De vorba cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii



Despre poezie ca seva a vietii

 

Elena Armenescu Ciuhrii, medic si scriitoare, este presedinta Fundatiei Mirabilis – Medicina Alternativa (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Nationale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepresedinte al Academiei Dacoromâne, membra a Uniunii Medicilor Scriitori si Publicisti din România si membra a Uniunii Scriitorilor din România. Nascuta la  22 mai 1948, în  localitatea Tatarasti de Sus, judetul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îsi aminteste cu dragoste de parintii sai. Tatal a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare  în spiritul respectului fata de valorile trecutului si ale dreptatii. Mama, fire visatoare si religioasa, iubitoare a curateniei interioare si exterioare, i-a oferit acesteia nu doar caldura unui camin, ci si întelepciunea vietii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licentiata în 1972, a Facultatii de medicina din Timisoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitarii”, “Dictatura iubirii”, “Strigat spre lumina”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împarateasca”. Scriitoarea este casatorita cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu international, inventator în biotehnologie, detinator a numeroase brevete de inventie, si are doi fii, amândoi licentiati în medicina.

 

 

„Am început sa scriu ca sa nu ma mai simt singura”

 

– Cum s-a nascut pasiunea dvs. pentru medicina si pentru scris?

 

– Empatia pentru  oamenii în suferinta, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate gasi doar în starea de bine, de sanatate, dorinta de a vedea în jurul meu oameni plini de viata mi-au îndreptat pasii spre medicina. Dupa ce m-am linistit, în sensul ca terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut ragazul necesar si m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste si aveam timp mai mult decât în anii care au urmat dupa 1990. Carti, slava Domnului, gaseam de cumparat atât de la librarii, anticariat cât si din biserici – acum avem o biblioteca foarte bogata!

 

În ciuda aparentelor, eu fac parte din categoria oamenilor introvertiti. Aveam multe de spus si nu aveam cui sa le împartasesc, decât asternându-le pe hârtie, si nu oricum, ci de multe ori în mod subtil, greu de descifrat la prima citire pentru unii, si usor pentru cei care au „cheia”. Începuse sa ma bântuie sentimentul singuratatii, desi aveam doi baieti frumosi, expansivi, dar când ramâneam cu mine însami era altceva. Se spune ca un om care scrie nu este niciodata singur. Probabil, am început sa scriu ca sa nu ma mai simt singura, scriind eram permanent într-un dialog imaginar cu cineva serios, demn de încredere, în contrast cu starea de non-comunicare din vremurile acelea când eram urmariti de securitate. Acest lucru nu era o gluma, la CNSAS am vazut negru pe alb cum se spune, dupa anii 90- când am avut acces la dosare, ca am avut microfoane în casa din anul 1984, ex-sotul meu fiind fost detinut politic. În acele dosare mi-am gasit doua poeme transcrise de „baieti” (dupa benzile lor audio) pe care le citisem unor prieteni în sufragerie, alaturi de alte convorbiri întregi.

 

Concursul literar “Tudor Arghezi”

 

– Stiu ca înainte de debut ati obtinut doua premii la concursul literar “Tudor Arghezi”. Ce anume v-a determinat sa începeti sa scrieti?

 

– Trairea extatica este mult mai intensa decât se poate exprima în cuvinte! Acelasi fenomen se întâmpla si în momentele de inspiratie  poetica… Adevarul revelat într-o fractiune de secunda  îti apare clar pe cerul mintii si la lumina lui vezi ce nu ai vazut o viata. Aceasta este diferenta între cei care simt, dar nu vad si poetul care simte si vede ceea ce nu vad ceilalti si nici chiar el în toate momentele, ci doar câteodata si anume atunci când asupra sa coboara harul de a scrie ce a simtit si vazut – chiar nevazutul. Initial, nu îndrazneam sa arat nimanui priceput în ale scrisului ceea ce scriam, dar dupa ce am citit într-un cerc restrâns câteva poezii, am fost îndemnata sa frecventez mai întâi cenaclul „Clepsidre” din Bechet, apoi cenaclul „Haralamb Lecca” din localitatea Caracal, unde practicam profesia de medic.

 

Cum fiecare cenaclu trebuia sa se afirme prin activitatea sa, am primit propunerea sa fac o selectie a câtorva poezii si sa le trimit la concurs. Întâmplarea face ca au fost premiate. Acest lucru m-a încurajat si am trimis si în anul urmator, apoi chiar ma gândeam sa tiparesc o placheta de versuri.

 

Debutul

 

– Când si unde ati debutat si cum a fost acest debut?

 

– Primul poem  publicat într-o revista literara de prestigiu a fost poemul:  Confluente, aparut în  “Luceafarul”  din august 1989 ca o promisiune subtila a unei schimbari, si schimbarea a sosit! Se cunosc evenimentele din acel an!

 

– Cine sunt mentorii dvs., cei care v-au ajutat sa va descoperiti talentul si v-au încurajat sa scrieti?

 

– Încurajatori au fost colegii de cenaclu, mentorii, as putea spune ca au aparut mai târziu, dupa ce am ajuns cu postul în Bucuresti, în urma unui concurs sustinut în anul 1990.

 

A început atunci o efervescenta  perioada atât de dobândire a noi competente profesionale (diabet, boli de nutritie, acupunctura)  si implicarea mea pe plan social, devenind membra fondatoare ori sustinatoare a diferitelor organizatii nonguvernamentale, în paralel cu afirmarea literara.

 

Am devenit membra a Societatii Medicilor Scriitori si Publicisti din România, condusa de Prof. Dr. C.D.Zeletin, ( cunoscut prin opera proprie, dar si prin traducerea celebrelor “Sonete” ale lui Michelangelo,  ”Florile raului “ de Baudelaire), am colaborat sporadic la revista “ Viata medicala” condusa de dr. M.Mihailide, am participat la activitatile SMSPR din România.

 

Am cunoscut si  alti scriitori,  identificând printre apropiatii pe plan spiritual pe Vasile Andru, ( nascut în aceeasi zi cu mine, dar în alt an!) care, ca un adevarat initiat, sustinea cursuri de Oratio mentis la Universitatea Populara, Sala Dalles.

 

În acei ani am început  colaborarea la diferite reviste literare periodice: Luceafarul, Convorbiri literare, Poesis, la radio, etc.

 

La cenaclu si la concurs

 

– Vorbind despre începuturi, ce a însemnat cenaclul “Clepsidre” pentru dvs. si ce ati dori sa ne relatati din perioada când participati la întâlnirile acestui cenaclu?

 

– În 1981, ca medic specialist, am fost repartizata la Bechet, adica în Comuna Literara Bechet, cum le place câtorva literati din zona s-o numeasca,  localitate situata pe malul Dunarii, unde exista cenaclul literar “Clepsidre” înfiintat în 1970 de filozoful Paul Bala si prof. D.Duta – carora li s-au alaturat  profesorii : G. Boaghe, Janet Nica, cenaclu cu o bogata activitate animata de întalniri cu redactori ai revistelor literare: Luceafarul, Ramuri, Contemporanul. (Atunci am cunoscut-o pe I. Negreanu, poeta de mare sensibilitate, despre care din nefericire, nu mai scrie nimeni nimic) etc., cu scriitori români  (Marin Sorescu , Ioan Alexandru), bulgari (Crizantema Raseva) si sârbi  (Petre Cârdu-Vârset, V. Barbu-Iugoslavia). Sa nu uitam ca eram în plina perioada de dictatura comunista, când erau admise relatii de prietenie doar cu cei din lagarul (sic!) socialist.

 

– Un alt moment important în activitatea dvs. literara este cenaclul « Haralmb Lecca ». Va rugam sa ne prezentati pe scurt, în ce a constat contributia dvs. la acest cenaclu.

 

– Erau acolo câtiva scriitori remarcabili de diferite profesii, ale caror nume se regasesc acum pe volume de versuri sau proza : Paul Aretzu, Dumitru Nicolcioiu, Ion Precupetu, s.a.

 

Contributia ? Le-am adus premii…, dar subliniez, toate acestea se întâmplau înainte de anul 1989.

 

 

– La ce alte concursuri literare ati mai participat si cu ce rezultate?

 

– Am participat, cred ca prin 2005 la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universitatii din Bologna si acolo am primit un Atestat de merit.

 

 

„Din atasament pentru nespus, neauzit, nevazut”

 

 

– Cum v-ati defini propriul stil?

 

– Cred ca este bine ca la aceasta întrebare sa citez ceea ce scria în urma cu câtiva ani în revista Luceafarul, Dan Stanca:

 

“Din fericire, la ora actuala în poezia româna contemporana mai exista un strat aproape necunoscut, ca si ignorat de critica literar sau considerat în cel mai bun caz ca diletant, care mai pastreaza un minim record cu spiritualitatea, reusind sa întemeieze ceea ce altfel ar fi iremediabil pierdut în vârtejurile stilistice. Din acest strat- foarte interesant! – fac în general, parte femei (Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chttimia  si iata,  Elena Armenescu) toate fiind unite, contopite în acelasi atasament pentru nespus, neauzit, nevazut, toate slujind în acelasi altar al inefabilului, cu mai mult sau mai putin talent, dar crezând în capacitatea de transcendere, de depaasire a limitelor în perimetrul carora au fost sortite sa traiasca”.

 

– Am remarcat pe Internet ca scrieti frumoase poezii de dragoste…

 

– Da! Spre surprinderea si încântarea mea, ele sunt preluate de tineri si transcrise pe blog-urile lor. În urma cu câteva luni, am primit un e-mail în care cineva îmi scria un lucru foarte frumos, într-o singura propozitie, care mie nu mi-ar fi trecut prin cap: Ai seva vietii!

 

 

– Într-adevar, frumos si profund! Dar scrieti si poezie religioasa. Cum explicati aceasta tendinta, aceasta chemare?

 

– Traim vremuri tulburi, se încheie un ciclu astrologic plin de zbucium, razboaie, nedreptati, minciuna, „ atât de apasat de chipul de Iuda…”, trebuie sa înceapa altul, luminos.

 

Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibratiei pamântului, scaderea magnetismului si chiar posibila schimbare a  axei polilor pamântului.

 

Toate acestea si altele nestiute vor fi, altele nu, unele vor trece, dar cuvintele înscrise-n Cartea Sfânta nu vor trece! Apropierea de religie este o cerinta! Ea asigura respectarea legilor morale, da stabilitate atât individului cât si societatii. Tema este vasta, am scris si un studiu despre Puterea de vindecare a rugaciunii. Cred ca am fost printre primii medici din România, care vorbind – în calitate de presedinte – despre Fundatia Mirabils ( nume derivat de la Terra Mirabilis- Pamânt minunat)  si metodele naturale de vindecare, am subliniat Sacroterapia.

 

 

 

„Destinul calatorului”

 

 

 

– Scrieti si proza?

 

– Da! la început tot timid, pâna într-o zi când i-am citit Silviei Chitimia urmatorul fragment din :

 

 

 

„Destinul calatorului”

 

Desertaciune a desertaciunilor, toate sunt  desertaciuni! (Ecleziastul cap I-2)

 

Pe buna dreptate, afirmatia din Ecleziast a cutremurat toate generatiile prin adevarul care-l contine: „desertaciune a desertaciunilor, totul e desertaciune si vânare de vânt!”

 

Masa pe care scriu, ieri a fost un copac falnic. Mâine va fi cenusa…

 

Din mugetul taurului care m-a speriat alaltaieri pe izlaz, azi am auzit doar sunetele zdrângului si pocnetele biciului facute din pielea lui. Mâine si ele vor fi pulbere sau cenusa…, se spune într-o frumoasa lectie indiana de întelepciune. Toti am venit aici, pe Pamânt,  pentru o scurta perioada.

 

Azi este o zi aspra, geroasa, cu vânt ascutit de decembrie. Zorile s-au lasat îndelung asteptate. Perdeaua de nori nu vrea sa se retraga si cerul ramâne în continuare întunecat. Obiectele din camera, din jur, care stau cuminti pe locurile lor, învaluite în gri, par mai triste ca de obicei. Asteapta cu siguranta, lumina triumfatoare a soarelui care sa  patrunda rând pe rând pâna la ele, sa le înveseleasca, iar tremorul, dansul razelor, pe suprafata lor, sa le aduca aminte de vremea când erau însufletite.“

 

Dupa ce a ascultat, aceasta mi-a spus:

 

-Elena, apuca-te de scris proza!

 

Acelasi îndemn l-am primit de la profesorul Ion Rotaru, când cu prilejul lansarii celui de al saselea volum –   “Memoria statuilor” – si-a exprimat convingerea ca voi scrie o proza interesanta, plina de substanta. De altfel, ma bucur de aprecierea profesorului Ion  Rotaru prin faptul ca mi-a oferit onoarea de a-mi analiza scrierile de pâna atunci, în monumentala sa opera “O istorie a literaturii române de la începuturi pâna în prezent”.

 

 

 

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?

 

– Pentru ca suntem în luna ianuarie, când recitim sau ne gândim mai mult la scrierile si mesajele operei eminesciene, vreau sa le reamintesc cititorilor dumneavoastra (  si ai mei!) sa fie la înaltimea acelor urmasi visati de poet, care prin comportamentul, daruirea si faptele lor,  sa-i raspunda peste veac lui, poetului, care a identificat, demascat si condamnat dezbinarea ca fiind raul suprem în aceasta natie, si  într-o adevarata urare de mare sarbatoare, rostea:

 

 

 

“Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,

 

Tanara mireasa, mama cu amor

 

Fii tai traiasca numai în fratie

 

Ca a noptii stele, ca ai zilei zori

 

Viata în vecie, glorii, bucurie,

 

Arme cu tarie, suflet romanesc,

 

Vis de vitejie, fala si mândrie,

 

Dulce Românie, asta ti-o doresc!”

 

 

 

Confluente

 

Priveste cu ochiul acela nevazut

(imi spuse el)

Priveste insusi nevazutul

Nu simti ca este ceva

Ca un zvon dintr-o limba de clopot

Ca un dangat de clopot

Ce se revarsa si acopera o lume?

Priveste si povesteste lumii intregi

Despre razboaiele invizibile

Despre sabiile de aer

Si cuvintele injunghiate de cuvinte

Despre cercurile doncentrice

In jurul punctului care esti

Cercuri ce se departeaza, se apropie

Si-ti aduc miresme de sunete

Si culori dau cuvitelor neatinse

Ca un flux si reflux

Ce acopera si descopera desnadejdea tarmului

Ce ascund intrebari

Si semne pun implinirilor trecatoare

Ce dezgolesc cuvântul magic- raspunsul

Si-l acopera fulgerator cu nepatrunsul.

 

(poem  aflat in vol Ferestrele somnului)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *