„Prima conditie a bunatatii sufletului omenesc este sa aiba ceva de iubit; a doua, sa aiba ceva de respectat.” – George Eliot
Mi-a retinut atentia un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cersetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodna, inel din platina cu diamante, pe care din greseala femeia l-a aruncat cersetorului. Inelul a fost pus initial în portofel si uitând de el, l-a scos împreuna cu alti bani si l-a aruncat în cutia milei cersetorului. A doua zi, reconstituind momentele si gesturile, dându-si seama ce facuse, s-a dus si l-a întrebat pe cersetor daca a gasit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept multumire, femeia a organizat o strângere de fonduri si din donatii i-a dat cersetorului bani pentru o casa. Fericit, barbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam ca o sa gasesc o cale sa revin la via?a pe care o aveam. Cred ca în via?a ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite ca exista si oameni buni”. „Bunicul meu era preot si m-a crescut de când aveam 6 luni si înca mai am acea bunatate de la el”, a mai spus barbatul.
Stând si analizând gestul celui care i-a înapoiat inelul, ajungem la concluzia ca omul avea cu adevarat un suflet bun, ceea ce l-a determinat sa procedeze corect. Bunatatea face casa buna cu corectitudinea, iar din bunatate se ajunge la dreptate. Socrate spunea ca nu este nici o deosebire între a savârsi un rau si a pricinui cuiva o nedreptate, iar în Dialogurile de tinerete ale lui Platon întâlnim parerea lui Criton – elevul si prietenul lui Socrate – cum ca dreptatea trebuie pretuita mai mult decât copiii si decât viata.
Din Scriptura aflam ca ,,Dumnezeu este …plin de bunatate” (Psalm 145.8), iar bunatatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului Sfânt. Deci bunatatea este de Sus si coboara la noi, în sufletele noastre. Bunatatea este cuprinsa în imperiul iubirii, alaturi de rabdare, iertare, mila, pace si nimeni nu poate avea o iubire curata fata de Dumnezeul cel daruitor, daca nu are o iubire fata de fratele sau, caci „iubirea face sufletele sa vorbeasca cu îngerii” – citim în Învataturile lui Neagoe Basarab – si-i da omului bunatatea necesara a încalzi sufletele celorlalti. Ca Românul a fost avid de armonie, prin bunatatea sufletului sau pastoral, o dovedesc expresiile des folosite si punctate de Constantin Noica: „o fi”, „au si lucrurile o noima” si „se cade-nu se cade”, sau proverbul românesc care mi-a placut mult: „Nu supara floarea, ca sa poti mânca rodul ei”, expresii care arata judecata românului, încuviintarea, bunatatea sufletului sau care, în dorinta de a se-mpaca cu lumea, nu vroia sa se razvrateasca, sa condamne. Tensiunea dintre om si lume a aparut mult mai târziu în istorie, dar gesturi de bunatate întâlnim înca în orice colt al lumii si ele nu trebuie trecute usor cu vederea, ci analizate si trase învataturile necesare. Trist este faptul ca încep sa ni se para povesti…
Parintele Nicolae Steinhardt în cartea Primejdia marturisirii arata ca „degeaba le-am avea pe toate: inteligenta, cultura, istetime, supra-cultura, doctorate, supra-doctorate (ca în profesorul din Lectia lui Eugen Ionescu), daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei…”.
Psihologul italian Paolo Montegazza (1831-1910) spunea: „Omul bun nu se bucura numai el singur de faptele sale, ci raspândeste în jurul sau o atmosfera de fericire, pe care o respira to?i cei care-l înconjoara”. Bunatate înseamna si în?elegere, darnicie; este o pace pe care o dobândesti si din care daruiesti întruna, necondi?ionat. Ea nu trebuie sa fie selectiva: sunt bun în cutare situa?ie si rau în alta, ci trebuie perceputa în modul urmator: sunt bun tot timpul si ofer bunatate semenilor, ori sunt rau si ofer rautate celor din jur, de câte ori am prilejul.
Nu trebuie sa uitam ca autocunoasterea, autoeducatia sunt procese care se desfasoara pe întreg parcursul vietii. Întotdeauna avem ce învata, întotdeauna avem ce modela. Bunatatea este o virtute care înnobileaza sufletul, înfrumuse?eaza caracterul unui om, îl în?elepteste. Unii – rau intentionati – încearca sa defineasca bunatatea ca fiind o prostie. Am auzit pe cineva exprimând: „Daca esti bun, unii te iau drept prost”, acceptând comportamentul obraznic, agresiv, folosind smecheria, pacaleala, furtul, pentru a nu fi luat de fraier, de prost, lasând, în acest mod, deschisa poarta sufletului pentru rautate, nefacând ordine si curatenie în interiorul fiintei, fiindca, asa cum am spus, în final nu poti fi si bun si rau, ci numai bun sau rau.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) scria în cartea sa Morale des idées-forces: „Suprema idee-forta de care avem nevoie în practica este aceea pe care o exprima astazi, în toate sensurile în care se poate lua acest cuvânt, notiunea de bunatate: bunatate interioara si personala, bunatate exterioara si sociala. Daca deci, în izvorul ei, doctrina ideilor-forte este o morala a constiintei (în acelasi timp personala si universala) ea este, în termenul ei final, o morala a bunatatii. Ea transpune în domeniul psihologic si sociologic ideea ontologica a Binelui conceputa de Platon, idee teologica a caritatii conceputa de crestini”.
Omul bun este acela care se straduieste sa acumuleze bunatatea în el însusi, ca apoi fiinta sa fie deschisa si altora. Bunatatea nu poate fi conceputa izolata. Ea constituie mireasma vie?ii noastre pe care ar trebui s-o traim în pace, liniste, rabdare, de cele mai multe ori acceptare si înaltare.
Bunatatea nu poate fi subapreciata, ea este o calitate importanta a omului; patrunde în suflet, creste precum pâinea când se coace în cuptor si ajunge sa domine, nelasând sa intre rautatea; „Omul bun aduce pe pamânt adierile Cerului”, spunea cineva. Iubirea, bunatatea si compasiunea trebuie sa dea stralucire sufletelor, vietii noastre. Cu cât cunoastem pretul acestor calitati si le experimentam mai mult, cu atât traim mai adevarat, mai frumos si mai armonios.
Gestul de bunatate al unui om ne emotioneaza daca suntem oameni la fel de buni sau macar daca suntem în stare sa apreciem bunatatea. Ea porneste din suflet, se cristalizeaza în gând si apoi trece la fapte. Un întelept spunea ca ,,bunatatea întrece frumusetea”; altii au completat spunând ca „cinstea si bunatatea întrec orice frumusete” si aceasta deoarece sunt printre noi oameni frumosi la trup, dar cu suflete reci si lipsite de bunatate. Filozoful religios rus, Nikolai Berdyaev (1874-1948) marturisea: „Pâinea pentru mine este o problema materiala, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituala”, deci, nimic nu poate înlocui întru totul bunatatea. Bunatatea, mai spunea scriitorul Mark Twain, ,,este limbajul pe care surdul îl poate auzi si orbul îl poate vedea”.
Cred ca bunatatea despre care se spune ca este una din roadele Duhului Sfânt, ar trebui sa rodeasca în fiecare zi din viata noastra, sa încercam, cu ajutorul filtrului ratiunii sa fim buni tot timpul. Ar fi un câstig pentru noi în primul rând, apoi pentru cei din jurul nostru. Solomon, înteleptul rege al Israelului, spunea: ,,Cine urmareste neprihanirea si bunatatea, gaseste viata, neprihanire si slava”.
Chiar daca ceea ce este în jurul nostru uneori, ne îndeamna spre a fi rai si-i auzim pe unii zicând ca ,,e o prostie sa fii bun”, ar trebui sa veghem ca în sufletele noastre, în viata noastra, bunatatea sa creasca în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât vedem ca traim într-o lume care îsi pierde armonia avuta, ca binele este pervertit treptat în rau. Cicero – stralucitul orator al lumii latine, omul de stat al Romei republicane, considerat „homo universalis”, traind într-o epoca de criza, a fost cel care a afirmat ca „din moment ce se înlatura dragostea si bunatatea, toata bucuria vietii dispare”. Este valabil si pentru zilele noastre!
Bunatatea, aceasta însusire a omului de a fi bun, este o forma a solidaritatii fratesti, care uneste sufletele oamenilor. Ea se manifesta de cele mai multe ori sincer, spontan, din acel imbold divin. Conform învataturii crestine, Hristos ne-a aratat bunatatea Sa, dându-si viata pentru noi si iertându-ne. La fel si noi, trebuie sa fim gata sa iertam fiinta de lânga noi, s-o respectam, s-o iubim cu adevarat si sa-i oferim bunatate. Sa fim buni, corecti, milostivi, îndelung rabdatori si îngaduitori. Sa înlaturam rautatea din noi, incorectitudinea, egoismul, nerabdarea, agitatia si furia, precum si intoleranta, defecte care ne întuneca mintile si ne pângaresc sufletele.
Ne-am gândit la o altfel de reactie a cersetorului si care poate fi des întâlnita în zilele noastre? O înjuratura sau o stupitura? Dar, cersetorul, barbatul de culoare, a dat dovada de bunatate, corectitudine si respect. Rasplata bunatatii desi nu trebuie asteptata, iata ca a venit printr-un act filantropic, printr-un gest tot de bunatate, din partea femeii respective. Cersetorul va avea o casa a sa!
Scriam cândva: „Ce bine este sa ai o cheie a ta,/ sa o por?i în buzunar sau poseta,/ sa-i auzi zgomotul cald când o rasucesti în broasca./ Ce bine este sa ai o casa a ta,/ sa pleci oriunde si sa te po?i întoarce în ea/ Sa alergi prin odaile-i toate,/ sa deschizi ferestrele,/ sa-ti arunci privirea protectoare peste lucruri/ si sa ascul?i cum ceasul secunda o bate./ Ce bine este sa ai un pat al tau,/ sa-l gasesti si pe-ntuneric,/ sa te arunci în el ca într-un hau,/ sa-?i afunzi capul în perna/ si sa visezi, sa visezi toata dragostea de peste zi”.
Frumos eseu!