„Versuri (originale si folclor)“ de Alexei Mateevici, reeditat in Bacau, de Ziua Nationala



Editura Vicovia din Bacau a reusit sa scoata pe piata, intr-o tinuta grafica deosebita, volumul „Versuri“ a marelui poet Alexei Mateevici. Cartea este o editie critica ingrijita, cu studiu, schita bibliografica si bibliografie, care sunt semnate de regretatul lingvist si istoric literar Ion Nuta. Deasemeni, cartea este intregita de un studiu al academicianului Nicolae Dabija. „Versuri(originale si folclor) a fost scoasa de la tipar chiar in ajunul Zilei Nationale, pe 30 noiembrie!

Ion Nuta vorbeste in primele pagini despre Alexei Mateevici, „poetul si profetul Basarabiei“, cel care a stabilit, in versuri,  repere ale limbii romane in taramul zbuciumat de la stanga Prutului.

„Mateevici este poetul Hristos al Basarabiei, chinuit, rastignit, ingropat, inviat si revenit pe pamantul plin de buruieni, ca sa sadeasca flori curate“, scrie Ion Nuta, metaforic despre cel care a cantat cea mai frumos viers al limbii romane (Limba Noastra). Despre viata ca preot militar si om de litere dar si despre marea reusita-poezia, aflam tot de la Ion Nuta.

Alexei Mateevici moare la 13 august 1917, de tifos, in varsta de doar 29 de ani. Presa vremii, din toate provinciile romanesti, care peste putin timp aveau sa se uneasca i-au dedicat nrcrologuri emotionante (Scoala moldoveneasca, Neamul romanesc, Romania Mare, Luminatorul, s.a.), dupa cum arata istoricul literar Ion Nuta.

Cartea lui Alexei Mateevici poate fi un excelent sprijin didactic, deoarece, in afara poeziilor cuprinde si creatii folclorice, colinde de Pasti dar si bocete de inmormantare.Alexei Mateevici-Editura Vicovia

 

Editorul Viorel Cucu, de la Vicovia, a inclus la finalul cartii un excelent studiu-eseu al academicianului Nicolae Dabija, „Limba noastra-i foc ce arde…”, pe care il reproducem in totalitate:

„Limba noastra-i foc ce arde…”-De Nicolae DABIJA

 

Nu departe de Cainari, într-o prisaca de sub un deal nins cu floare de salcâm batrân, într-o zi dintr-o vara ma minunam în glas de ceea ce vedeam – padure si cer amestecate – ca de o prada a ochilor mei flamânzi de frumuseti.

Prisacarul, un batrân care se poraia cu fumul si trântorii, mi-a spus, cu parere de rau parca: „Daca traiesti mai mult în fata unei frumuseti, de la o vreme n-o mai observi”.

Si atunci mi-am amintit de copilul de odinioara al acestor locuri – Alexe Mateevici.

De secole oamenii din partile noastre vorbeau aceasta limba preaplina de frumuseti, generatii de plugari si carturari au trudit ca niste albine la fagurii ei, si toti acestia într-atât se obisnuisera cu ea, încât nu-i mai observau frumusetile, meta­forele care se împlântasera într-atât de adânc în limba, încât devenisera cu timpul cele mai banale si sterse expresii (cine ar sta azi sa descifreze pâna la urma, de pilda, sensurile unor vorbe ca: „mi­jeste de zi”,– sugereaza parca un ochi somnoros care ba s-ar deschide ba nu s-ar deschide, sau „l-a furat somnul” – deci tâlhareste, fara voie, ori „a se-ngâna ziua cu noaptea” – care ca si cum ar presu­pune o cearta pasnica între doi batrâni, „un om si jumatate” – cineva de treaba etc., etc., vorbe uzate azi de prea deasa lor folosire, primul dintre vorbitori, însa, care le-a pus alaturi a fost neîndoios, un mare poet).

