Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

Spre deosebire de Adrian Paunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta, apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Paris1Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…

„Parisul e o boala!”

Paris„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre. Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura.

Benjamin Franklin spunea, facând referire la Franta: “Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului. Franta a fost întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat spre America nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa mergem în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”. Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase. În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau, si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.” Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin! Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”. Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul! Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat! A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera! Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc. Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul. „Distinsul domn Neagu Djuvara a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp. Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo! De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace. În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat! Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi. Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti. Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti. Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia. „Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine. Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu. Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata. Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american, Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat! În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra. Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru. S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
„Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!” Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”. Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara. Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai. Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie. Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace. Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga. Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri. „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Cele mai comentate

WP to LinkedIn Auto Publish Powered By : XYZScripts.com