„Haideti sa mergem cu masinile la bisericuta din Borzesti!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotarâsera sa mearga acolo la Înviere. Orele douazeci si trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum iesim din casa.” 
Afara era frig, dar era primavara. Din nou simteam mirosul reavan al pamântului ce se ridica pâna la narile mele dornice de parfumul primaverii, de aerul proaspat al noptii. Prea stateam toata ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalatiile combinatului. Pastele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zapada fugise demult, mugurii începusera sa se desfaca. Câtiva zeci de metri pe jos si am ajuns în fata spitalului unde era parcata masina noastra. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalti.
Oricât de laici am fi fost – dar nu eram noi cei din grup – în noaptea aceea, în suflete se revarsa smerenia învatata în copilarie, dorinta de a respecta o traditie scumpa, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserica, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în masini si am ajuns curând în fata bisericii. Am coborât tacuti si linistiti, încadrati perfect sufleteste în acele clipe ale credintei. Era lume putina la hotarul dintre noapte si zi. Ma întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fata la Dumnezeu? Când vor întelege toti oamenii semnificatia cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? 
Clopotele de Pasti le vor putea reaminti ca binele va rodi respectând morala crestina? În tacerea profunda, sunetul de arama, acel dangat melodios al clopotelor a spart tacerea noptii. În sufletele noastre si-a facut loc reculegerea si înaltarea, patrunsi fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au aparut în vesminte stralucitoare, cu faclia aprinsa si cu chemarea sfânta: „Veniti sa primiti lumina!” Rând pe rând s-au aprins alte faclii, într-o înlantuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!”
Dupa acest milenar strigat aveam certitudinea izbavirii pacatelor. Parca nu mai auzeam nimic. Priveam bisericuta lui Stefan luminata de cer si mintea mea recompunea legenda: Copilaria lui Stefan, joaca de-a lupta între moldoveni si tatari, uciderea celui mai bun prieten al lui, stejarul care-i pastra legenda vie… Locul acesta, gândeam, are o semnificatie istorica profunda, aici si-a petrecut copilaria marele voievod. Legenda spune, si pare a nu fi o simpla plasmuire, ca aici a cunoscut primele bucurii si dureri, realitatea cruda a invaziilor tataresti, aici a învatat sa mânuiasca primele arme si sa iubeasca fierbinte tara. Da, biserica mica pastreaza amintirea si faima domnitorului Tarii Moldovei! Ridicata în 1494, biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construita în stil gotic, fara turla, cu doua bolti cu arcuri si pandantive ce reprezinta stilul moldovenesc. Nicolae Iorga caracteriza domnitorul: „Stefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faima, nu era un poet al razboaielor, ci un om de cârmuire care cântareste puterile, prevede sfârsitul încaierarilor si se îndeamna numai la fapte în adevar folositoare tarii sale. Întru-unsul gasise poporul românesc cea mai deplina si curata icoana a sufletului sau: cinstit si harnic, rabdator fara sa uite si viteaz fara cruzime, strasnic în mânie si senin în iertare, raspicat si cu masura în grai, gospodar si iubitor al lucrurilor frumoase, fara nici o trufie în faptele sale, care, se pare ca vin printru-unsul de aiurea si de mai sus, de la Dumnezeu”.
Reveneam la gândul vremurilor de demult, la dispretul poporului nostru pentru navalitorii hrapareti veniti din Asia ca o furtuna peste pamânturile noastre dragi… Numai în acele conditii s-au putut imagina legendele din care se disting darurile sufletului românesc: întelepciunea, bunatatea, spiritul de dreptate, dragostea de tara, dragostea de Biserica si de Dumnezeu. Legenda istorica legata de existenta falnicului copac trimite la judecatile faptelor marete ale viteazului voievod, stejarul cu radacini adânc înfipte în pamântul tarii fiind chiar simbolul fortei, statorniciei, longevitatii, maretiei asemanatoare cu personalitatea coplesitoare a viteazului voievod moldovean, admirat de oameni pentru ca a stiut si a putut sa-i pedepseasca pe dusmanii tarii. Sfânta a fost domnia lui, sfinte sunt lacasurile ridicate de el!
Clopotele Bisericii sunau mirific! Clopotele de Pasti, am gândit, l-au oprit pe Faust din poemul lui Goethe de la gestul sinuciderii, planuit într-un moment de disperare când era bântuit de judecati confuze si stare de neputinta. Clopotele de Pasti si bucuria oamenilor de afara i-au amintit de fericita perioada a copilariei si Faust a fost cuprins de fiorul dorintei de a trai… si astfel Mephisto a pierdut pariul cu Dumnezeu privind convertirea lui Faust…
Un scurt circuit în mintea mea si visul a fost întrerupt. Ma trezisem la realitate. Pierdusem notiunea timpului, în vreme ce cântarile trezeau întreaga natura din jur. Nu mai stiam de când ne aflam în acel loc si nici ce se mai petrecuse în acel timp în jur. În aerul din jur rasuna cântul preotilor „Hristos a înviat!”…
Privirea unui coleg al sotului era fixata asupra mea; ma privea nedumerit, probabil legenda ma transfigurase. Am plecat tacuti de la Înviere, dar cu bucuria în suflete. Ne-am îndreptat spre locul unde parcasem masinile. Nimeni n-a mai comentat nimic. Unul dintre medici ne recita, în drum, versurile lui Vasile Militaru: „Hristos a Înviat! Ce vorba Sfânta! / Îti simti de lacrimi calde ochii uzi / Si-n suflet parca serafimii-ti cânta / De câte ori crestine o auzi. […] Ai cântarit cu mintea ta crestine / Cât bine ai facut sub cer umblând, / Te simti macar acum pornit spre bine / Macar acum te simti mai bun, mai blând?”
Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA
