Scris de Slavomir Almajan
(Inertie si ricoseuri)
Locurile goale, rânduite de mult sa fie acolo, exact asa ca si casutele goale din tabelul peridic, sunt deseori asezate înaintea noastra de un destin tainic, sau de un orar al tainelor numai cu un singur scop. Oh, am spus „scop”? Uite asa, arunci în graba un termen si apoi te cheltuiesti pe justificarea lui si te lasi tarât într-un travaliu pe care nu ti l-ai planificat. 
Descoperi în cele din urma ca nici cuvântul n-a fost aruncat în graba si nici travaliul în care te-ai cheltuit nu a fosta cu totul neasteptat. Aceasta joaca de-a inertia si ricoseuri se dovedeste, la punctul epuizarii, un ton într-o armonie în trupul careia nu parea sa existe o lipsa. Si tonul, desi nu în afara paletei sonore, primeste o reverberatie unica, întregind întregul, daca pot spune asta. Cum altfel poti justifica o truda, o durere ca cea a nasterii din care iesi în acelas timp si nascut si nascator? Steinbeck ar fi spus ceva de genul “A journey is like marriage. The certain way to be wrong is to think you control it.” Si asta ma aduce la Iarna în rai. Este o calatorie în care autorul s-a lasat dus si a ajuns produsul ei. Iarna în rai nu este o evadare de la planseta de proiectare ci o identificare cu aceasta, o identificare prin respingere, un ansamblu de complexitati indestructibile angajat, în aparenta cel putin, in descompunere. Un fel de a cânta invers o simfonie.
În procesul citirii am fost surprins de multitudinea de reactii de care am fost în stare. Treceam cu repeziciune de la „nimic nou sub soare” la surpriza, de la „asa ceva nu se poate!” la „hmm, cum de nu m-am gândit la asta?”, de la revolta la solidaritate. Desigur ca a existat si un element care m-a facut putin partinitor la modul în care torentele emotive deveneau, clipa de clipa, ape linistite de unde puteam pescui câte o idee. Proiectantul Gigi Zincescu are finalitatea ca sfârsit al calculeleor si al labirintului de linii drepte pe când prozatorul cu acelas nume avea finalitatea în chiar procesul scrierii. Poetul Gigi Zincescu si-a zidit nelinistea în cautarea perfectiunii pe când prozatorul cu acelas nume si-a zidit perfectiunea în cautarea nelinistii sau în încercarea de a o justifica. În toate sus mentionatele ipostaze vedem aceleasi elemente într-o unica suprapunere mai degraba decât o oscilare. Este o hibridare, daca ma puteti crede, rezultata nu în infrumusetarea speciei ci în sfidarea ei. „O birunta a utopiei” (vezi Ion Cocora) este o fericita insumare a caracteristicilor ce apartin aventurilor literare ale lui Gigi. Cred ca termenul de aventura poate fi scuzat cel putin pe jumatate. Ceea ce se vede, în tangoul cumva bine dansat pe o melodie fara ritm a împrejurarilor din naratiune, este jumatate calcul, jumatate hazard, jumatate realitate, jumatate isotop al acesteia complectând si declarând nul în acelas timp locul gol din tabelul periodic al întregului pe care noi îl numim arta. Hmm… Iata-ma prins eu însumi in acest dans, prins in utopia deplinei întelegeri a ceea ce nu este menit întelegerii.
Am vrut, va rog sa ma credeti, sa despic, sa disec aceasta vietate numita „Iarna în rai”… M-am surprins însa armonizându-ma într-un duet ciudat unde melodia mea fara ritm si tangoul eratic al Iernii în rai s-ar suprapune cumva în ceva cu sens… Si trebuie sa fie asa, îmi zic, întrucât eu si cei ca mine vor golii rafturile librariilor si-i vom obosii pe sarmanii librari cu „mai aveti cumva Iarna în rai?” Cândva i-m propus lui Gigi o aventura epistolara în care sa iesim putin din noi însine si sa nemurim o gluma sau doua printre idei ce ar putea chiar sa rasara cu aceasta ocazie. A fost sa fie ca planseta lui de proiectant si creionul meu de contabil sa cântareasca mai greu decât sarmanele noastre idealuri.
Într-o lume fluida (asa vorbeste Gigi!) pumnii boxerului nu conteaza dar priceperea innotatorului este cu desavârsire la locul ei. Înotul obliga clasa si noblete si este o distilare complicata a atributelor umane aparent si numai aparent angajate în nonsens… Vorbim despre un simbol aici si Iarna în rai este deosebit generoasa în aceasta provinta. În aceeasi farâma de carte, ca un suvoi definit prin ceea ce a maturat în cale, avem o schitare dureroasa a unei realitati nu asa cum este ea ci asa cum este stigmatizata de umilele noastre puncte de vedere.
„- Mîine au teza, lamureste binevoitor antrenorul. Carmen are o memorie extraordinara, tine minte orice-ar citi si-n fuga si-i o fericire ca poate sa le ajute si pe colegele ei, care, chiar ca nu se prea dau în vânt dupa unele materii. Daca mai învata la matematica ori la fizica, da’ la istorie chiar ca nici una nu se omoara nici sa deschida cartea…
– Aha, zice strainul, ca si când si-ar fi lamurit o nedumerire nemarturisita. Este stiut ca sportivii nu se prea omoara cu învatatura…
– Nici asta nu-i o regula, se împotriveste celalalt. Nu iertam copiilor corigente si nici chiar medii slabe nu încurajam. Si mai e un aspect demn de luat în seama. Majoritatea elevilor nostri vin din familii bine asezate. Nu ca ar costa cine stie ce întretinerea unui înotator, desi desigur costa, dar trebuie si o anumita mentalitate, care se regaseste mai greu în unele paturi ale societatii…
– Vreti sa spuneti, da celalalt sa-i continue spusele, ca e nevoie de un anumit nivel de cultura…
– În general, prima generatie la oras nu aduce prea multi înotatori. Poate da luptatori sau boxeri, dar nu înotatori.
– Da, zice complet dumirit strainul, întorcând asupra celuilalt o privire multumita. Aveam si eu convingerea ca înotul nu e o chestiune tocmai la îndemâna oricui si asta este si pricina pentru care nu-l înteleg eu pe seful meu. Are o formidabila întelegere a lumii si, de cele mai multe ori, te uimeste cât de clar poate descâlci ite dintre cele mai amestecate. Câteodata însa parca-l loveste ceva ca o amnezie, ori ca o habauceala si-o tine una si buna… La Hunedoara, de pilda, exista un bazin de înot? Este vreunul?, insista el înclinându-se înspre înainte si batând de doua ori apasat cu manusile în palma stânga. Ei bine, daca ziceti ca exista, de ce tine mortis la hardughia asta? Drept sa spun mie nu-mi face nici o impresie… Pe de alta parte un bazin de înot într-un oras monoindustrial este asa un lux… O hachita, pe care tare as vrea sa vad cine o poate explica!
– Sigur, e un punct de vedere, accepta cu strângere de inima antrenorul. Cineva care nu face parte din sistem întelege greu pasiunea cu care se daruiesc oamenii unei munci si complicate si prost platite, numai de dragul himerei performantei… Iar daca acela nici nu este al locului, atunci cu atâta mai greu poate accepta ca o asemenea îndeletnicire poate aduce mai multa multumire decît altele…” (am italizat si subliniat fragmentele cheie, cred eu, care merita discutate)
Am avut, nu doar odata, prilejul de a-l cunoaste si recunoaste pe Gigi, din scurtele noastre dialoguri, în pictorul tabloului de mai sus, portretizând societatea arcului carpatic… O societate creata sau, daca vreti, sucombata sub micimea de care doar o lene intelectuala este în stare. Da, asa este, prejudecata închide sportul într-n cerc elitic, rosteste judecati aspre asupra lucrurilor ce merita mai degraba laude, o societate în care dialogul este marcat de ironie or cinism. Si nici o gluma nu trece dincolo de sarcasm! Gheorghe Zincescu le observa cu o distinsa detasare si aproape ca te astepti sa vezi deasupra iscaliturii, cu litere de tipar, un nume din care nici o litera nu este comuna cu KAFKA. Te astepti sa fie asa desi sunt multe carari care te duc chiar acolo. Se întâmpla ca mie chiar imi place Kafka si orice asemanare cu el este un plus în inima mea de cititor. Credeti-ma, voi cei care mai aveti printre dinti carnea prietenului meu Gigi, ca nu gasesc disproportii în tendinta mea de a-l asemui cu cineva care ARE NUME si nu m-as sfii sa-l asez la „masa bogatilor” desi l-as sfatui cu toata dragostea sa nu se înfrupte din bucatele lor.
Si va mai spun ca mi-e ciuda ca trebuie sa citesc carti ca Iarna în rai si mi-e si mai ciuda ca nu pot sa nu le citesc. Sunt unele lucruri pe care nu le-as fi dorit sa fie acolo si mi-e jena sa le citez in rândurile de fata desi asta ar putea delecta pe multi. Nici chiar Nero ( o fi ruda cu câinele Câine din Patru zile în paradis?) nu ma va putea convinge ca nu exista pret de rascumparare pentru lipsa de credinciosie atât de straina speciei canine.
„ În fond nu suntem continuu strabatuti de câmpuri magnetice dintre cele mai diverse? Si nu suntem mereu rupti între ce am fost si ce vom fi, si nu suntem mereu altceva pentru fiecare dintre insii de care ne lovim?”
Wow! Pai nu vorbeam eu de inertie si ricoseuri? Viata sau povestea ei este singura scuza, cred, prin care haosul izbirii de lucruri si inertia divina pot coexista.
Dar daca, intr-un fel, Straina?…
