Ipostazele iubirii



De Vasile Filip – Iasi, martie 2014

Doua carti de Vavila Popovici: „Dialoguri îndragite” (interviuri) si „EL si iubirea” (versuri)

Nenumarate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe si complicate stari psiho-emotionale, pe care omul o suporta – preamarind-o si detestând-o în egala masura – si pe care o numeste cu doua cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, desi folosite pâna la istovire, nu si-au pierdut nici întelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic si blând mângâietor. Este adevarat ca omul mai foloseste si un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însa, omul i-a adaugat si o conotatie mai putin magulitoare, care tine de o ipostaza mai lumeasca a starii despre care vorbim. Mai putin… lirica, cum s-ar mai putea spune, daca vrem sa ocolim o exprimare vulgara. Nu ar fi cazul…

Spun cei care se pricep mai bine si au cercetat fenomenul, cum sa dragostea ar fi cea mai ampla, cea mai puternica si cea mai greu de analizat dintre starile pe care omul, de când a aparut el, le traieste. Si, slava Domnului, nu se poate plânge de… saracie, cel putin în acest sens. Fara dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, fiinta simtitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o vietuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide ca dragostea (iubirea) este cel mai pretios dar primit de om de la Dumnezeu. Dupa cel al vietii în sine, se întelege. Acest adevar se desprinde si din paginile celor doua recente carti semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regaseste si în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanenta în cazul distinsei autoare.

Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor sase interviuri din „Dialoguri îndragite” sunt, la fel ca si titlul cartii, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc si fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discutie: „Poezia – respiratia lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau dupa criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihaiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobila ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lasat-o Elena Ceausescu pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum”, „Am iubit si iubesc mult tara mea frumoasa – România”. Este adevarat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei si patru sunt citate, retineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lânga scrierea propriilor carti, obisnuieste sa le citeasca si pe ale altora. Ceea ce, sa recunoastem, nu e chiar de ici, de colo…

Prin intermediul acestor dialoguri – marturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfatiseaza partenerilor de discutie, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevarata. Echilibrul consideratiilor proprii asupra unora din componentele existentei umane si sinceritatea cu care se dezvaluie seamana cu o oglinda în care îsi proiecteaza autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viata exemplara, o fiinta profund sentimentala si drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l ofera este în egala masura este si ideatic.

În marturisirile sale, scriitoarea nu ocoleste propria biografie, dar nu apasa exagerat pe aceasta pedala. Totusi, luând-o de la… facerea ei, ca fiinta omeneasca, se dezvaluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) si a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adica soarta, destinul, capata dimensiuni retrospective, care se înscriu în acelasi echilibru rational-sentimental ce o particularizeaza. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe masura ce-ti deslusesti rostul si îti fixezi tinta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ti-l dai. Dupa ce, la 17 ani, a ales stiinta, inginerul chimist de mai târziu si-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama ca prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. Dupa ce a cochetat cu muzica si cu baletul, care nu s-au îndepartat prea mult de preocuparile preferate, s-a rasadit în literatura. Acolo a înflorit si a dat în rod. Ca si pomii din Argesul în care a trait o buna vreme.

Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în aceasta calitate, este reprezentat de cititor. Respectul fata de acesta are dimensiuni nemasurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru ca scriu pentru ei, le împartasesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cartile sale, ca, Vavila Popovici, respectându-si cititorii, pe sine se respecta; ea fiind chiar scrierile sale. De fapt si de drept, aceasta este altitudinea de constiinta a creatorului de frumos. Este pârghia care poate pune în miscarea mintea si inima, înaltându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a harazit-o.

Raspunzând întrebarii „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu ofera un raspuns cu iz de definitie. Dar face un portret realist: „Poetii sunt dominati de nelinisti; sunt nefericiti si uneori nici chiar prea buni, mereu flamânzi, însetati si singuri; poetii sunt fluturi asezati pentru o clipa pe floarea vietii.” Parca anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adauga niste nuante noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul si în realitatile noastre. Reiese, din spusele sale, ca libertatea scriitorului se compune din doua parti. Una: „…libera în sensul (…) fructificarii imaginatiei, al exprimarii libere a ideilor”; alta: „îngradirea se simte la publicarea si difuzarea celor scrise”. Pai, cum sa nu fie asa, daca saracul (sau bogatul) facator de carti trebuie sa-si suporte singur cheltuielile de editare si de tipar? Dar, mai ales, cum sa fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie sa se ocupe? Cum sa mai iasa scriitorul român peste hotare, când în tara lui nu se poate misca, chiar daca se afirma sus si tare ca libertatea este deplina. Parca am citit în interviurile autoarei: „Haosul domneste pretutindeni!” De unde am tras concluzia ca pe nicaieri nu umbla câinii cu colaci în coada. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simtindu-ma obligat sa nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt si exceptii!

Dupa cum era si de asteptat, scriitoarea este solicitata sa-si spuna parerea si despre chestiunea culturii române în context european. Facând remarca potrivit careia „Integrarea europeana este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoiala”, Vavila Popovici observa, pe buna dreptate, ca „trebuie sa stim sa ramânem români, chiar daca unii locuiesc temporar în alte tari”. Acest gând, exprimat cu eleganta retinere, ma îndeamna pe mine sa-l duc ceva mai departe si sa afirm – ceea ce, de fapt, afirma si mai-marii organismelor europene – ca integrarea nu trebuie sa însemne topirea propriei identitati într-o entitate fara identitate. În acest caz, precum si în altele, partile, cu valoarea si specificul lor,  se cuvine a da specific, valoare si identitate întregului.

 

„EL si iubirea” (versuri)

 

„EL si iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc sa scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând fata de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o ruga marturisita în clipele cele înaltatoare ale singuratatii. EL este simbolul permanentei în dragoste si în viata, viata dragoste însemnând. Cele doua litere (mari) înseamna întregul Univers, dragoste de tara, de parinti, de prieteni, de tezaurul traditiilor culturale, religioase si istorice, de toate cele înconjuratoare, ce alcatuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal. „Calatorim cu fericirea la brat / pâna când ea se desprinde / fara a noastra încuviintare. / Hotarâti ne continuam drumul, / Calatorim mai departe…”

Prea de multe ori te gândesc!” marturiseste, la un moment dat, Vavila Popovici, dupa care constanta, într-o dialectica raportata la propriile simtaminte: „Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scaldat, / si pleci si iar vii, / nu stii nici tu ce vrei, / sa pleci din nou sau sa ramâi…” Speranta, însa, se insinueaza în chip încurajator: „Poate plecarea va fi mai frumoasa, / va fi a noastra si nu a fiecaruia dintre noi!” În cele din urma, se produce plecarea, dar nu „a noastra”, caci: „Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pamânt al planetei, / încalzit de-acelasi soare.” (…) „De pe un continent, din tara mea frumoasa / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simtit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pamânt.” Cu toate ca nu ma simt vrednic (nici chiar îndreptatit) sa judec eu, îmi îngadui, totusi, sa cred ca iubirea cea adevarata aceasta este: indiferent de situatia reala, partenerii ramân împreuna întru viata si întru vesnicie.

În poezia din aceasta carte, Vavila Popovici îsi aduce, cu duiosie, aminte de „Plânsul batrânilor”, de „Plânsul mieilor”, îsi marturiseste niste „Regrete târzii”, pune în antiteza „Bine si raul”, mediteaza „Despre bogatie”, face si „Operatii aritmetice”, îsi dezvaluie dorul „de iernile de-acasa”, dar si „Bucuria existentei”, întrebându-se, totusi: „Unde va ajunge sufletul?” În toate aceste poeme, dar si în celelalte, cititorul descopera o suma de întrebari, toate vizând chestiuni privind viata. Dar nu una lineara, oarecare, de zi cu zi, ci viata în straiul iubirii. Tot cititorul poate da si raspunsuri, în raport cu propria experienta de viata-iubire si cu viziunea personala. Doar poetul este, însa, în masura sa ofere raspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând carbunii slovelor / si asteptând în tacere / lumina diminetii la fereastra sa-i bata.” Si mai descopera poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul ratacitor”… „zburda… flamând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.

O anume filosofie literara (sau literatura filosofica!) se desprinde din versurile cartii „EL si iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetica, ci si rational-intelectuala, cititul printre rânduri devenind într-un fel si benefic si obligatoriu. Amintirea Lui este planta perena. Este ca o umbra de lumina, nici o clipa separata de fiinta iubita. „Aripile ochilor tai se zbateau”… „ca spiritul sa nu se rataceasca”. Cum, însa, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmpla si asa: „Ardeau faclii dojenitoare-n ochii tai”. Sau: „Astazi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un carbune nestins.” Si: „În zadar astept rasaritul de soare, / obloanele norilor acopera tot cerul, / speranta fara de lumina… moare.” Cu toate acestea: „Si mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoteste”.

Dincolo de nostalgiile, de amaraciunile, de dezamagirile, chiar, uneori, de deznadejdile poetei, unda de speranta – alimentata si de EL – pâlpâie ca o bataie de aripa a zborului fara contenire. „EL si iubirea ramân peste toate”. Iar peste si în toate se afla iubirea Divina. EL este simbolul.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *