GRANDOMANIA

„Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers, nu sunt asa de sigur.” Einstein

Cuvântul – grandomanie semnifica  „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-si acorda o importanta nejustificata”. Grandomania se naste din egoism si este ruda cu prostia sau rautatea, cu atitudinea obraznica si sfidatoare definita ca aroganta. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect si în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia nastere starea patologica. Persoana îsi apara cu agresivitate pozitia obtinuta prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care si minciuna, ca scut al intentiilor sale.

În viata noastra de toate zilele avem suficiente exemple de egoism, nu mai putin istoria ne ofera  multiple exemple de lupta pentru ocuparea unei trepte într-o ierarhie, alteori pentru puterea materiala, grandomania dovedindu-se a fi asemenea „unei cladiri cu etaje, dar careia îi lipseste parterul”, cladire ce se poate surpa cu usurinta la un „cutremur”. Planurile de lupta sunt facute din timp, lupta se duce deschis sau perfid, brutal; o aceeasi lupta  de veacuri care bulverseaza lumea, dusa de oameni care se supraevalueaza, îsi auto-glorifica calitati inexistente. Putini oameni ajunsi într-un rang superior stiu sa se comporte modest si demn. Cei mai multi se urca pe un piedestal, de unde privesc spre multimea din jur cu detasare si dispret în suflet, vanitatea le exacerbeaza dorinta ca multimea sa le recunoasca meritele, statutul de „om cuceritor”. Întâlnim la tot pasul în viata noastra persoane cu dorinta obsesiva de epatare, de afirmare, de dominare; spatiul în care traiesc neputându-l îmbunatati, recurg la extindere, deformând adevarul istoric.

Caracteristicile sufletesti ale omului, în general, se considera a fi conditionate de factorul ereditar si de cel geografic. O identitate absoluta a structurii sufletesti nu exista între indivizii unui popor, caracterul fiind hotarât de majoritate. Manifestarile de natura spirituala sunt manifestari ce apartin experientei istorice a populatiei, care prin traditie se repeta, în mod constant în decursul unei lungi durate de timp, chiar daca în timp se produc mari schimbari.

Edmund Husserl (1859-1938) întemeietorul orientarii fenomenologice, fenomenologia fiind un mod de cercetare si având ca tema – viata, în lucrarea sa Criza umanitatii europene si filozofía, scria: „Oamenii care îsi schimba atitudinea, îsi au si pe mai departe interesele lor naturale, fiecare pe ale sale, individuale; prin nici un fel de schimbare ei nu pot sa se piarda pur si simplu, adica nici unul nu înceteaza sa fie ceea ce este, cel care a fost de la nastere. În toate circumstantele, repozitionarea poate sa fie astfel numai una provizorie”.

Populatiile cu trecut istoric au în sufletul lor imprimate caracterele nationale (vorbirea, obiceiuri, conceptii preferentiale) si numai în al doilea rând ceilalti factori – fondul biologic ereditar si mediul geografic. Sufletul unui neam se formeaza ca o rezultanta a sufletelor oamenilor care au trait în trecut si traiesc în prezent, caci, în paranteza fiind spus: „ieri este istorie, astazi este un dar de la Dumnezeu , mâine este mister”. Fiecare popor are anumite calitati mai dezvoltate, altele mai putin dezvoltate, unele defecte accentuate si altele diminuate în timp. Psihologul, psihiatrul Carl Gustav Jung (1875-1961) afirma ca „perechea de contrarii este chiar opera demiurgului”. Comparatii se pot face, respectul si toleranta însa, pentru calitatile si defectele unor popoare, unor etnii diferite, trebuie sa existe. Si pentru ca de cele mai multe ori exista, oamenii convietuiesc si se simt fericiti. Nu toti suntem la fel, stim atât de putin despre noi însine, dar mi-te despre celelalte popoare, pentru a le întelege pe deplin! Suntem deosebiti unul din apropierea celuilalt, asa precum comunitatile pot fi deosebite între ele. Existenta tolerantei si a respectului poate exclude ura din rândul oamenilor, a popoarelor. Si atunci nu vom mai spune, precum poetul latin Plaut: „Homo homini lupus” (omul e lup pentru om), ci vom rosti frumoasele cuvinte ale lui Seneca: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om) si vom actiona în acest sens.

Dar, când poporul este cârmuit de catre un conducator devenit tiran sau pe cale de a deveni, pentru care toleranta si respectul pot fi calcate în picioare, grandomania fiind „ciuperca” care creste în sufletul lui, poporul este „otravit” si multi, sau putini vor fi acei care vor accepta sa guste din acea otrava care li se pregateste sau din care unii s-au si grabit sa guste.

Filosoful german Emmanuel Kant (1724-1804) afirma ca „omul  are capacitatea de a plasmui reprezentari”, Petre Tutea, interpretându-l, scrie: „din spiritul uman pot izvorî lumi imaginare, ipoteze de lucru, forme presupus-pure, utile teoretic si practic, monstruozitati morale sau estetice, absurditati, modalitati ale spiritului autonom care se misca între formal si empiric, între concretul opac si fantastic, între util si gratuit, între succes si esec…”.  

La baza tuturor deciziilor acestor cârmuitori ar trebui sa stea moralitatea, despre care Jung spunea ca „nu este o neîntelegere nascocita de un Moise ambitios pe muntele Sinai, ci ea tine de legile vietii si este produsa de cursul normal al existentei, la fel ca o casa sau un vapor sau oricare alt instrument de cultura”. Iar fara libertate nu exista moralitate si pentru ca omul sa poata fi liber trebuie mai întâi sa-si înfrânga barbaria, existenta în sufletul lui, într-o doza mai mica sau mai mare, pentru a nu da frâu liber „bestiei” din el.

Grandomania este o hipertrofiere a constiintei de sine. Omul/conducatorul pozând, dar în curând fiind si convins ca este cel mai inteligent, cel mai valoros, superior celorlalti, predestinat a fi conducator, îsi aroga merite inexistente. Grandomania unui conducator duce la aparitia unor idei delirante cu reforme politice daunatoare societatii sau la razbunari, conflicte, pâna la razboaie, întrucât ele lezeaza interesele altora. Oamenii grandomani sunt de temut, dar uneori ei frizeaza ridicolul, pot de veni chiar jalnici si nu putini au fost scriitorii vremurilor pe care acesti oameni i-au inspirat.

Grandomania este o tradare fata de colectivul din care se smulge individul, o tradare fata de spirit care cere cu totul alte înaltimi. Fac o paranteza spunând ca doar faptele spirituale, artistice sunt cele care fac abstractie de timp si ne scot din ceata intensa a zilelor, pentru a ne ridica pe alt plan eliberat de chingile timpului, cu totul în afara istoriei. În cazul unei nenorociri care se poate abate asupra unei colectivitati ne poate salva doar calea spirituala si ar trebui s-o stim cu totii.

Cineva critica ambitia sugerata de Napoleon Bonaparte conform careia fiecare soldat (francez) poarta în ranita bastonul de maresal, deoarece fiecare prost, încurajat de spusele lui Napoleon, se poate crede un maresal în devenire sau chiar ajuns în functie. Mi-a placut completarea acestei afirmatii facuta de un om politic din tara noastra, vorbind despre comunismul adus cu forta în România, în „ranita soldatului rus”… Istoria lumii, pe lânga oamenii merituosi, îsi are trufasii, grandomanii – prostii si îngâmfatii ei. Filosoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) spunea: „Nenorocirea omenirii este ca prostii sunt asa de siguri si inteligentii sunt  cuprinsi de îndoiala”. Prostii la care se referea Russel pot fi unii politicieni fara cunostintele complete si necesare, geografice si istorice ale lumii în care traim, la oamenii recrutati din rândul celor cu predispozitie de a deveni grandomani. Acestor oameni le lipseste masura, prevederea, dar si flexibilitatea spiritului pentru a se apropia de adevar prin acumulare de cunostinte, de a se apropia si întelege oamenii pe care-i conduc si nu numai. Cel mai mare pericol prezinta personalitatile dotate cu un grad de inteligenta si care beneficiaza de viclenie, înlaturându-si adversarii prin manevre iscusite, înselând buna credinta a altora si uneori chiar utilizând demonstratii de forta. Sunt oamenii care nu trebuie sa beneficieze de încredere, acel sentiment despre care am mai vorbit, atunci când am considerat ca este necesar, în eseul „Încrederea vs. neîncredere”.

În încheiere sa ne întrebam daca filosoful francez Paul Ricoeur (1913-2005) care atragea atentia ca ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trasaturi ale personalitatii umane, avea dreptate scriind: „Atâta vreme cât traim într-o lume atât de complicata, plina de crize si conflicte, vom avea nevoie de ideologii care sa explice – chiar si fals – ce se întâmpla si care sa ne ofere un plan pentru viitor – chiar daca e gresit. Ca si utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, îsi gasesc în continuare apologeti si mai ales oameni dispusi sa moara în numele lor”. Acest subiect a fost mult discutat în mediul universitar si academic, autori influenti precum sociologul, profesorul american de la Universitatea Harvard – Daniel Bell (1919 -2011) – afirmând: „conceptul de ideologie s-a destramat complet”. Personalitatea este foarte important de a fi definita, întrucât nenumaratele probleme si crize cu care se confrunta omenirea (iminenta unui razboi nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.) au aceeasi cauza: oamenii. Dupa cum considera unul dintre gânditorii umanisti, remediul ar fi întelegerea fiintei umane: „Daca vom reusi sa îmbunatatim natura umana, atunci vom îmbunatati totul si aceasta deoarece doar astfel vom înlatura cauza dezordinii mondiale” .

„Fiti buni unii cu altii”, ne spune Biblia, fiindca bunatatea crestina trebuie sa se manifeste în toate aspectele vietii noastre de fiecare zi. Prudenta care este „mama întelepciunii” si curajul la momentul potrivit, s-ar înscrie în perceptele morale ale Bibliei. 
Vavila Popovici – Carolina de Nord