, spre sfârsitul secolului XIX, chiar a sasilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementata de autoritatile maghiare. Nemultumirile si opozitia multor grupuri nationale fata de politicile de maghiarizare, arata ca modelul statului nationalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Razboi Mondial, în contextul prabusirii Dublei Monarhii, Ungaria îsi proclama independenta, incluzând în teritoriul sau si Transilvania.
În aceste conditii, conducatorii Partidului National Român si românii din Partidul Social Democrat înfiinteaza Consiliul National Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizeaza visul de veacuri al românilor si Transilvania este alipita României. Dupa unirea din 1918 cu România, timp de un an si jumatate, Transilvania ramâne autonoma în cadrul statului român, fiind condusa de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluata de comunisti, care proclama Republica Sovietica Ungara, încercând salvarea unei Ungarii multinationale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimiteaza frontiera între Regatul României si Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia si Polonia si în sud-vest cu Iugoslavia, se stabileste la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramuresul istoric si din Banat. Puterile Antantei au insistat însa pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate dupa încheierea Primului Razboi Mondial.
Este bine cunoscuta straduinta Ungariei, între cele doua razboaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorica. Horty, conducatorul maghiar din perioada interbelica sustinea cu tarie ca România este „inamicul numarul unu al Ungariei, pentru ca cele mai mari pretentii teritoriale sunt împotriva ei”.
Prabusirea sistemului de aliante ale României (capitularea Frantei si izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste ofera un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de dupa Primul Razboi Mondial.
Astfel ca, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor judete Satu-Mare, Salaj, Maramures, Bistrita-Nasaud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mures (partial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) si parte din judetul Arad. Sudul Transilvaniei (judeteleBrasov,Sibiu, Alba, Hunedoara, parti din judetele Cluj,Arad si Mures) si Banatul (judetele Timis si Caras-Severin) au ramas în componenta regatului României.
Revenirea la granitele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România si Ungaria (frontiera stabilita prin Tratatul de la Trianon) se înfaptuieste de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iata, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „tara de dincole de padure” – Transilvania.

 

Ce fac maghiarii în România de astazi?

 

Evenimentele care se succed neasteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercarile de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, gratie clasei politice UDMR-iste, se desfasoara nestingherite si sunt agreate si încurajate de catre guvernul maghiar. Poruncile “comanduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfintenie de prepusii lor în Guvernul României de azi si toate actiunile pe care se straduiesc sa le întreprinda în acest sens din 1990 încoace, stau marturie vie a luptei pentru atingerea aceluiasi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.

 

Suntem îndreptatiti sa ne exprimam îngrijorarea fata de atitudinea si actiunile etnicilor maghiari de la putere, fata de straduinta lor necontenita de a organiza cât mai multe si mai ample actiuni în întâmpinarea înfaptuirii re-maghiarizarii, care se manifesta în România acestor timpuri.

 

În data de 15 martie 2011, de Ziua Nationala a Ungariei, un extremist maghiar din Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortistilor, care au dezlantuit teroarea printre românii din Transilvania savârsind cele mai cumplite atrocitati si împartind chinuri si moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, tragea spre spânzuratoare, cu streangul de gât, un trup de papusa în costum motesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece si o meticulozitate de criminal versat, a agatat de o grinda papusa, simulându-i spânzurarea. Si asta se petrecea într-un loc public, în centrul orasului Miercurea Ciuc, în vazul trecatorilor, copii si adulti, într-o regiune (Harghita) înfierbântata de extremismul celor care defileaza mereu cu stindardul autonomiei asa zisului tinut secuiesc pe la toate forurile nationale si internationale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului ca maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigreaza pe fata, ridica steagul secuiesc pe-o institutie fundamentala, permite unui vicepresedinte al Ungariei sa se laude ca sustine autonomia. Este o lectie de cinism fara precedent si un afront adus unui neam întreg.

 

Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului si-un neînfricat luptator pentru drepturile românilor, în propria lor tara, Transilvania. Cu ce si pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de taran mot de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revolutia Româna de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducatorul de fapt al tinutului Tarii Motilor, din Muntii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvaneni, aliata cu armata austriaca, împotriva trupelor revolutionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamarii de catre acesta, a unui stat national ungar care sa includa si Transilvania.

 

Avram Iancu a fost „soldatul constient al ideii nationale”, a carui spada „a lovit de la înaltimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – dupa cum spunea Aron Cotrus, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „veriga dintr-un lant de evolutiune universala” care s-a înfatisat „de la început într-o armura complexa de luptator pentru soarta integrala a unui neam”. El a avut curajul sa sustina ideile românismului în fata împaratului habsburg Franz Iosef, sa refuze o decoratie în cabinetul acestuia si sa-i spuna: „Nu ne-am luptat pentru jucarii, vrem drepturi, Maiestate!” si sa suporte consecintele razvratirii sale împotriva asupritorilor.
Si-acum, într-o societate româneasca civilizata, în care sunt respectate drepturile minoritatilor nationale si poate li se permite mult prea mult fata de cât ar trebui, un extremist maghiar savârseste o fapta impardonabila, batjocorindu-ne eroul national.
Alte exmple: daca facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatam ne îngrozeste! Cu prilejul asa zisei reinaugurari a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condustara între 1458 si 1490 -, fortele extremiste declarate au organizat o actiune de etalare a urii si dispretului fata de România, actiune clara de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice unguresti se bucura de alocarea unor sume uriase din partea Ministerului Culturii, la conducerea caruia se afla un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, si destul de recent este diferenta dintre sumele alocate Operei Maghiare si cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – marturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale românesti nu sunt bani, însa pentru colaborarile cu institutii de profil din Ungaria si nenumaratele delegatii efectuate în scopul schimburilor de experienta nu exista bariere financiare!
Exemplele pot continua facându-se referire si la alte judete din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguta Vasilescu, a facut o declaratie publica, la Conferinta de presa organizata la Craiova, conform careia “extremistii maghiari se pregatesc sa emita o moneda, denumita SIC, care sa ruleze strict în Tinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în fata unei astfel de initiative. În declaratia sa, senatorul PSD sustine ca în judetele Covasna, Harghita si Mures “oficialii maghiari au început sa recunoasca faptul ca au în vedere înfiintarea unei banci care ar urma sa se numeasca Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Tinutul Secuiesc, si care ar urma sa emita un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranitatii statului român!” – declara Lia Olguta Vasilescu.
Sunt multe întrebari fara raspunsuri clare si sustinute din partea celor responsabili de pastrarea unui echilibru în abordarea problemelor nationale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebari la care proprii nostri guvernanti nu dau si nu vor sa dea raspunsurile pe care poporul român le asteapta.
Oare acest gen de actiuni – alaturi de multe altele organizate fara teama de catre conducatorii maghiari, sustinute si finantate de catre “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstreaza ? Nu cumva ca ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?

 

Ungurii cred ca au drepturi pe care de fapt nu le au, si am ilustrat acest fapt prin însasi istoria Transilvaniei prezentata, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însa ei au acea „credinta fanatica” în apartenenta Transilvaniei la regatul ungar.
Credinta noastra, a românilor, în drepturile noastre este puternica si de netagaduit,este credinta în revolutionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi sa-si câstige independenta!

 

Da, aceeasi „credinta fanatica” în unitatea nationala a avut-o natiunea româna când a fost încercata de Primul Razboi Mondial si apoi si-a împlinit visul prin înfaptuirea României Mari!
Nu acceptam sa stam nepasatori fata de ceea ce se petrece azi într-otara în care tânara generatie învata din manuale de istorie golite de continutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatam ca România sa ramâna otara fara busola si sa al carei scop sa se îndeparteze de intereseul national!

 

De ce NU, Ungariei „Mari!”

 

Niciodata n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare a fost si este o realitate istorica, nu o fantasma! Niciodata Principatul medieval ungar, plasmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnica, cu Principatele Române! Pâna la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiara se pot numara pe degete, si asta spune mult! Transilvania continua sa existe alaturi de principatele – surori Moldovasi Tara Româneasca, dar Ungaria dispare, dupa 1527! Noi, românii, existam în filele unei istorii, nu ne pot contesta dainuirea, ca natie, nici falsificatorii istoriei si nici cei care deformeaza realitatea istorica, sustinând contrariul.
Transilvania devine principat autonom dupa înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuti la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populatia româneasca, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, desi natalitatea româneasca se ridica la cote superioare fata de secuime în aceste regiuni! În statistici, toti românii care vorbeau ungureste erau evidentiati ca unguri! De-alungul istoriei, cine si-a mai permis sa faca asa ceva cu o natie de sine statatoare, ca natia româna? Desfiintarea scolilor românesti au produs o deznationalizare crunta iar obligarea copiilor români de a urma scolile unguresti a avut urmari grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iata cum îsi declinau nationalitatea puii de român!
Dupa încheierea aliantei celor trei natii (ungurii, sasii si secuii), cunoscuta sub denumirea “Unio Trium Nationum”, dupa Rascoala de la Bobâlna si dupa “Pactul celor patru religii (catolica, lutherana, calvina si unitariana), religia ortodoxa era “tolerata” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxa sa devina “religie tolerata” într-o vatra româneasca în care copiii români au fost crestinati cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca natia româna sa fie o natie tolerata în propria ei tara, Transilvania? Noi, românii apartinem de drept acestui pamânt!
De unde a existat (si înca mai exista) atâta înversunare si ura în sufletul maghiarilor, îndreptata împotriva întregii suflari românesti din Ardeal? Ce dovada mai buna a existentei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafata pamântului nostru stramosesc a celor 230 de sate românesti în timpul Revolutiei de la 1848, când 40.000 de români au cazut în lupta si pagubele au depasit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectarii legii nationalitatilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernarii odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenta neîntâlnita pâna atunci? Respectând legea nationalitatilor au desfiintat oare si Partidul National Român din Transilvania?
De ce românii care au trait în suferinta multi ani sub dominatie maghiara nu au recurs la razbunare si au fost toleranti si împaciuitori, dupa ce si-au câstigat libertatea, pe când românii care au ramas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare si maghiarizare permanenta?
Exista o multime de motive care ne determina sa nu ramânem nepasatori la ceea ce se petrece în România si sa luam atitudine în fata celor care vor mai mult decât li se cuvine si râvnesc, fara nicio jena, la ceva ce nu le apartine si nici nu le-a apartinut vreodata. Noi nu suntem o natiune razbunatoare, suntem un popor pasnic si primitor, am trait în bune relatii cu natiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pamântul transilvan, fie ca au fost unguri, sasi, secui sau alte popoare. Însa, ce este al nostru aparam cu sfintenie! Si Transilvania ne apartine, apartine României Mari si nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pamântului transilvan îl au si l-au avut dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada si documentele ei!

 

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Cele mai comentate