DORU POPOVICI – Bucuresti, 28 februarie 2014
Dupa ce am publicat, în revista ,,România Mare”, analiza pe care am facut-o asupra tragicului volum ,,România în comunism”, în care Vavila Popovici prezinta ororile din temnitele României staliniste, culminând cu descrierea crimelor petrecute la închisoarea din Pitesti – unde ,,pacientul Turcanu” îi obliga pe nefericitii detinuti sa se chinuie între ei -, am simtit nevoia sa consemnez câteva gânduri cu privire la volumul ,,Scrisori de departe”. Acesta ar putea avea ca ,,moto” cuvintele Apostolului Pavel: ,,Daca dragoste nu e, nimic nu e!”. Pe ultima coperta, Simion Barbulescu a consemnat urmatoarele: ,,Sensibilitatea autoarei este, cu precadere, nostalgica, poeta încadrându-se într-un postmodernism de factura romantica. În definitiv, conceptia sa de viata (weltanschauung) urmareste îmbinarea armonioasa dintre sacru si profan, într-o sinteza care o singularizeaza în contextul contemporaneitatii…”.
Am selectat câteva versuri reprezentative, din ,,Iubirea cea dintâi”: „Iubirea cea dintâi nu-i niciodata moarta,/ desi-i din spuma pura de valuri risipite./ Traieste în adâncuri de mare-ntunecata,/ cu forte nestiute, calme si-adormite./ Iubirea cea dintâi nu-i niciodata moarta./ E cea dintâi vioara dintr-un concert de îngeri”. Si ,,Poveste de iubire” merita retinuta: ,,Un barbat îmi aducea flori./ Îl asteptam în, fiecare zi./ Îi auzeam pasii, si el îmi aducea/ flori albe si rosii./ Odata, am murit visând ca dormeam/ si el, barbatul iubit/ îmi aducea flori albe si rosii./ Si astazi continui sa mor ,/ visând la barbatul iubit,/ care-mi aducea flori albe si rosii”.
Expun si poemul ,,Nori deasupra orasului Toledo”: ,,Privesc îndelung tabloul, trairea cerului/ si-mi pare ca norii-ncep sa ia înfatisarea unor chipuri schimbatoare,/ izgonite de furia vântului,/ pe cerul albastru-fumuriu,/ fulgerând si tunând, desenând continente./ Furtuna dezlantuita în orasul Toledo!/ Miscarea fiintelor haotice,/ nesupuse ordinii, gata oricând de lupta,/ pâna la autodistrugere, ma tulbura./ Mi-i imaginez pentru o clipa,/ datatori de benefice energii:/ albi, luminati de soare, stralucitori,/ moi si calzi, precum sânii rotunzi ai femeii,/ si turlele pamântului dorind apropierea:/ Dragostea dintre cer si pamânt!/ Eternitatea clipelor curge …/ Norii lui El Greco ramân nemiscati,/ amenintatori, dominatori,/ deasupra orasului Toledo,/ umilind pamântul, prevestind furtuna, haosul”.
Nu am cum sa uit ziua când poetul Nichita Stanescu mi-a spus, mai mult melodiind decât recitind: ,,Muzica si poezia s-au nascut împreuna/ Si s-au despartit ca sa se reîntâlneasca”. Si în poemele Vavilei Popovici muzicalitatea cuvintelor s-a îngemanat cu muzicalitatea imaginilor poetice, amintindu-mi de înfratirea stelelor, pe bolta cereasca, într-o noapte de august, care, prin seninatatea ei, anunta dimineata, când ,,roua e sudoarea privighetorilor, ce s-au ostenit, toata noaptea, cântând” – dupa cum scria Lucian Blaga.
Ca muzician, nu pot sa nu sesizez corespondentele spirituale dintre poetica lui Alphonse de Lamartine, Heinrich Heine, Aleksandr Puskin sau Federico Garcia Lorca si melosul lui Charles Gounod, Robert Schumann, Ceaikovski, ori eufoniile nocturne ale lui Manuel De Falla.
Din poemele Vavilei Popovici se întelege ca, pentru aceasta, credinta în Dumnezeu, iubirea, în acord cu preceptele christice, si munca, desfasurata în ritm alert, semnifica o binecuvântare. În acest climat, de o grandoare hieratica si austera, mentionez poemul ,,Rugaciune”: ,,Cu Tine, Doamne, vorbesc în fiecare zi!/ Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te cauta!/ Numai Tu le cunosti adâncul sufletelor!/ Serpuitoare ocolisuri am strabatut în viata,/ si ce puteri mi-ai dat, sa întrevad lumina!/ Tie, cu umilinta, astazi, Îti cer:/ Întareste-mi trupul, lumineaza-mi sufletul/ apara-ma, Doamne, de întunecare,/ fa-ma buna, rabdatoare, iertatoare/ A Ta Cale luminata, ajuta-ma s-o pot vedea,/ reda-mi taria, întelepciunea de a o urma./ Asculta-mi, Doamne, rugaciunea!/ Caci numai Tu îi afli pe cei ce Te cauta!/ Numai Tu le cunosti adâncul sufletelor!/ Scalda-mi inima în oceanul iubirii Tale/ si ma-nvredniceste în tot ce fac si spun/, cu har, cu iubire, cu tot ce este-n lume/ mai frumos, mai curat, mai bun./ Asculta-mi, Doamne, rugaciunea !”
Sper ca, într-o zi, când voi da în ,,mintea florilor”, într-o primavara, când îmi atrag atentia distinctia magnoliei si expresia feciorelnica a liliacului alb, sa pot transpune în liedurile mele versurile poetei Vavila Popovici, pentru care, la fel ca si pentru Rainer Maria Rilke: „Muzica este respiratia statuilor, poate linistea tablourilor. Tu, cuvânt, acolo unde cuvintele sfârsesc, timp asezat vertical, pe directia inimilor ce pier”.
Vavila Popovici, acum, la batrânete, când nu mai am viitor, ci doar trecut, opera dumneavoastra îmi apare ca ,,o lavanda sonora”.
