Interviu cu Lia Rusu, realizat de Mircea Alb – 1997
(N.R. Din anul 2006 Lia Rusu locuieste in Surprise, Arizona). Interviu tradus in engleza si franceza
Numele meu este Lia Rusu, m-am nascut în anul 1947 în Oradea si sunt pictor profesionist, fost cadru didactic la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea. În cele ce urmeaza, doresc sa va împartasesc o experienta mai putin obisnuita pe care am avut-o în vara anului 1993 despre Judecata de Apoi, de care se pomeneste în Biblie.
Începutul experientei
În jurul vîrstei de 24 de ani am devenit crestina si în primii mei ani de credinta, citind Biblia, am fost foarte marcata de pasajele care mentionau faptul ca fiecare om dupa moartea sa, va sta înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat dupa faptele sale, de modul în care si-a trait viata pe Pamânt.
Ma întrebam atunci, cum poate oare Dumnezeu sa cunoasca în cele mai mici detalii, faptele vietii noastre de pe Pamânt si cum poate El sa înregistreze totul ? Desi eram foarte curioasa atunci sa stiu si sa cunosc mai multe lucruri în acest sens, mi-a fost foarte greu sa le înteleg, dar eram în egala masura curioasa si sa stiu cum se va desfasura Judecata de Apoi de care se vorbeste în Biblie.
Vizita îngerului în camera
Neîntelegând prea bine atunci aceste lucruri, am renuntat în cele din urma sa ma mai preocup cu ele. Timpul a trecut si dupa ani de zile, când nici nu ma mai gândeam la asta, în vara anului 1993, într-o dimineata în jurul orei 4 spre 5, în timp ce dormeam, m-am trezit brusc din somn, pentru ca am simtit ca în camera mea a intrat o persoana. Când m-am uitat mai atenta la ea, am înteles imediat ca acea persoana era de fapt un înger. Prezenta lui nu m-a nelinistit si nici nu mi-a produs o senzatie de frica. Îngerul s-a apropiat de patul meu si mi-a vorbit pe un ton blând si hotarât:
– „Lia, tu ai dorit sa vezi cum va fi Judecata de Apoi, iar eu am fost trimis sa te duc sa o vezi, dar pentru asta tu trebuie sa mori”.
Când îngerul mi-a spus ca eu trebuie sa mor, ca sa pot vedea cum va fi aceasta judecata, eu i-am raspuns oarecum nelinistita, ca nu vroiam sa mor pentru asta, deoarece aveam copii mici pe care trebuia sa-i cresc. Atunci el mi-a raspuns:
– „Crede numai, caci la Dumnezeu totul este cu putinta !”
Reporter: – Ati vazut deci pe cineva intrând în camera dumneavoastra ?
Lia: – Da, am vazut un înger.
Reporter: – Si cum arata acest înger ? Puteti sa îl descrieti mai în detaliu ?
Lia: – Desigur. Arata ca o persoana mai înalta decît statura noastra, era foarte luminos si avea tot corpul îmbracat într-o haina de lumina. Pur si simplu simteam în prezenta lui o încredere si o siguranta totala si de aceea nu mi-a fost deloc frica, atunci când l-am vazut în camera.
Reporter: – Cam la ce vârsta arata acest înger ?
Lia: – Arata ca un barbat în plina tinerete, cu vârsta între 25 si 30 de ani.
Calatoria în spatiu
Dupa ce îngerul mi-a spus ca la Dumnezeu totul este cu putinta, a continuat:
– „Tu vino dupa mine, dar sa calci în urma pasilor mei si sa nu te abati de la ei ! ”
Când îngerul mi-a cerut sa-l urmez, si sa merg dupa el, eu nu m-am putut împotrivi si la fel s-a întîmplat si mai târziu, pe tot parcursul acestei experiente. Trebuia sa fac tot ce îmi cerea el, fara sa îl pot refuza. Asadar, când îngerul mi-a cerut sa-l urmez, am simtit ca ma ridic din pat si ca trebuie sa merg dupa el. Am
strabatut în goana o portiune de drum, calare pe niste cai albi si la un moment dat, ne-am oprit în fata unui râu foarte lat, pe care trebuia sa-l trecem, dar peste care nu era nici un pod. Atunci am coborât de pe cai si îngerul mi-a spus din nou:
– ”Tu calca în urma pasilor mei !”
El a luat-o înainte si calca pe apa la fel de usor ca pe uscat, iar eu în spatele lui, îl urmam îndeaproape, calcând exact pe urmele sale. M-am mirat foarte mult, atunci când am simtit ca acolo unde calcam cu piciorul, apa se întarea si devenea tare ca piatra si noi mergeam pe apa ca pe pietre. Asa am trecut foarte usor peste râul acela lat, fara sa simt ca ma ud pe picioare. Când am ajuns pe malul celalalt, corpul meu a suferit o transformare: mi-am dat seama imediat ca trupul meu nu mai era din materie (carne) si nu mai avea greutate. Aveam acum un corp deosebit de usor, care avea proprietatea ca putea sa treaca prin orice. În plus, aveam
un simt nou pe care nu l-am avut înainte: întelegeam absolut tot ce se întâmpla cu mine si în jurul meu si puteam sa comunic cu îngerul fara voce, doar prin gând. Eu îl întrebam ceva în gând, iar el îmi raspundea în acelasi fel, fara nici un efort.
Vizita din Locuinta Mortilor
În momentul urmator, am început sa coborâm împreuna prin pamânt. Am stiut ca îngerul ma va duce prima data în Locuinta Mortilor, pentru ca el mi-a spus:
– „Acum vom strabate distanta ce ne desparte de Locuinta Mortilor”.
Am trecut prin acel pamânt fara nici o dificultate. În fata noastra la un moment dat, a aparut temelia Pamântului. Vazând-o, am ramas foarte impresionata de maretia si grandoarea acestei temelii si am început sa o admir, oprindu-ma pentru câteva clipe. Era asa de frumosa ! Am înteles atunci, când m-am aflat în fata ei, ca
Dumnezeu a asezat Pamântul pe o temelie.
Reporter: – Sub ce forma ati vazut sau ati perceput aceasta temelie ?
Lia: – Desi la scoala nu am învatat ca Pamântul ar avea, sau ar fi asezat pe o temelie, totusi când m-am aflat în fata ei, am vazut-o. Aceasta temelie arata sub forma unor stâlpi uriasi, foarte solizi, ce pareau a fi facuti dintr-un fel de marmora alba, stralucitoare. Îmi este foarte greu sa explic în cuvinte, frumusetea acestei temelii
si în general, tot ceea ce am vazut acolo. Ea arata ca si o constructie enorma, foarte puternica si foarte bine ancorata în univers. Oprindu-ma ca sa admir aceasta arhitectura dumnezeiasca atât de frumoasa, îngerul m-a atentionat ca trebuie sa ne continuam drumul si sa mergem mai departe spre Locuinta Mortilor, care era dincolo de aceasta temelie.
Dupa ce am trecut de temelia Pamântului, la un moment dat, în departare am vazut niste porti gigantice care– am înteles atunci – ca erau de fapt portile Locuintei Mortilor. Pe masura ce ne apropiam de acel loc, am început sa simt în mine o mare durere si apasare sufleteasca. Cu cât ne apropiam mai mult de acele porti, cu atât aceasta suferinta devenea tot mai puternica si mai apasatoare pentru mine. Apoi am început sa gem si gemeam asa cum geme un om când se afla într-o mare suferinta. L-am întrebat atunci pe înger, de ce oare simteam eu aceasta durere, în timp ce ma apropiam de portile Locuintei Mortilor ? Si îngerul mi-a raspuns:
– „Tu simti exact ceea ce simte un suflet care vine aici de pe Pamânt, dupa moartea trupului sau si care trebuie sa intre în Locuinta Mortilor. Deci si tu simti la fel.”
Pe masura ce ne apropiam tot mai mult si eram tot mai aproape de acele porti, apasarea si durerea sufleteasca pe care o simteam în mine, deveneau tot mai greu de suportat. Nu stiu daca ati trecut vreodata în viata printr-un mare necaz sau printr-o mare desnadejde sau disperare, când nu mai ai nici o speranta si nu mai vezi si nu mai simti nici o mângâiere de nicaieri. Asa m-am simtit si eu atunci. Simteam ca odata ce intram acolo, pierdeam orice speranta ca voi mai putea iesi vreodata din locul acela.
Dupa ce am intrat în Locuinta Mortilor, nu am mai avut dorinta pe care o avusesem înainte, aceea de a-i vedea acolo pe unii din familia mea: cum si unde erau, în ce stare erau, sau ce era cu ei ?
În momentul în care am intrat, am vazut ca sufletele de acolo aveau un trup exact ca si al meu si cu aceleasi proprietati. Acolo fiecare este perfect constient si întelege absolut tot ce se petrece în jurul lui. Fiecare stia unde se afla si de ce se afla în acel loc. Toti cei pe lânga care treceam, stiau cine eram eu, iar eu stiam despre fiecare, cine erau ei.
Reporter: – Trupul acesta spiritual de care vorbiti, avea o forma ?
Lia: – Da, avea forma corpului omenesc, doar ca acesta nu mai era din carne.
Reporter: – Avea si o figura sau fizionomie …?
Lia: – Da, desigur. Acolo trupul spiritual avea aceeasi fizionomie pe care a avut-o omul respectiv, când a trait pe Pamânt, dar mult întinerita. Stiam de exemplu, ca cel care era în fata mea acum, era fostul meu vecin de peste drum, care a murit. Stiam ca este el si simteam în mine chiar si starea sa de durere, pentru ca se afla
în acel loc. El, la rândul lui, ma cunostea si stia cine eram eu. Acolo se stie absolut totul.
Reporter: – Chiar daca, sa spunem, omul acesta a murit la 60 de ani, figura lui arata tot ca în tinerete ?
Lia: – Da, avea aceeasi figura pe care a avut-o când a trait pe Pamânt, dar întinerita. Acolo, chiar daca nu am cunoscut mai dinainte persoana respectiva, când ma aflam în fata ei, stiam totul despre ea, instantaneu. Stiam lucruri cum ar fi: din ce popor a facut parte, când si din ce motive a murit, chiar daca acea persoana a murit acum 2000 de ani. Aceasta cunostinta o primeam atunci pe loc ! Si mai stiam ceva: ca toate sufletele aflate acolo, erau în asteptarea judecatii lor finale.
Atunci mi s-a dat sa înteleg si sa simt si eu durerea, apasarea si disperarea sufletelor care se gaseau în locul acela. În plus, am stiut ca odata ce ai intrat în acest loc, pierdeai orice speranta ca vei mai putea sa iesi vreodata afara de acolo.
Pentru cei aflati în Locuinta Mortilor, acest loc este prima mare despartire de Dumnezeu si toti erau constienti ca de acolo, nu mai puteau în nici un fel sa mai ia legatura cu El. Ei stiau ca urmeaza sa se înfatiseze înaintea lui Dumnezeu pentru judecata faptelor lor, a felului în care si-au trait viata pe Pamânt. Si mai stiau ceva: ca acum ei nu mai puteau îndrepta nimic din trecutul lor. În momentul când au murit si au fost dusi acolo, s-a rupt orice legatura de mijlocire sau de ajutor din partea lui Dumnezeu, pentru ei.
De aceea, toti traiau acum o stare de agonie cumplita, o stare de nesiguranta si de incertitudine, deoarece nu stiau verdictul final pe care urmau sa-l primeasca la judecata: vor fi iertati pentru greselile facute în viata si deci salvati din locul acela, sau vor fi condamnati si trimisi definitiv în Iad. Îsi cunostea fiecare viata si faptele sale si era constient acum, mai mult ca niciodata, de însemnatatea si de greutatea pacatului. Au avut sansa de îndreptare în timpul vietii lor pe Pamânt, dar au neglijat-o. Chinuiti si macinati de aceste gânduri, fiecare cauta cu disperare la faptele din viata sa, în filmul vietii lui, ceva care i-ar putea fi de folos, sau în favoarea lui, ca circumstante atenuante la judecata finala. De aceea, fiecare suflet de acolo era preocupat numai de propria lui persoana si de propria lui situatie, nepasându-i absolut deloc de cei din jurul sau.
Coplesita de atmosfera chinuitoare din acest loc teribil, n-am vrut sa merg mai departe si sa mai vad absolut nimic din ceea ce era aici, asa precum am dorit la început. Acum simteam în mine apasarea si durerea aceea îngrozitoare a despartirii de Dumnezeu.
Despartirea de Dumnezeu, pe care o simti în Locuinta Mortilor, este ceva ce nu se poate compara cu nici o durere de pe Pamânt ! Nu doresc nici unui suflet de pe fata Pamântului sa ajunga vreodata în Locuinta Mortilor. Nu se poate exprima în cuvinte, ceea ce simti atunci când esti despartit de Dumnezeu, în locul acela.
Calatoria de pe Muntele lui Dumnezeu
De teama sa nu ramân cumva acolo, sau ca îngerul sa uite de mine în locul acela, în care odata intrat, nu mai poti sa iesi, am început sa plâng si sa gem ca un copil. Vazându-ma în starea în care eram, îngerul m-a scos afara din Locuinta Mortilor si mi-a spus:
– „Acum vom trece si vom urca pe Muntele lui Dumnezeu”.
Îndepartându-ne de acest loc cumplit, durerea si apasarea pe care am simtit-o acolo, a început treptat, treptat
sa dispara. Acum aveam în fata noasta o alta perspectiva. Dimensiunile universului sunt enorme, dar ele se strabat cu o viteza uluitoare.
Într-o clipa am si fost pe Muntele lui Dumnezeu. Deodata m-am vazut în fata unui munte foarte înalt si impunator. Am înteles atunci ca acesta era Muntele lui Dumnezeu si noi trebuia sa urcam acest munte, asa cum urca un om obisnuit un munte. Totul era de o splendoare si de o sfintenie de neimaginat si aproape imposibil de descris în cuvinte.
Cine urca sau coboara de pe Cararea Alba
În timp ce priveam la muntele acesta, am vazut ca de la baza lui pornea o carare alba, alba, de latimea unei palme, care ducea pâna sus în vârf. Nu am mai vazut niciodata asa un alb pe Pamânt si orice pas, daca era murdar, lasa urma pe aceasta carare si depinde daca piciorul tau este murdar sau nu, daca ai avut o viata curata sau nu.
Îngerul mi-a atras atentia sa nu pasesc alaturi de carare, pentru ca muntele este sfânt, iar daca voi calca alaturi, voi fi aruncata jos. De ce a fost asa ? Pentru ca sa mi se arate si sa înteleg anumite aspecte si situatii pe care urma sa le vad în continuare.
Toti cei care urcau pe aceasta carare, erau îmbracati în haine albe. La un moment dat, în timp ce urcam, am vazut ca unii înaintau mai usor, altii mai greu. Unii înaintau chiar si pe coate si genunchi si de aceea aveau si multe rani. Atunci îngerul mi-a explicat ca cei care urcau mai greu, erau cei care treceau prin suferinte si încercari pe Pamânt din pricina credintei lor în Isus Cristos si unii dintre ei, chiar cu pretul vietii lor.
Am vazut apoi un batrânel care urca foarte greu pe carare si tot era julit pe coate. Când l-am vazut, am stiut exact de unde era, din ce tara, din ce biserica si absolut totul despre el. Si, fiind curioasa, l-am întrebat atunci pe înger:
– „De ce urca batrânelul acesta asa de greu pe carare ?”
Si îngerul mi-a explicat:
– „El este martirizat în fiecare zi din cauza credintei sale în Isus Cristos, dar de Cristos, el nu se lasa.”
Am vazut cât de greu înainta acest batrânel. El înainta cu orice pret, chiar daca suferea si era gata sa-si dea chiar si viata pentru Cristos.
În timp ce înaintam acum pe carare, am vazut la un moment dat ca unii paseau alaturi de ea. Ei nu mai puteau reveni pe carare, deoarece cararea era ocupata de cei care urcau în sus. De aceea , acestia veneau pe lânga carare în jos de pe munte, iar unii nu mai mergeau normal, ci se rostogoleau spre baza muntelui. Atunci
l-am întrebat pe înger:
– „Cine sunt acestia care coboara ? Opreste-i te rog, nu-i lasa !”
Dar îngerul mi-a spus:
– „Eu nu pot sa-i opresc, nu am voie sa-i opresc. Eu nu fac decât ceea ce mi se încredinteaza. Daca mi se spune sa fac un lucru, îl fac, sau daca mi se spune sa nu-l fac, atunci nu îl fac. Eu nu am dreptul sa opresc pe nimeni. Fiecare este liber sa faca ce vrea în viata. Fiecare este liber sa urce pâna la sfârsit pe cararea vietii
la Dumnezeu, sau este liber sa se întoarca de pe ea, sa o abandoneze, daca asa doreste.”
Atunci l-am întrebat pe înger:
– „Si ce va fi cu sufletele acestea care coboara ?”
Si îngerul mi-a raspuns:
– „Ele se duc acum acolo de unde noi am venit, adica în Locuinta Mortilor”.
Îngrijorata pentru soarta acestor suflete si stiind ce îi asteapta acolo, i-am zis din nou îngerului, cu insistenta:
– „Ah, dar opreste-i, nu-i lasa sa ajunga în Locuinta Mortilor !”
Dar îngerul mi-a spus din nou:
– „Nu pot face asta. Eu nu fac decât ceea ce mi se da voie. Aceste suflete se duc acolo, pentru ca lor nu le
mai place cararea care urca la Dumnezeu, dar ei vor da socoteala pentru asta”.
Reporter: – Cine credeti ca sunt de fapt sufletele care coborau de pe carare ? Revenind la viata noastra de pe Pamânt, pe cine credeti ca ar reprezenta acele suflete, pentru ca probabil ele au un echivalent în lumea noastra materiala de aici, nu-i asa ?
Lia: – Da, asa este. Ele îi reprezinta pe oamenii care au decis la un moment dat sa îl accepte în viata lor pe Isus Cristos, ca Domn si Mântuitor al lor, facând voia Sa, L-au iubit un timp si L-au respectat, dar apoi nu le-a mai placut viata curata pe care trebuiau sa o traiasca, asa cum o cere Isus. Astfel, unii si-au zis: „Este prea grea cararea asta pentru mine, e prea îngusta. Pai, nu mai pot sa fac ce vreau, nu mai pot sa am o amanta sau un amant daca vreau, nu mai pot sa ma îmbogatesc sau sa fac afaceri necinstite, nu mai pot face una sau alta”. Lor nu le-a mai placut sa mearga cu Isus, pentru ca Isus Cristos era Cararea Alba de pe Muntele lui Dumnezeu. Pe aceasta carare nu puteai pasi oricum, decât cu mare grija, pentru ca orice urma, oricât era ea de mica, se vedea si tu erai cercetat pentru asta, pentru faptul ca pasul tau de pe carare este murdar.
Sufletele acestea se duceau acum înapoi, acolo de unde au venit înainte de a-L primi pe Isus Cristos în viata lor, adica se duceau din nou în viata lor de pacat din trecut. Si ele faceau asta în mod constient, nu determinate de cineva. Lor nu le-a mai placut viata curata. Din oameni credinciosi care s-au temut si au fost odata cu Dumnezeu, din oameni care au intrat si au gustat odata din Mântuire, s-au întors înapoi în lumea lor pacatoasa de odinioara, traind dupa bunul lor plac.
Au schimbat Mântuirea cu lumea, cu tot ce se vede în jurul nostru si ar putea sa fie foarte placut pentru unii din ei. Îi vedeti poate pe unii ca le merge bine, dar nu stiti cum au ajuns ei la binele acela, aflati ca unii mai au câte o amanta sau un amant în casatorie, – „si de ce nu, ca doar nu e asa mare pacat” – spun ei. Doar nu stie
nimeni, nu-i vede nimeni !
Acestea sunt lucruri care pe moment sunt placute sau profitabile pentru unii, dar ei vor da socoteala pentru faptele lor. Judecata lor va fi mult mai aspra, din cauza ca au cunoscut adevarul, dar apoi l-au calcat în picioare.
Asadar eram acum pe Muntele lui Dumnezeu si la un moment dat am vazut pe vârful muntelui, un foc imens. Focul acesta era atât de maret si de impunator, încât nu-ti puteai lua privirea de la el. Si focul ardea continuu, fara sa se stinga ! Avea aceeasi baza si din el se desprindeau trei limbi uriase de foc. Când m-am
uitat atunci la el, mi-am zis în gând ca acesta este Dumnezeu, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Era dumnezeirea însasi deasupra muntelui, în acel foc !
În Sala de Judecata
Dupa aceasta, am cotit-o imediat la stânga pe munte si în clipa urmatoare, cararea si-a schimbat directia si dintr-o data, în fata noastra a aparut o sala imensa. Era Sala de Judecata. Dimensiunile ei erau enorme si pareau ca sunt cosmice. Interesant este faptul ca dimensiunile ceresti, cu cât sunt mai mari, cu atât le percepi mai aproape de tine.
Când am ajuns pe pragul salii, am vazut ca deasupra ei era acelasi foc urias cu cele trei limbi de foc pe care îl vazusem mai înainte pe vârful Muntelui lui Dumnezeu. Tot acolo deasupra, am mai vazut un nor stralucitor imens, care – am înteles atunci – ca acesta era format din toti oamenii sfinti care au trait pe Pamânt si care au avut deja parte de prima înviere, dar pe care eu nu am vazut-o.
Apoi îngerul m-a pus sa stau chiar în pragul Salii de Judecata. Acum în fata mea era aceasta sala uriasa si mai în spate, mai în adâncime, am vazut o masa foarte mare si lunga. La cele doua capete ale mesei era câte un înger, ce arata la fel ca îngerul de lânga mine, care ma însotea. Cei doi îngeri slujeau celei de-a treia
persoane, care statea la mijlocul mesei si care mi s-a dat sa înteleg ca era chiar Domnul Isus Cristos.
Pe marginile Salii de Judecata, pe lânga pereti, era o biblioteca imensa cu foarte multe rafturi pe care erau asezate o multime de carti. Acele carti erau de fapt Cartea Vietii fiecarui om care a trait vreodata pe Pamânt si în ea era cuprinsa întreaga lui viata cu faptele sale.
Deodata s-a auzit un zgomot foarte mare, o forfota de multimi mari de oameni aflati în miscare. Începuse învierea celor din Locuinta Mortilor !
Acestia marsaluiau acum spre Sala de Judecata si veneau în coloane uriase, înviind pe generatii, începând de la prima generatie cu primii oameni care au trait vreodata pe Pamânt, pâna la cei din ultima generatie. Printre ei erau copii, femei si barbati, tineri si batrâni, din toate neamurile Pamântului. Veneau în valuri uriase, val dupa val, precum valurile unui imens ocean. Era un zgomot înspaimântator si cutremurator în acelasi timp, ce
facea parca sa trepideze întregul univers. Un înger statea la dreapta si altul la stânga si îi puneau în ordine pe fiecare, aranjându-i pe doua rânduri, ca sa intre la judecata. Totul era condus si corelat perfect, într-o ordine desavârsita.
Dupa ce s-a terminat învierea mortilor, s-a asternut peste tot o liniste totala si toata audienta era într-o mare
asteptare. Începea judecata !
Judecata unui barbat
Eu am asistat la judecata unui barbat. Acesta a fost adus în fata, înaintea Domnului Isus, de catre unul din îngerii de ordine. Apoi unul din cei doi îngeri de la masa, a scos dintr-un raft al bibliotecii de pe margine, Cartea Vietii acestui om si a pus-o pe masa, înaintea Domnului Isus.
În momentul urmator, a aparut în fata noastra a tuturor, un ecran de dimensiuni enorme, asemanator cu ecranul de cinematograf. Nu exista pe fata Pamântului o asemenea aparatura ca si cea pe care am vazut-o acolo: când Domnul Isus a deschis Cartea Vietii acestui barbat, înca de la prima fila s-a derulat pe acel ecran în fata noastra, a tuturor si a întregului univers, toata viata acestui om. Domnul Isus nu se grabea si în timp ce rasfoia încet aceasta carte, fila cu fila, se auzea si se vedea pe ecranul acela, tot ceea ce a facut omul acesta, când a trait pe Pamânt.
Totul se vedea, pâna în cele mai mici detalii, clipa de clipa, zi de zi, începând cu nasterea sa, copilaria, adolescenta, tineretea, maturitatea si pâna la moartea sa. S-a derulat în fata noastra, ca un film, tot ce a facut bine sau rau, tot ce a gândit, tot ce a vorbit si tot ce a simtit de-a lungul întregii sale vieti. Absolut totul !
Nimic nu a ramas ascuns ! Toate acestea se vedeau si rasunau acum în fata tuturor, inclusiv a celor care îsi asteptau rândul la judecata. Se vedeau si se auzeau pâna si gândurile, simtirile si trairile sale cele mai ascunse pe care acest om le-a avut în viata sa, chiar si cele mai intime, numai de el stiute, toate rasunau si vorbeau acum în fata noastra a tuturor.
La aceasta judecata, Domnul Isus era singurul judecator. Nimeni nu intervenea, nici chiar Tatal, care veghea sus pe munte. Domnul Isus era singurul care decidea si dadea verdictul final, în urma analizei vietii celui în cauza si aceasta analiza si judecata o facea în fata noastra a tuturor, pentru ca noi toti sa vedem ca judecata Sa este DREAPTA.
Asa am aflat ca barbatul acesta când a trait pe Pamânt, a fost preot într-o biserica si a avut cât de cât contact cu adevarul. Dupa ce am vazut viata acestui preot, în cele mai mici detalii, mi s-a umplut fata de rusine si am cazut în genunchi acolo unde eram, pe pragul Salii de Judecata. Am plecat capul în jos si am simtit în acel moment ca ma fac mica, mica cât un fir de praf, înaintea Domnului Isus.
Dupa ce am vazut toate aceste lucruri, am devenit constienta mai mult ca niciodata, dar si convinsa de faptul ca tot ceea ce facem noi pe Pamânt, este înregistrat si ca nimic nu este si nici nu poate fi ascuns de fata lui Dumnezeu. M-am gândit în acele momente la viata mea si mi-am zis hotarâta, dar si cu teama: „Doamne,
numai mila si îndurarea Ta ne poate scapa de judecata Ta dreapta !”
Dupa ce a trecut prin fata noastra, întreaga viata a acestui om, Domnul Isus l-a întrebat:
– „Ai ceva de spus în apararea ta ?”
Dar omul si-a plecat capul înaintea Domnului Isus si a amutit. El nu a mai avut nimic de zis în apararea sa, deoarece acum stia ca nimic nu s-a putut ascunde din faptele vietii sale.
În acele momente am înteles – si asta m-a cutremurat profund – faptul ca Domnul Isus putea chema ca martori, la nevoie, pentru fiecare clipa din viata acestui barbat, pe unii din norul acela de sfinti, aflati deasupra Salii de Judecata. Unii din ei au trait pe Pamânt în anturajul acestui om si puteau sa confirme orice lucru sau aspect din viata sa. În plus, nu a contat deloc religia din care a facut parte, cât timp a trait pe Pamânt. A fost judecat fata de cât a stiut si a împlinit în viata sa, în raport cu Cele Zece Porunci din Biblie.
Dar mai mult decât atât, Domnul Isus putea sa cheme ca martori, din nefiinta si sa ia fiinta, lucruri materiale care au fost în jurul acestui om, cum ar fi dulapul din camera, grinda din podul casei, drumul pe care mergea sau copacul de pe marginea drumului sau orice altceva. Ele puteau sa vina si sa apara înaintea Sa, ca niste fiinte vii si sa vorbeasca sau sa confirme anumite lucruri sau fapte în legatura cu omul acesta. Aici este maretia Domnului Isus. Când am vazut si am înteles aceste lucruri, m-am cutremurat cumplit. Niciodata nu m-as fi gândit ca asa ceva ar fi posibil.
Verdictul si Sentinta
În clipa urmatoare s-a asternut o tacere totala peste întreaga Sala de Judecata. Toti asteptam într-o mare neliniste si tensiune verdictul final al judecatii acestui om. Acum se hotara definitiv soarta lui vesnica: fie era iertat si acceptat în Rai, fie era condamnat si trimis pentru totdeauna în Iad. Judecata lui a continuat: Domnul Isus a deschis o alta carte mare care era pe masa si care, am înteles ca era Cartea Vietii, în care cautând,
Domnul a gasit numele acestui barbat scris în ea. Atunci i s-a adresat, spunându-i:
– „Deoarece în urma cuvântului pe care tu l-ai spus altora despre Mine, ca Eu sunt Viata si sunt Viata vesnica si ca a Ma cunoste cineva prin auzirea Cuvântului Meu si a Ma primi, înseamna viata vesnica, Eu astazi totusi te numesc pe tine fericit, pentru ca altii au beneficiat cât de cât de acest cuvânt”.
În clipa urmatoare, toti cei care erau de fata, inclusiv îngerii, sfintii si toate fiintele ceresti au izbucnit dintr-o data într-un strigat mare de bucurie pentru ca un suflet a beneficiat de gratiere. Domnul Isus a facut apoi un semn Soarelui, sa se apropie. Si Soarele, în toata maretia lui, s-a apropiat si s-a prezentat înaintea
Domnului, ca o fiinta vie si s-a aplecat pâna la pamânt înaintea Sa.
Atunci Domnul Isus s-a adresat Soarelui, spunându-i:
– „Dezbraca-ti haina ta si du-te si îmbraca-l pe el !”
Soarele, ca o fiinta vie, s-a dezbracat de haina lui si s-a dus si l-a îmbracat pe acest om care a primit stralucirea si splendoarea Soarelui. Apoi omul a fost luat si dus în ceata celor care straluceau ca el. Atunci am vazut ca acolo erau mai multe cete sau grupe în care unii straluceau mai mult, altii mai putin. Unele cete straluceau atât de tare, încât stralucirea lor se confunda si se contopea parca cu imaginea trupului spiritual al celor din grupul acela.
Reântoarcerea pe Pamânt
Atât mi s-a permis sa vad din Judecata de Apoi. Judecata a continuat mai departe, dar îngerul care era cu mine, m-a luat si m-a scos afara de acolo si apoi mi-a spus:
– „Acum ne vom întoarce pe Pamânt”.
A venit momentul sa plec din lumea aceea minunata în care mi se daduse voie sa stau doar pentru o scurta perioada. Acum starea mea sufleteasca era complet diferita fata de cea pe care am avut-o la început. Daca la începutul acestei calatorii, i-am spus îngerului ca nu doream sa mor pentru a vedea cum va fi Judecata de Apoi, acum eram atât de coplesita de tot ce am vazut si am auzit în aceasta calatorie, încât nu mai doream sa ma întorc pe Pamânt.
Mi s-a parut atât de mare contrastul si diferenta dintre lumea de acolo si cea de pe Pamânt, încât la un moment dat m-am întrebat mirata: „De ce oare noi oamenii iubim atât de mult viata de pe Pamânt, care este atât de imperfecta si uneori murdara si plina de suferinta si lipsita de stralucirea prezentei lui Dumnezeu ?”
Mi-a fost foarte greu sa accept faptul ca trebuia sa ma reîntorc pe Pamânt, unde din nou urma sa traiesc în trupul fizic. Stiam ca va fi imposibil sa nu gresesc, cât timp traiam în el, asa ca l-am rugat pe înger sa nu ma mai duca înapoi pe Pamânt, ci sa ma lase aici unde eram acum si unde ma simteam cu adevarat acasa. Dar
îngerul a tinut sa îmi reaminteasca ceva foarte important, înainte de plecarea mea de acolo si mi-a spus:
– „Cei pe care tu i-ai vazut coborând de pe cararea alba, de pe Muntele lui Dumnezeu, sunt aceia care au calcat în picioare harul care vi s-a dat voua. Voi aveti un mare, mare dar ! Aveti harul ! Voua vi se da mântuirea gratuit si voi sunteti iertati prin har, deoarece pentru voi a murit Domnul Isus. Voua vi s-a sters haina murdara a sufletului vostru, atunci când L-ati acceptat pe El, iar prin sângele Lui, voi sunteti curati.
Dar cine calca acest har în picioare, trebuie sa stea aici la judecata.”
Atunci am înteles ca este mai usor de aceia care au cunoscut sau au avut cât de cât tangenta cu un anumit adevar, dar care poate ca n-au avut prilejul sa cunoasca harul acesta si sa-l primeasca. Poate sunt popoare islamice sau budiste care au o anumita morala si conduita, dar care nu au ajuns sa cunoasca harul. Judecata lor
va fi mai usoara.
Pentru cel care a cunoscut însa acest har si l-a dispretuit, adica a-ti da cineva gratuit un dar atât de valoros si a-l dispretui, aceasta înseamna pentru cel în cauza, pierdere si condamnare vesnica. Nu doresc nimanui asa ceva si nici sa ajunga la judecata, înaintea Domnului Isus.
Urmarile vizitei din Rai
Stiind deci ca trebuia sa ma reântorc acasa, m-a cuprins o rusine si nu am vrut sa mai vin sa locuiesc pe Pamânt. Eram constienta ca aveam familie, dar în acelasi timp eram constienta ca Domnul Isus îi putea ajuta pe ai mei sa traiasca si fara mine. A trebuit pâna la urma sa accept sa revin pe Pamânt. Am plecat de pe
Muntele lui Dumnezeu si m-am întors în acelasi loc de unde am plecat. M-am trezit asadar din nou în camera mea, în trupul meu fizic. În saptamânile imediat urmatoare, m-am simtit deosebit de bolnava. Fusesem atât de marcata de aceasta experienta, încât pur si simplu nu mai doream sa traiesc.
Reporter: – Va referiti ca ati fost bolnava în sens fizic, sau spiritual ?
Lia: – Ma refer atât în sens spiritual, cât si în sens fizic, deoarece fizicul meu a avut ulterior de suferit. Tot ce era în jurul meu, mi se parea acum urât si murdar ! Pe mine însami ma vedem urâta. Îmi era scârba si de mine si de tot ce ma înconjura. Tot ceea ce era si vedeam în jurul meu, oamenii, natura sau obiectele, mi se pareau
acum urâte în comparatie cu ceea ce am vazut acolo sus, în lumea aceea minunata a lui Dumnezeu. Nu mai voiam sa manânc si simteam ca fizicul meu refuza mâncarea, refuza sa mai traiasca.
Reporter: – De ce ?
Lia: – Îmi era greu sa traiesc pe Pamânt pentru ca simteam si eram constienta ca în trup fiind, era imposibil sa nu gresesc sau sa nu pacatuiesc. Abia reântoarsa pe Pamânt, stiam acum, asa cum nu stiusem niciodata înainte, ce înseamna pacatul si care sunt cu adevarat consecintele sale. Ma simteam totodata coplesita de
maretia Domnului Isus pe care am vazut-o acolo sus. Ma coplesise dreptatea Sa, si toata sfintenia pe care am vazut-o acolo. Daca noi nu am beneficia de acest har, am fi cei mai jalnici oameni de pe Pamânt, înaintea Domnului Isus.
Am vazut si am simtit sfintenia Domnului Isus si a dumnezeirii, a muntelui pe care am urcat si pe care nu puteai sa pasesti oricum, pentru ca cei care începeau sa pacatuiasca, trebuiau sa coboare jos. Ei nu mai puteau urca. Acolo radia o sfintenie din totul ! Apoi îngerul a adaugat:
– „Sfintenia aceasta va este data voua prin har, prin iertare”.
Faptul ca Domnul Isus a platit pentru noi si am fost curatiti de pacatele noastre, prin sângele Lui, noi am primit un har, un mare dar: mântuirea. Mântuirea aceasta pretuieste mai mult decât orice comoara de pe fata Pamântului, mai mult decât toate miliardele de bani pe care le-ar avea cel mai bogat om din aceasta lume.
Este cel mai nenorocit om, acela care nu va fi mântuit, acela care nu îl va cunoaste pe Domnul Isus si care nu îsi va schimba viata, asa dupa cum o cere El !
N-am vrut sa mai traiesc pe Pamânt pentru ca mi-a fost scârba de orice lucru din jurul meu: de bogatie, de mâncare, de orice ar fi putut sa îmi stea în cale sau sa ma desparta de Domnul Isus si de mântuire. Am simtit ca a trai, ori traiesti total pentru Domnul Isus, ori esti un om care în orice clipa poti sa calci în picioare harul
acesta si sa-l dispretuiesti prin atitudinea ta, prin gândirea ta, prin simtirea ta. Acolo sus am vazut ca orice simtamânt îti este judecat, orice gând, orice privire, absolut totul. Totusi a fost o mare mângâiere si usurare pentru mine când îngerul mi-a spus:
– „Voi beneficiati de un mare dar: HARUL. Si oriunde vei merge pe suprafata Pamântului, sa spui ce ai vazut si sa spui ca harul acesta întrece orice. A fi si a trai în har cu Domnul Isus, înseamna totul. Mântuirea înseamna totul !”
Daca vreodata ati fost fericiti si ati iubit pe cineva din tot sufletul si din toata inima si ati spus în acele momente ca fara persoana aceea nu puteti trai, asta înseamna o clipa de vesnicie. Cu atât mai mult sa traiesti vesnic în aceasta dragoste completa, din care nu lipseste nimic.
Concluzii
Atunci mi-am zis ca fiecarui om de pe fata Pamântului, daca-l voi întâlni, trebuie sa-i spun, sa-i fac de cunoscut faptul ca Domnul Isus Cristos este Mântuitorul nostru, al tuturor.
Reporter: – La final, ce ati dori sa transmiteti celor care vor citi aceasta marturisire ?
Lia: – As vrea ca orice om sa creada si mai ales sa fie convins, ca dincolo de realitatea vietii pe care o traim fiecare aici pe Pamânt si dincolo de moartea noastra fizica, exista o alta lume la fel de reala ca si aceasta de aici, dar total diferita. Dupa moartea fizica a trupului nostru, calatoria noastra nu se opreste la mormânt, ea continua într-o alta dimensiune, fie ca noi credem lucrul acesta sau nu. Noi mergem mai departe. Destinatia noastra finala va fi fie în Rai, fie în Iad. Nu exista un al treilea loc. Cât timp traim pe Pamânt, fiecare din noi este liber sa îsi aleaga destinatia finala. Daca dorim ca aceasta destinatie sa fie Raiul, atunci trebuie sa-L acceptam, prin credinta, pe Domnul Isus Cristos, ca mântuitor si stapân si sa traim toata viata dupa poruncile Sale.
As mai dori ca orice om sa stie si sa fie convins de faptul ca va fi o judecata de apoi si ca va sta în fata lui Dumnezeu, pentru modul pacatos în care si-a trait viata pe Pamânt, indiferent de religia sa.
Aceasta judecata nu este un mit, ci este o realitate ! Ea poate fi evitata. Pentru mai multe detalii, va sugerez sa cititi si sa studiati cu atentie Biblia, în care Dumnezeu promite tuturor celor care îl cauta sincer, ca El se va lasa gasit de ei (Ieremia, cap. 29/13).