Despre limba româna vorbita de basarabeni se scrisese si pâna la Ma­teevici. Ca unei taranci, ce se afla-n toiul lucrului, cuvintele îi ve­neau ca niste sfaturi, mai degraba, nu ca un elogiu. O prima etapa a unui proces multisecular de închegare si constituire a limbii noastre la începutul acelui secol în care a scris Mateevici – dupa eforturile cronicarilor, carturarilor ardeleni, ale marilor scriitori Eminescu, Creanga, Caragiale s.a., se încheiase. Se parea ca vorbitorilor dintotdeauna ai acestei limbi parca le scapase frumusetea cuvintelor pe care le rosteau zi de zi.

De multe ori limba urmeaza a fi supusa si ea la anumite încercari, ca s-o descoperim în toata plinatatea ei. De acea nu ma mira faptul ca cel mai înaltator omagiu Limbii Române apartine unui basarabean.

Câteodata îmi vine sa cred ca A. Mateevici s-a nascut sa scrie o singura poezie.

Poemul „Limba noastra” e atât de cunoscut, spre deosebire de partea cealalta a creatiei sale, încât unor cititori li s-ar putea parea lesne ca Mateevici n-a scris decât acest poem.

Limba noastra e-o comoara

În adâncuri înfundata,

Un sirag de piatra rara

Pe mosie revarsata.

Tânarul poet, vesnic tânarul poet al acestei limbi Alexe Mateevici, a rostit aceasta poezie si, la fel cum aparuse pe neasteptate pe scena istoriei basarabene, la fel de pe neasteptate s-a retras în timp, lasând în urma lui aceasta vibratie de clopot:

Limba noastra…

Un imn si o oda, un bocet si o balada, o elegie si un basm.

Ades mi se pare si mie ca A. Mateevici nu este decât autorul acestui poem alcatuit din doar 12 strofe, ca celelalte poezii si lucrari ale lui nu fac decât sa-l completeze si sa-i evidentieze sensurile si mai mult. Parca tot ce a scris el de-a lungul întregii sale vieti n-au facut decât sa pregateasca terenul sau sa comenteze scrierea acestei capodopere – „Luceafarul” poetului Alexei Mateevici.

De fiecare data, când deschid cartea lui, simt o caldura razbind dintre cuvinte: parca m-as afla în preajma unui rug: aud sevele calatorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sâmbure, roi de fulgere care despica zarile si cerurile de de-asupra amestecându-se cu cele dedesubt, pâinea valurând ca o mare fara sfârsit în vântul care-o misca, doina care a putut cuprinde în ea toate dorurile noastre de ieri si de azi…

Deschid cartea lui Alexei Mateevici, cea pe care reusise s-o scrie în viata lui scurta, si mi se pare ca-i aud gândurile forfotind ca un furnicar înainte de ploaie:

Hai mai frate, hai mai frate

Zorile se-aprind…

Vestea apropiindu-se Ziua unitatii de neam, cea care urma sa descatuseze – meleag, brazda, doina, grai.

Mateevici a murit de tânar. Ca si Eminescu. A fost si el un fulger care a strafulgerat bolta litere­lor noastre, lasând o lumina, de care ne mai dor ochii. Pe care înca zeci de generatii o vor mai pastra pe retina.

„Limba noastra” e o poezie pe care ar fi putut-o scrie Eminescu, sugereaza Calinescu. Cum si unele poezii de-ale lui Eminescu, cel putin cele din tinerete, se pare ca le-ar fi putut scrie si Mateevici, daca s-ar fi nascut ceva mai devreme, ori ar fi activat cel putin în atmosfera încuraja­toare a „Convorbirilor literare” sau „Junimii”.

Citesc poemele Sale (devenite ale Noastre) de când ma stiu cititor. Ele sunt proaspete, ca scrise ieri, sau azi, sau chiar acum, sub ochii mei, în timp ce le citesc. Am senzatia ca privesc niste tablouri în care culorile înca nu s-au uscat.

Eu cu ierbile poienii

N-am nimic de împartit,

Jale mi-i ca moldovenii

Înca nu s-au înfratit.

                                 („Frunza nucului”)

Poetul e cel care încearca sa îmbuneze omul – încrâncenat de razboaie, strâmbatati sociale – cu ajutorul unei metafore. El îl smulge din cotidian, pentru a-i darui cotidianul. Dar unul trecut prin metafore. Coagulat într-o metafora.

Dar stiu eu, schimba-se-vor vremile iar,

Caci toate pe lume se schimba…

Îmi ziceam ca poeziile lui ar fi trebuit, poate si de putine ce-s ca numar, citite doar în zile de sarbatoare. Dis-de-dimineata. Pe nepusa masa. Îmbracat în haine de duminica. Dar, cu anii, m-am convins ca poeziile Dumnealui, ale poetului Mateevici Alexei, sunt scrise pentru toate zilele saptamânii. Dovada: poemele mirosind a grâu si a munca.

Si glasul vietii ascultând

Venirea zorilor eu cânt…

                                       („Eu cânt”)

Si cele mirosind a praf de pusca si a transee umede:

Dar fie-ti mila de crestin

Ce spicul din sudori îl creste,

De-un biet nevinovat Român

Ce-si spune-amarul româneste.

 („Deasupra târgului Bârlad”)

Si cele adiind o revolta:

Hai sa cautam dreptate,

Voie si pamânt.

Poetul vine sa-i ajute omului simplu ca sa se înteleaga mai bine pe el însusi.

Soarta taranimii basarabene – când în anii 1905-1907 tunu­rile cele care urmau sa apere poporul, s-au întors sa bata chiar în acel popor, când sângele lor s-a amestecat, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, cu brazda reavana – era una dintre durerile poetului de la Cainari. El nu putea sa se prefaca atunci a se uita în alta parte, cum o faceau unii versificatori ai vremii, ce cântau pe fundalul împuscaturilor de tun, flori­celele, izvorasele si fluturii dalbi.

Poetul si-a cântat secolul, fara sa-si puna vata în urechi.

Poezia „Limba noastra” este o poezie scrisa între viata si moarte. În vara anului 1917, în tran­seele de la Marasesti, Mateevici îsi scrie cu creionul poemele într-un carnetel (pe care am avut ferici­ta ocazie, cu amiabilitatea scriitorului Florin Costi­nescu, sa-l tin în mâini si rasfoiesc, el pâna nu de­mult pastrându-se la unica fiica a poetului, Nina), iar poezia care deschide ciclul e „Limba noastra”.

Era în acele zile un tânar ratacit pe drumurile întâiului razboi mondial, c-un carnetel de versuri în buzunarul de lânga inima. Ca si cum acest gest ar fi vrut sa zica: glontele care te cauta va strapunge mai întâi poemele tale si daca nu va gasi în ele nici o stânca sau o padure în care sa se opreasca ori împotmoleasca, abia atunci îti va strapunge inima.

Toata biografia poetului se rezuma, s-ar parea, la aceasta poezie.

Mateevici a avut o viata plina de convulsii, ca si timpul care i-a fost dat sa-l traiasca.

Locuri de la Cainari, Zaim si Chisinau si-l revendica. Locuri unde a trait, a visat, a plâns si din lacrimile nadejdii au izvorât, câteodata, poezii. La Cainari se mai pastreaza casa unde a vazut lumina zilei. Casa cu lemnul înnegrit de vreme, bisericuta scunda vopsita-n albastru de nu prea departe, salcâmii batrâni din timpul copilariei lui ? sunt semne ca poetul a existat cu adevarat. Aici Alexe, fiul preotului Mihail Mateevici, care era si el om cu carte, descins dintr-o familie cu traditii carturaresti, vede cu ochii sai viata grea a celora care cunosc graiul pâinii fara traducatori, si despre care avea sa scrie ceva mai apoi:

Limba noastra-i graiul pâinii

Când de vânt se misca vara;

În rostirea ei batrânii

Cu sudori sfintit-au tara.

Cainarii seamana cu fiecare dintre satele noastre; având în acelasi timp un ceva aparte, care-i numai ai lui.

Aici pentru prima oara autorul „Limbii noastre” a simtit caldura pamântului sub talpi, aici a auzit pentru întâia data limba dulce a mamei si tatei, aici a îngânat cu copiii de seama lui:

S-o sculat mai an

Badita Troian…

Si fara de voie mi-aduc aminte faptul ca acest loc sfânt pentru noi toti – casa parinteasca a poetu­lui – putea azi sa nu mai fie. Când la 16 martie 1968 în ea, la initiativa Muzeului republican de literatura, fusese inaugurata Casa memoriala „A. Mateevici”, un sef cu epoleti a exclamat suparat: „Numai popilor nu le-am mai facut muzee!” Ministerul culturii, ca o reactie fireasca la spusele mai marelui bietului raion, decide – întrucât Alexe Mateevici a fost preot – ca aceasta casa memoriala sa aiba statut de filiala a Muzeului republican de ateism stiintific. Se uita ca lui Mateevici i se deschidea muzeu nu de-atâta ca a fost preot, ci pentru ca a fost scri­itor. Si înca unul care a fost cel care a fost.

În ograda casei unde a copilarit poetul, un cor al elevilor din Cainari, condus de Petru Râmbu, profesor de limba si literatura la scoala din localitate, a interpretat în acea zi poemul „Limba noastra” pus pe muzica de Alexandru Cristea, pâna atunci interzis ori îngânat mai mult în gând, pentru prima data dupa o pauza de aproape un sfert de secol.

Peste un an noul director al scolii medii Cainari (nu-i scriu numele, ea sa nu i-l tina astfel minte si generatiile care vor veni) închide casa-muzeu, mutându-se aici cu traiul, gasind de cuviinta ca poate trai si într-un muzeu, fara însa sa desprinda placa comemorativa de la intrare.

Deci rar exponat! De care, din pacate, n-a dus lipsa Tara Moldovei în acele timpuri.

Acesta face în loc de usa – o fereastra, din an­treu – o camara, iar curtea larga, unde cu un an în urma se intonase „Limba noastra”, o umple cu oratanii.

Gospodarii din apropiere nu se lasa nici ei, si-si largesc care si cum poate gradinile si ograzile pro­prii din contul curtii casei parintesti a poetului Alexei Mateevici, care nu mai putea protesta.

Petru Râmbu, umilitul dascal de la Cainari, e transferat în graba la scoala din Hagimus, fiind de fapt alungat din localitate, cu tot cu cântec.

Mai apoi, la protestele locuitorilor de aici, directorul e nevoit sa-si mute cratitele si calabalâcul în alta casa.

Abia dupa independenta casa-memoriala devine din nou muzeu.

Am vorbit aici de aceste lucruri, deloc comode, cu speranta ca ne vom pazi pe viitor sa le repetam.

De câte ori trec prin aceasta localitate, acum orasel, situata nu prea departe si de satul parintilor mei, am impresia ca l-as putea întâlni într-o zi pe Mateevici pe ulicioarele de la Cainari. Îl mai asteptam pe Mateevici sa se întoarca acasa. Mai ales când revin mugurul, frunza, floarea, iarba, cum zicea rapsodul de la Cainari în una dintre poeziile sale:

E primavara. Sunt în floare

Salcâmii. Stau pe gânduri pusi.

Si o caldura-mbietoare

Si o mirozna-ametitoare

Ma duce lin departe-n zare –

În zarea anilor apusi.

Locurile de peste Cainari arata si azi ca un aer prin care s-au rotit vulturi si s-au consumat ful­gere. Iar arborii si acum îsi mai spun în gând strofe din limba noastra.

De la Cainari cararile mai pleaca în lume sa-l mai caute pe micul Alexe de odinioara.

Ele trec prin Zaim, unde poetul se mutase cu parintii si unde se afla acoperite partial de iarba uitarii mormintele rudelor sale, iar o casa batrâneasca îl mai asteapta si acum sa se întoarca din lume.

Pe la Causeni, localitate unde locuiau bunicii lui dinspre mama, mai ales în preajma bise­ricii medievale din fosta capitala a hanilor tatari, îsi cauta el urmele mosilor, marturii ale vechimii patriei sale.

Stramosii lui pe linie paterna erau de prin partile Sorocii – bunelul Vasile Mateevici fusese paracli­serul bisericii din Recesti (azi raionul Rezina). Ta­tal Mihail (1863-1906), dupa ce termina-n 1884 seminarul teologic din Chisinau, e numit preot la Cainari, unde se casatoreste cu Nadejda (1863-1930), fiica preotului Ioan Neaga de la Causeni. Alexei a mai avut doua surori si un frate, Victor, care a absolvit seminarul chisinauian si Academia teologica din Moscova (si care va studia viata si creatia lui Paisie Velicicovschi, lucrarile de slavistica ale lui Alexandru Iatimirschi s.a.), fiind si el o vreme preot la parohia din Zaim.

Strabunicul Anastasie Neaga (1808-1885) a preotit la Rezeni, comuna din tinutul Chisinaului (începând cu 11 martie 1839), în biserica de lemn a satului. La initiativa lui rezenenii vor zidi o ctitorie din piatra, sfintita în chiar anul mortii parintelui Anastasie. Lânga cladirea bisericii se mai afla un postament cu inscriptia Sfântului prestol al vechii biserici, 1885”, pe care l-o fi vazut si Alexe, sosit cu parintii la mormintele bunicilor sai, Anastasie si Smaranda Neaga

Strabunicul Anastasie a scris si el articole pentru presa vremii, cum ar fi cele intitulate „Satul Rezeni din judetul Chisinau” sau – „Parohia satului Rezeni din judetul Chisinau”, publicate-n «??????????? ???????????? ?????????» (nr. 12 din 1876 si nr. 11 din 1878), în ultimul articol, parintele vorbind si despre unele obiceiuri ale moldovenilor („Dintre proastele obiceiuri îndeosebi de periculoase este obisnuinta lor pagâna, ce continua a mai exista: de a fura mirese si a trai cu ele pâna la savârsirea casniciei…”)

Fiul acestuia si bunelul lui Alexe, Ioan Neaga, a absolvit la 1857 seminarul teologic din Chisinau, fiind numit preot la biserica din Causeni, pe care o cercetat-o si descris-o într-un articol intitulat „Biserica din orasul Causeni”, publicat de «???????????? ????????? ?????????» (nr. 5 de la 5 mai 1862). Alexei Mateevici va scrie si el mai apoi despre vechea biserica din Causeni, la 1915 gasind-o înca „uimitor de bine pastrata».

Parintele Ioan avea sa se transfere mai târziu la biserica sf. apostoli Petru si Pavel din apropiere, în curtea careia (azi strada Gagarin din Causeni) se afla mormintele bunicilor poetului: Ioan Neaga (1834–1901) si Alexandra Neaga (1843–1904).

În Bugeac la Causeni

Dorm stramosii moldoveni,

Numai pietre de mormânt

Mai pastreaza-a lor cuvânt.

Ioan Neaga a fost ales, între altele, alaturi de M. Kogalniceanu, C. Stamati, A. Nacco s.a., membru­ corespondent al Societatii de istorie si antichitati din Odesa, pentru care scrisese si o serie de articole.

Anume lui avea sa-i dedice ceva mai târziu poetul poezia „Pietre vechi”:

Causenii-s loc batrân

Târg tatar, lacas crestin.

Cine stie ce osteni

Au mai fost la Causeni.

Marmori frânte se gasesc

Si cu scris latin, grecesc.

Mai desfunzi pe-aicea muchii

Scrise si cu alte buchii…

Petrecându-si copilaria la Cainari, Rezeni, Zaim si Causeni, Alexei Mateevici a cunoscut de mic traditiile populare ale românilor moldoveni. „Pentru copilasii moldo­veni colinda de Anul Nou, ca si cea de la Craciun, e o sarbatoare rara…” Micul Alexe a învatat sa colinde de la alti copii, cum va scrie în articolul „Sarbatorile mari si mici la moldoveni” (1915). Tot aici reproduce si alte credinte ale oamenilor de la sat: în noaptea de An Nou, zice el, se crede ca „ard como­rile”, de acea cautatorii de comori nu dorm, ca sa le poata observa, „animalele vorbesc omeneste”, însa nu e bine sa le ascu1ti, cine le asculta – moare, tot în aceasta noapte – se deschide cerul si care vede aceasta minune poate sa ceara de la Dumnezeu orice si i se va da totul.

Tot acolo o fi deprins de la baietii de vârsta lui – un adevarat birou de meteorologie –, cum sa anticipeze schimbarea vremii:

Iata o rândunica zboara pe jos, atingându-se cu aripile de pamânt…

– E a ploaie.

Oile se reped nelinistite dintr-un loc în altul…

– Va fi vânt mare.

Vrabiile se aduna gramada…

E a ger.

Tântarii pisca deosebit de tare…

– Va ploua.

„Când luncile raspândesc o mireasma patrunzatoare, când asuda fierul, pietrele si marmura, când fumul nu iese prin hogeag, ci prin usi si ferestre, când florile raspândesc un miros tare ametitor­ se va lasa o vreme ploioasa pentru mai mult timp,” scrie Mateevici în articolul mentionat mai sus.

Dupa moartea tatalui, survenita la 20 iulie 1906, familia Mateevici se muta la Chisinau. Aici vor lo­cui pe strada Livezilor (azi – Mateevici), într-o casa care se mai ­pastreaza. Tot pe atunci Mateevici, student la Semi­narul teologic chisinauian, îsi tipareste primele compuneri literare în publicatiile vremii Basara­bia, Luminatoriul si Cuvânt Moldovenesc.

Din 1910 si pâna-n 1914 îsi face studiile la Aca­demia Teologica din Kiev. Situata chiar pe malul batrânului Nipru, cladirea cu trei caturi ? ce are zi­duri groase si ferestre înguste parca ar fi mai degraba o cetate la mal de râu, decât o scoala duhovniceasca, ? spre dimineata, înconjurata de aburul ce se ridica de pe fata apei, pare ca respira.

La Academia kieveana, inaugurata de Petru Movila, basarabenii se duceau ca la o Mecca a lor.

Aici Alexe Mateevici, împreuna cu alti studenti din Basarabia si România – Simion Murafa, Stefan Ciobanu, Stefan Berechet, Grigore Ionescu s.a. – va fi unul dintre fondatorii societatii „,Desteptarea”.

Se mai cunosc cararile de lânga râu, unde acestia s-ar fi plimbat nu o data, discutând ore în sir despre viitor si poporul dintre Nistru si Prut uitat de Dumnezeu. Ograda larga înconjurata de un brâu înalt de piatra, poarta de lemn a acesteia, paraclisul academic, biblioteca veche, plina cu carti pe care le-a rasfoit si poetul, manastirea Fratiei de nu prea departe, în care e situat azi un spital, Niprul cu apa lutie, strazile întortocheate care înconjoara lacasul Academiei kievo-movilene sunt aceleasi, precum le-a vazut zi de zi timp de patru ani stu­dentul Alexei Mateevici.

Teza de magistru în teologie, pe care a scris-o la Kiev pe tema „Conceptiile religioase si filozofice ale lui Fehner”1 se pastreaza la Biblioteca stiintifica centrala a Academiei de Stiinte a R.S.S. Ucrainene si contine peste 800 de pagini manuscrise. Sustinerea ei îl plaseaza pe studentul moldovean al saselea printre cei 48 de absolventi ai Academiei teologice, promotia anului 1914.

În acelasi an se casatoreste cu Teodosia Novitchi, cu ea revine la Chisinau, unde e numit pro­fesor de limba greaca si Pastorala la acelasi Seminar pe care-l absolvise si el.

Scrie versuri, articole, traduce din Gorki si Ko­rolenco…

Are preocupari de publicistica, folclorica, etno­grafie, istorie, arheologie a Basarabiei, fiind ales si membru al Societatii bisericesti istorico–arheologice din Chisinau.

Constata stari de lucruri si ia atitudini…

Viseaza si spera…

Dar bubuiturile tunurilor anunta începutul întâiu­lui mare razboi al acelui secol…

E angajat preot militar. Acolo pe front încerca sa aline durerile suferinzilor citindu-le si din versurile sale: poezii si cântece de acasa.

Cu câteva luni înainte de moarte, avea sa scrie capodopera sa „Limba noastra”, pe care o alcatuise în iadul de la Marasesti, între un glonte care-l cauta si altul. Soseste la Chisinau de pe front, pen­tru a participa la Congresul învatatorilor moldoveni, ce avu loc între 25 si 27 mai 1917 si unde citi în fata pedagogilor poezia „Limba noastra”, care impresiona congresul.

Poezia a vazut lumina tiparului mai întâi în revista „Cuvânt moldovenesc” (nr. 49 (249) 22 iunie, 1917). Ca dupa aceea sa înceapa drumul ei cel mare de la inima la inima, de la suflet la suflet, de la generatie la generatie. Aprecierile sunt cele mai elogioase: „O poezie care de-acum înainte nu va trebui sa lipseasca din antologii…”, „Cea mai frumoasa poezie ce a fost închinata limbii…”, „Prin aceasta poezie, Mateevici s-a ridicat deasupra unor poeti consacrati, ca G. Sion, G. Cosbuc si Victor Eftimiu, care cântasera acelasi subiect…”, „E cântec, poezie si rugaciune în acelasi timp…”, „Ar fi fost un poet mare, daca mai traia. Numai Eminescu a mai stiut sa scoata atâta mireasma din ritmurile populare”. Ultima apartine criticului G. Calinescu, care a inserat-o în a sa Istorie a literaturii române de la origini pâna în pre­zent.

Prin ce ne farmeca aceasta poezie? De ce cu trecerea timpului ea nu se învecheste, nu pierde din sensurile incluse în canavaua ei, ci si le sporeste?

Fiindca poezia „Limba noastra” este o expresie, una din cele mai adecvate, ale sufletului întregii Basarabii, ranite si desteptate, îndurerate si dornica de izbavire.

Ea e conceputa simplu, firesc, spontan: ca marile adevaruri, la care nu poti adauga nimic, din care nu poti scoate nimic.

Or, simplitatea este un privilegiu ce apartine doar celor mari. Artistii mediocri nu-si pot permite sa fie mai mult decât sunt: întelesi de toata lumea. Inclusiv de ei însisi. De aceea vorbirea fireasca, simpletea o lasa, de regula, pe seama oamenilor care au cu adevarat ce spune.

Si Mateevici a avut ce spune. Si atât de multe a avut a ne spune, ca a încercat sa „înghesuie” tot cerul, tot sufletul, toata istoria, toata simtirea, speranta si durerea noastra într-o singura poezie. Si i-a reusit.

Mateevici face aici o definitie poetica a limbii. Ea e fulger si cântec, foc si vatra, pâine si sudoare, mosie si comoara, zbucium si poveste, fior si vesnicie, cer si tara.

Poezia „Limba noastra” contine majoritatea notiunilor noastre sfinte, intraductibile:

Limba noastra-i frunza verde,

Zbuciumul din codrii vesnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfesnici.

Într-o singura strofa sunt prezente patru simboluri dintotdeauna ale spiritualitatii noastre: „Frunza verde” (cea cu care încep toate cântecele populare), „Codrii vesnici” (fratele de secole al românului, care l-a ocrotit si l-a inspirat), „Nistrul lin” (apa veche a Moldovei), „Luceferii” (nu trebuie sa explicam ce înseamna pentru noi de la Eminescu încoace simbo­lul luceafarului).

În poezie se mai vorbeste de: doina, dor, neam, zari, pâine, tara, cazanii, izvoare, soare, mosie, ta­rani, vatra, foc.

Daca din tot ce s-a scris la noi, în urma unei posibile calamitati, nu va ramânea nimic decât aceasta poezie ? asa cum antropologii dupa un os pot reconstitui un dinozaur sau o întreaga pasare arheopterix, cred ca, la fel, dupa aceasta poezie ? urmasii de peste secole ar putea sa reconstituie lesne sufletul poporului acestei aschii de tara.

În poezie si-au gasit reflectare cerurile de de­asupra Basarabiei; lanurile de grâu ori, mai exact, graiul acestora; omul simplu – purtatorul de is­torie si traditii care plânge si cânta de secole acest grai; vesnicele adevaruri, povestirile din alte vre­muri…

Ritmul poeziei are ceva din ritmul secret al na­turii.

Limba noastra-i graiul pâinii

Când de vânt se misca vara…–

nu simtiti în rostirea acestor sire lanuri de grâu valurând în adierea vântului de iunie?…

De aceea mai cred ca aceasta poezie e intraductibila. Cum ai traduce dorul? Sau doina? Sau codrul? Cum ai traduce ploaia? Sau tunetul? Sau murmurul izvoarelor? Cum ai traduce o limba în alta, cum ai muta o religie în alta, fara sa-i pierzi zeii pe drum?!

Limba noastra e aleasa

Slava sa ridice-n ceruri,

Sa ne spuna-n hram si-acasa

Vesnicele adevaruri…

Fiecare fraza suna ca o telegrama, de alarma si de dragoste, de durere si de speranta, adresatul careia e Cititorul, de atunci si de azi. Cititorul din­totdeauna.

Poetul nu doar elogiaza graiul, care e avutia cea mai de seama a unui popor si a fiecarui individ în parte, poezia a fost scrisa si ca o replica împotriva stricatorilor de grai, cât si împotriva celora care sustineau ca limba vorbita de basarabeni e prea saraca pentru a putea exprima idei mari, simtiri înalte, ca e inapta pen­tru poezie, filozofie, stiinte, buna doar pentru a comunica între ei acesti trudnici dintotdeauna ai Pamântului – taranii. Mosierul basarabean Puriche­vici vorbise ceva mai înainte la una dintre sedintele Dumei din capitala imperiului tarist ca noi, moldove­nii, n-avem nevoie de scoli în limba noastra, de limba noastra, de noi însine, fiind frenetic aplaudat de acolitii tarului, care-si faceau datoriile de împilatori ai popoarelor în provinciile fostei Rusii tariste. La ora scrierii acestui poem, limba româna era una în care mai mult se tacea. Era limba celor de la plug, limba celor obiditi, ce cautau „dreptate, voie si pamânt”.

?? ??????????? ?? ????

?? ???? ?????? ??? ?????? –

(„De la moldovean si pân’la finlandez /În toate limbile toti tac”) – afirmase ucraineanul Taras Sevcenco într­-una din genialele lui poezii, pe care Mateevici nu putea sa n-o fi auzit în timpul studiilor sale la Kiev.

Dar se apropiau evenimentele de seama ale secolului si colosul, cu tot cu proptelele sale de granit, prinsese sa se cla­tine…

Mateevici presimtea venirea Zorilor…

Cânta desteptarea neamului sau, care, zicea el, fara veste „s-a trezit din somn de moarte ca vi­teazul din poveste…”

Vin clipe când clepsidra e rasturnata, pentru a masura alt timp.

Clipele acestea le-a trait si Mateevici–poetul.

Nu exista graiuri provinciale, iata ce-a vrut sa spuna Mateevici. Acest popor de plugari, care iesea de fiecare data cu furci si tapoaie sa-si apere pamântul, anume el a fost de-a lung de secole depozitarul acestei comori înfundate în adâncuri.

Zestre de la stramosi. Comoara sacra. Depozit de comori. Cer de peste tara – limba a noastra.

Si Mateevici si-a facut datoria. Poetul a cântat limba acestor tarani, limba pe care o vorbea si el, aceasta avere cu care se nascuse si pe care, la rându-i, urma s-o ocroteasca si s-o stearga de „muce­gai” si de „slin”.

Pentru asta vom rosti mereu cu evlavie numele celuia, care a scris cea mai vibranta oda dedicata limbii, poezie în care se reflecta ca într-o oglinda framântarile si sperantele noastre de secole, graiul nostru românesc – „un sirag de piatra rara pe mosie revarsata”.

 

1 Manuscrisul nr. 2285 a fost descoperit de savantul Sava Pânzaru. Filozoful Gustav Teodor Fehner (1801-1887) era la acea ora prea putin cunoscut în Rusia, opera acestuia Mateevici a studiat-o în germana, partial traducând-o în ruseste. Laitmotivul lucrarilor acestuia e animismul universului: în afara de oameni si animale, dupa parerea savantului, întreg universul, toate planetele sistemului solar, inclusiv pamântul, care e organism viu, sunt însufletite, Dumnezeu însusi fiind un „spirit personal unic si suprem al universului viu.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *