Scris de Eugen Evu
„Descoperita” de cititorul pasionat înca, ci nu patimas, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, si a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi (si ne) confirma o prezenta minunata în Gândirea româneasca conexata la universal, a acelei inteligente sofianice 
si sporitor crestinesti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA (unde locuieste) si din România, Belgia, Canada…
Pe calea cumpanitoare, dintre practicianismul religios, noetic, si ratiunea carteziana, la anii venerabilei vârste, opera d-sale se restituie – în mirabila semintie de limba româneasca, din care s-a nascut, printr-o „însira-te margarite” ca o salba de nepretuite margele… Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare si scrierile ei probative în acest sens, valori ale sufletului – cel – îngândurat (îndurat din Gând!) – care comunica, în noima veche a expresei, a Cuminecarii. De aceea, eseurile, dar si poezia sa, au darul ce din dar se înfrupta si ni se îmbie – redaruie, al empatiei divinului ce „se agita în om”. Eruditia, admirabila, asimilarile decantate si propensiunea sa irepresibila, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum sa rodeasca fara vasta experienta (empirismul firesc al Existentei, în paradigma intima, de mare verva) a vietii…. Eseurile sunt teosofice si teologice, complementare si recuperatoare de acea satietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul – maternalismul cel îngrijorat fata de cei pe care Biblia îi numeste fiii omului… Respingerea atitudinala, prin scrisul literar – filosofic si poetic, a decaderii morale, asa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar si – fara scepticismul dezamagirii cioraniene, din speta lui Diogene Laertios si oximoronismul lui Juvenal, întelegerea superioara a proximei moralia, ci nu 
celei „ minima”, cum pledeaza vs. lichelism ( n. bene) – Gabriel Liiceanu, este arma melodioasa a talentatei noastre compatrioate. O forta expresiva irepresibila transpare din tot ce scrie; eseurile de fata sunt referitoare la actualitatea din tara, pe care o urmareste cu mare neliniste si îndurerata compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, si psiho – sociologic!, – promptitudinea fata de cutare subiect, judecatile si apelul mereu inspirat, parafrazic, la patrimoniul de gândire al anticilor si cunoasterii actuale, sunt remarcabile si au darul acela subtil, tamaduitor, DUIOS, al aspiratiei noastre, perene, întru re-îndumnezeire. Opera vie si continuatoare (devenitoare), a acestei gesticulatii cultic – culturale, este în subsidiarul ei, a Sperantei care ne misca, atât de unici fiecare, si, „paradoxal”, dimpreuna, în Misterul existentei.
Scuzate-mi fie pretiozitatile, inerente unei atari cuvenite admiratii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiatia unei alte prietene – scriitoare din exil ( Belgia), Antonia Iliescu, dar si de scrierile poetice si teologice ale lui Paul Aretzu.
Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol. III, ma bucur de acelea în care transpare „omul poietic”, al lui Imitatio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cartii (prag dar si bolta!), contine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetarii: „Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia si ontologia unor astfel de cugetari se îmbina întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „ Eliminarea prin plâns a unor hormoni si substante chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel 
de texte, straniu intime, însa paradoxal daruri, împartasanie. Vavila Popovici pledeaza pentru Omul pozitiv, neînjosindu – se în „robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban. Articolele autoarei care comenteaza evenimentele sociale grave, ale criminalitatii, derivelor imorale crase, din tara, sunt si ele pe masura înzestrarii si culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „cerului înstelat, si al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc! Daca ar fi sa îi transferam din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Gratie: „ Orice gratie este un avânt, o bucurie a înaltarii”.
Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însa atât de apropiat!, merita sa fie primit si pregustat ca fruct sanatos, al unui suflet mare, Feminin prin excelenta, de o ultra fina senzualitate a Cuvântului, generos ca alaptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman, întinereste în trecerea sa prin lume, în „eterna reîntoarcere”, cum definise marele Mircea Eliade. Îi astept promisa carte de poeme, preludiata de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.
P.S. Conchidem cu sinceritatea elogiului însufletit de actul eminamente poetic al scrierilor sale, ca, cel putin mie si celor asemeni noua, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant!, este cel de îndemn la Curajul Inimii… Fie acesta si în virtutea unui enunt animist, despre Ochiul Inimii… Textele eminentei compatrioate au sfericitatea hierofanica, a logodnei prin Logos – Logostea (v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creatie, Animus – Anima.
