LADY



scris de Cornelia TURLEA-CHIFU

CAINE-LUP-LADY-wbÎntr-o casuta dintre blocuri, scapata ca prin minune de valul demolarii ce cuprinsese ca un demon orasele, spulberând  fara mila agoniseala de-o viata a oamenilor în numele unor planuri „marete” de sistematizare, locuia o batrâna sarmana si singura. Tot ce-i mai ramasese din gradina plina de pomi ce-i înconjurase cândva casa si pe locul careia  se ridicau acum, înghesuite si suprapuse, apartamente într-o arhitectura de cutii de chibrite, era o palma de pamânt umbrita de un cires de soi, unde femeia mai dadea cu sapa îngrijind câteva straturi de flori si o alee pietruita cu dale si caramizi rosii care o despartea de cel mai învecinat bloc si careia batrâna îi zicea curte.

 

Singurul fiu pe care-l avusese îsi luase lumea în cap si plecase, nici ea nu stia unde, departe, peste mari si tari, în cautarea unui tarâm al libertatii si al vietii normale. Nadejdea ca odata îl va vedea întorcându-se acasa fericit si împlinit, iar necazurile ei vor lua sfârsit, o tinea în putere. Iesea încrezatoare în fata portii pe la vremea când stia ca trece postasul, asteptând vesti care nu veneau niciodata si intra înauntru încet, târându-si pasii pe dalele pustii într-o mutenie desavârsita. Singuratatea si nedreptatea care i se facuse, pâna la urma au împietrit-o si femeia se afla într-un continuu razboi mai ales cu copiii din blocurile ce-i luau parca lumina si aerul. Mereu se cocotau pe gard rupând crengile încarcate cu roade ale ciresului, ori se jucau si scapau mingea peste straturile ei de flori. Si adultii îi dadeau bataie de cap scuturând praful peste balcoane, sau aruncând resturi menajere si mucuri de tigari pe geamuri. Se certa cu toti împartind vorbe de ocara în stânga si-n dreapta, lucru pentru care nimeni nu o prea avea la inima.

 

Prin preajma era totusi un suflet de om care o întelegea. O femeie între doua vârste, crescuta odata cu fiul ei, ce-i stia suferinta si-i mai deschidea usa din când în când, povestind împreuna din vremurile bune si aducând o raza de bucurie în inima îndurerata si însingurata. Într-una din zile a venit în vizita însotita de un superb exemplar canin apartinând rasei Ciobanesc German cunoscuta popular sub denumirea de Câine Lup. O femela de numai câteva luni, de toata frumusetea, primita spre îngrijire de la niste prieteni plecati si ei pentru totdeauna din tara, pe care o chema Lady. În ciuda vioiciunii de care ar fi trebuit sa dea dovada ca urmare a specificului rasei sale, Lady statea cuminte, strânsa covrig la picioarele însotitoarei, ridicând doar capul câteodata, cu o privire trista si inteligenta spre cele doua interlocutoare care-i depanau povestea ei, a catelusei parasite de stapâni ce trebuia sa se acomodeze vietii de apartament unde locuia cea care avea sa-i duca grija de acum încolo.

 

Batrânei i se facu mila de bietul animal ce-i împartasea parca soarta si se gândi ca i-ar fi mult mai bine în curtea ei unde s-ar putea misca mai în voie. Astfel ar avea si ea o curte ca toate curtile adevarate, cu un câine care sa o pazeasca si pe deasupra si-ar tine de urât una alteia. Stia, vezi bine, ca Lady, datorita genelor mostenite de la înaintasii ei  ar fi devenit ceea ce se numeste cel mai bun prieten al omului. Cea tânara cazu repede la învoiala fiind întru totul de acord cu gândurile batrânei si asa Lady ramase docila si tot covrig pe dalele curtii, nepasatoare la ceea ce se întâmpla în jurul ei, dar ciulind urechile la orice vorba a noii stapâne. Aceasta avea grija de castronul cu mâncare al câinelui ce nu era niciodata gol, dar cel mai mult avea grija sa-i mângâie prelung si apasat blana neagra de pe spate si sa-i vorbeasca. Îi vorbea ca unui om, ori de câte ori iesea din casa învârtindu-se printre treburi, când o hranea, când statea pe scaunel la soare încalzindu-si oasele obosite si batrâne si când iesea în poarta asteptând postasul. Asa se face ca în câteva zile, cu simturile ei de câine-lup, Lady descoperi ceea ce oamenii nu putusera sa vada de atâta timp, se lipi de batrâna, iesi din amorteala ca si consolata de gândul ca suferinta celuilalt este mai mare decât a ta si începu sa faca ceea ce stia mai bine: sa-si apere cu devotament stapâna si casa. Alerga întruna de la poarta la gardul din spate unde era ciresul si latra. Latra cu înversunare la orice ora din zi si din noapte si la orice misca în jur. La frunzele care cadeau, la pasarile gurese aciuate prin cires, la pisicile care vânau pe lânga blocuri, la copiii care se jucau în spatele acestora, la cei ce ieseau pe geamuri si la cei ce treceau pe strada. Câteodata, în miez de noapte, stârnea adevarate batalii latratoare împotriva câinilor fara ograda care se pribegeau pe lânga garduri, trezind pâna si copiii din somnul lor adânc si încarcat de vise.

 

Batrâna era multumita. Macar de cires nu se mai atingea nimeni. Mingile cazute în curte le dadea înapoi copiilor pentru ca oricum, nu mai aveau ce strica. Renuntase la stratul de flori ca prea statea în drumul câinelui. Dar oamenii, vecinii din blocuri? Acestia se dadeau de ceasul mortii cum ar fi pus pleoapa pe pleoapa. Linistea însa nu mai era liniste, odihna nu mai era odihna si somnul nu mai era somn. Iar razboiul cu batrâna se adâncea si mai mult din pricina câinelui. Unii aruncau cu te miri ce din balcoane, blagoslovind de mama focului, altii strigau si amenintau ca Lady va primi în curând ceva de  „mâncat”, asa, ca sa nu mai latre în vecii vecilor. Câtiva, foarte putini, mai sunau la poarta femeii cerându-i sa-i înteleaga si  sa-si  potoleasca animalul. Nimeni însa nu s-a plâns pe la usile oficiale si chiar daca ar fi facut-o nu stiu daca ar fi gasit acolo vreo solutie. Si, curios, nimeni nu si-a dus la bun sfârsit amenintarile. Sa fi fost piedica frumusetea si tineretea lui Lady sau privelistea cu scaunelul pe care statea batrâna la soare vorbind si potolindu-si cu mângâieri câinele ce se gudura la picioarele ei? Cine sa stie?

 

Lady a ramas acolo, tovaras de nadejde al stapânei si dusmanul locatarilor tânjind dupa  tihna de acasa, pâna când, pe neasteptate, femeia a închis ochii si s-a dus la cele vesnice, lasând casa cu limba de moarte prietenei sale sa o foloseasca dupa cum va crede de cuviinta, în asteptarea fiul ei ce se va întoarce odata si-odata din pribegie. O buna bucata de timp totul a ramas pustiu. În curte nu mai era nici o miscare. Lady nu mai alerga si nu mai latra. Statea culcata lânga scaunelul gol. Doar scâncetele ca de copil si câte-un urlet prelung ca un bocet ce sfâsia din când în când tacerea noptii dadeau de stire ca mai traieste. Se mai înviora când trecea prietena batrânei aducând câte ceva de mâncare si împrospatând apa din castron, ca dupa aceea sa îsi reia locul de lânga scaunel. Venise si rândul locatarilor de la blocuri sa fie multumiti, sa-si vada de-ale lor si sa nu mai ia aminte la ce se întâmpla în curtea casei. Când în sfârsit Lady a început sa se miste din nou, dând semne ca timpul este înstare sa vindece orice suferinta pamânteana, era un alt animal. Latra doar  daca cineva se oprea la poarta, iar alergatura ei se transformase într-o plimbare maiestuoasa de-a lungul gardului întrerupta de zgomotul câte unui geam deschis. Ridica atunci o privire plina de echilibru si întelepciune, ramânând nemiscata si atintind oamenii ca în asteptarea unui raspuns.

 

Oamenii însa n-o mai luau în seama. Parca o si uitasera. Pâna într-o dimineata când, intrigati de schelalaiturile ce se auzeau din curtea casei, au ramas uimiti sa vada în jurul ei trei catelusi, trei ghemotoace negre si pufoase cu labutele maronii, care se împingeau cu boticurile umede  trudindu-se sa-si gaseasca un loc cald lânga trupul mamei. Nimeni, nici macar femeia care-i aducea mâncare, pe fuga ce-i drept, nu vazuse vreun semn care sa vesteasca un asa eveniment. Lady statea linistita si împacata alaptându-si puii si urmarindu-le ocrotitor hârjoneala de zi cu zi. Inimi înduiosate priveau de pe la geamuri si tot felul de bunatati potrivite sa dea putere unei proaspete mame luau drumul curtii.

 

Începând din acea dimineata Lady a trait împarateste si nimanui nu i-a mai trecut prin cap sa se plânga de latraturile ei. Nu ducea lipsa de nimic, nici chiar de mâncare speciala pentru câini, luata de la magazine la fel de speciale, astfel încât îngrijitoarea ei îsi rarise simtitor vizitele. Era vazuta doar când schimba chiriasii care, nu se stie de ce, nu faceau prea multi purici pe acolo si Lady nu apuca sa se lege de niciunul. A mai venit si când a înstrainat doi dintre catelusi. Al treilea a ramas acolo, în curte, spre bucuria mamei, a vecinilor, dar mai ales a copiilor care-l vedeau crescând de la o zi la alta si-i urmareau încântati zbenguiala. Îl strigau Puiul de Lady si aveau grija sa-i adune resturile de la masa si sa i le dea peste gard. Ba  îi aruncau si jucarii pe care catelul, inteligent, învata repede sa le foloseasca spre deliciul celor mici, dar si al celor mari. Cineva le-a construit si un adapost mai acatarii, sa se fereasca de razele fierbinti ale soarelui, de vremea ploioasa si de gerul iernii.

 

Lady era cât se poate de îngaduitoare cu puiul ei si de multe ori se jucau împreuna, dar ori de câte ori facea rondul de-a lungul gardului ca un paznic serios ce se afla, îl lua alaturi, probabil dezvaluindu-i din secretele acestei nemaipomenite datorii a unui câine lup. Doar în dreptul portii, la vremea când trebuia sa treaca postasul, statea singura. Avea timp puiul sa afle ce înseamna golul lasat de pierderea celui drag dupa ce si-ar fi descoperit puterea de a se atasa de oameni impartial si neconditionat, asa cum numai necuvântatoarele o pot face.

 

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *