„Din istoria veche a Basarabiei“, de Eugen Statnic, in premiera la Editura Vicovia



Editura Vicovia din Bacau a scos in urma cu cateva zile cartea „Din istoria veche a Basarabiei“, scrisa de Eugen Statnic, roman basarabean care traieste în Germania si care, la aceeasi editura a publicat si volumul „Parintii Razboaielor“.
din istoria veche a basarabieiCartea „Din istoria veche a Basarabiei“ face referire la sursele stiintifice care atesta daco-romanitatea populatiei de pana la Nistru dar si la istoria deformata de propaganda comunista, de-o parte si de alta a Prutului.

Autorul Eugen Statnic isi face o succinta prezentare in cartea „Parintii Razboaielor“, aparuta la Editura Vicovia, anul trecut.

Nascut in Pripiceni Razesi, judetul Orhei, a trait in copilarie si adolescenta anii Razboiului si a refugiului in teritoriul neocupat din Romania. A urmat studiile universitare la Bucuresti, a lucrat in cercetare in domeniul electronicii, a publicat 10 carti si a avut mai multe inovatii. In ultimii ani de activitate a lucrat pentru companii imporatante in SUA si Germania.
 „Din istoria veche a Basarabiei“
„Despre istoria veche a tinutului marginit de Nistru, Dunare si Prut, s-a scris destul de putin, mai ales în ultimii 80 de ani, când aceasta jumatate a Moldovei, numita Basarabia, a ramas, pe nedrept dupa cel de al doilea razboi mondial si Pacea de la Paris din anul 1947, în componenta Uniunii Sovietice.
Marile puteri de atunci SUA, Anglia si Franta, stiau ca au câstigat razboiul numai prin uriasa jertfa de sânge a URSS si neavând nici curajul nici simtul dreptatii, au oficializat furtul de teritorii asa cum un Stalin si Hitler au hotarât la 23 Eugen StatnicAugust 1939, într-un act criminal, împartirea Europei de rasarit. Mai mult, tratatul dintre cei doi dictatori a facut posibila izbucnirea conflagratiei mondiale din anii 1939-1945, în care au fost ucisi 50 milioane de oameni si distrusa aproape toata Europa cu valori materiale imense.
Stalin nu a fost totusi multumit cu jumatatea Europei în sfera sovietica de influenta pentru ca în 1939 el a sperat ca revolutia rosie va cuprinde, dupa caderea Germaniei tot apusul, cu Italia lui Togliatti, Franta lui Maurice Thorez si Spania Apassionariei, Dolores Ibárruri. Despre Anglia si SUA, Stalin nu-si facea griji, sperând în subversiunea comunista prin intelectualii de stânga subventionati de la Moscova si încrederea în constiinta proletariatului care va „sugruma capitalismul.”
România care a dus un razboi greu si drept pentru redobândirea Basarabiei, Hertei, Bucovinei de nord si dezrobirea a 2,2 milioane de Români, a fost învinsa, cotropita si comunizata pentru urmatorii 45 ani. Doua generatii de oameni nu au mai auzit nimic de Basarabia si Bucovina, de Chisinau, Cernauti si Cetatea Alba, de codrii Orheiului si Tigheciului, de Hotin, Soroca si Tighina. S-a Nistru-Manastirea Saharna asternut un val al uitarii peste o parte a istoriei neamului. În România era interzis a se vorbi despre Basarabia. Multi din Basarabenii si Bucovinenii refugiati în Martie-Aprilie 1944, vreo 46.000 din cei 270.000 refugiati, au fost „pescuiti” de politia si jandarmeria româna, predati Sovieticilor si dusi în Siberia, de unde doar putini au mai revazut pe cei dragi aciuiti undeva în Oltenia, Muntenia sau Transilvania, traind ca cetateni de categoria a II-a.
Paul Goma a evocat adevarat tragedia Basarabenilor refugiati în România, în cartile sale, dar câti oameni au citit cartile acestui Basarabean alungat din România într-o pribegie care nici azi, dupa 25 de asa zisa libertate, nu a fost readus în patrie, un erou al zilelor noastre ca si Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi sau Andrei Vartic.
În RPR si în RSR, nici istoricii „cu carte” nu s-au încumetat sa aminteasca de Basarabia. Cenzura a fost totala. Când, la Cluj un colectiv de istorici a primit sarcina în anii 1970-1971 sa întocmeasca un „Atlas istoric”, Basarabia si Bucovina fiind la marginea tarii, a fost uitata caci asa era „linia”, chiar pentru Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Tudor, Radu Florescu, Dan Berindei si Stefan Pascu, coordonatorul lucrarii. Nistrul nu a putut fi Nistru, Crocmaz, sudul Republicii Moldova sters de pe filele atlasului, dar tot ce trecea Prutul sau Dunarea de jos, erau suprafete goale, de parca nu ar fi apartinut niciodata ariei etnice a Poporului Român. O singura harta minunata, la pagina 54 „Tarile Române în secolul XIV-XV” îmi încalzea sufletul caci Moldova, colorata într-un fond usor violet, era asa cum a fost într-adevar pe timpul lui Stefan cel Mare: în sud pe Milcov, Dunare, la Mare, granita la Nistru în rasarit si nord pâna la varsarea Ceremusului, iar înspre apus pe granita seculara din Carpatii rasariteni. Si totusi, privind harta aceasta timp de 40 de ani, am ramas cu un gust amar, caci erau trecute doar foarte putine (12) localitati din Basarabia, si anume: Chilia, Cetatea Alba, Cioburciu (singurul din satele Hanesti), Tighina, Tg. Lapusna, Chisinau, Capriana, Orhei, Balti, Soroca, Lipnic si Hotin. Istoricii sus numiti stiau ca între Prut si Nistru erau la 1480, peste 400 localitati, dar probabil nu au putut sa treaca pe hârtie nici 40, caci în teritoriul dintre Prut si Transilvania sunt trecute, totusi, 88 de localitati din 800. Ori chiar asa de pustie nu a fost Basarabia!
Înca din anii 1982-1985 am început a aduna si conspecta pe cartele tot felul de date legate de istoria Basarabiei, constatând ca „în exil” se scria înca despre Basarabia: George Cioranescu, Alexandru Gonta, Dionisie Ghermani, Anton Crihan, Stefan Fischer-Galati, Klaus Heitmann, Eugen Lozovan, Frederic Nanu, Dumitru Nimigeanu, Mircea Opreanu, Paul Quinlan, W. Seton-Watson, Vlad Georgescu s.a.
Când am luat în mâna cartea lui Artem Marcovici Lebedev „Moldavskaia Sovetscaia Gosudurstvenost”, aparuta în 1974, la Chisinau, mi s-a nascut în suflet dorinta de a scrie odata, câte ceva din adevarata istorie a Basarabiei. Meseria, familia, batrânetea si uitarea mi-au frânat dorinta care în anii din urma s-a stins. Dar în anul 2011, am calcat pe zidurile milenare ale Cetatii Albe, uimit, am admirat castelul Moncastro, ridicat acolo de Genovezi. Iar în anul 2014, am revazut, dupa 70 de ani, Chisinaul, Catedrala, Gradina Publica, Sfatul Tarii si Liceul Hasdeu. Impresiile, emotiile si oamenii întâlniti, m-au coplesit. Ceasul istoriei s-a întors pentru mine la momentul zero. Atunci am hotarât sa initiez scrierea de catre specialisti a „Istoriei Basarabiei”, din nou, astfel ca, în anul 2015, sa fie gata.
Iar eu, în pregatirea evenimentului, am schitat istoria veche a Basarabiei cu datele adunate timp de 30 de ani.
O mare durere este însa, ca nu dispunem de un compendiu privind arheologia provinciei, pentru a confirma si localiza drumurile si salasele celor multe neamuri navalitoare ce au cutreierat vaile si câmpiile Basarabiei atunci când soarta i-a adus în tara dintre Nistru si Prut, nu totdeauna pasnic, în cautarea norocului, peste stramosii nostri care au ramas aici caci „apa curge, pietrele ramân.”
Stim ca arheologii Universitatii din Odessa au sapat la Cetatea Alba, au gasit multe urme ale civilizatiei greco-romane, monede romane si inscriptii, ca mai multi arheologi si istorici rusi au scris în anii 1850-1900 în „Memoriile societatii de istorie si antichitati din Odessa”, Iurghevici, Buracicov, Bekker, Brun, Latâsev mult si despre dovezile materiale ale prezentei romane în perioada 52-240 e.n. în sudul Basarabiei, dar aceste publicatii nu le-am putut vedea. Si basarabeanul Alexei Nacco la 1870-1880 cauta sa identifice dave geto-dacice în Basarabia, iar în anii 1920-1940, istoricii români P. Nicorescu, Gr. Avachian au publicat despre arheologia provinciei în „Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Sectia Basarabia”, din pacate de negasit astazi. Arheologia sovietica nu a avut nici un interes sa confirme romanitatea.
Dar o sursa exceptionala de stiri din vechime este opera profesorului basarabean Alexandru Boldur (1886-1982) „Istoria Basarabiei” publicata în anul 1937 la Chisinau si reeditata în anul 1992, prin stradania Editurii Victor Frunza, o lucrare temeinica si originala ce sta alaturi de scrierile marilor istorici A.D. Xenopol si Nicolae Iorga. Când a publicat cartea la Chisinau, Alexandru Boldur era profesor la Facultatea de teologie. Pentru a arata cum priveau atunci guvernantii României Mari istoricii basarabeni, este destul sa citim cuvintele sale din prefata: „multumesc Consiliului Facultatii de Teologie din Chisinau pentru bunavointa de a-mi fi acordat un împrumut” (pentru a putea tipari cartea).
În anul 1942, când s-a serbat Dezrobirea Basarabiei cu mari serbari patriotice si monumentul memorial de la Ghidighici, stapânirea i-a cerut profesorului sa scrie iarasi o istorie mai recenta a Basarabiei cu rapirea silnica din Iunie 1940. Brosura aparuta în 1943 „Basarabia Româneasca” a fost reeditata în anul 2014, de editura Vicovia din Bacau. În aceasta cartulie, Alexandru Boldur a laudat realizarile din anii 1919-1940 mai ales în domeniul învatamântului si al culturii nationale, redesteptarea românismului sanatos, fara ura fata de fostii asupritori din perioada 1812-1918, când s-a urmarit deznationalizarea, colonizarea cu straini si rusificarea a doua milioane de moldoveni asupriti si readusi la 27.03.1918 în sânul neamului.
Astazi, dupa aproape 80 de ani de uitare, împotriva uitarii, scriem aceasta modesta schita istorica tocmai despre istoria veche a Basarabiei, în memoria celui care ne-a luminat, Profesorul Alexandru Boldur. Este si un omagiu adus Basarabiei“-Eugen Statnic.

O marturisire la sfârsit de drum („Parintii Razboaielor, Vicovia, 2014)

veterani de razboiAm vazut lumina zile acum 85 de ani (nascut în anul 1929), într-un sat de razesi harnici, bogati si mândri din judetul Orhei, Pripiceni Razesi, nu departe de Nistru. De acolo am prima amintire din vara anului 1931. Copilaria am petrecut-o în sudul Basarabiei la câtiva pasi de Marea Neagra, în marele amestec de neamuri de acolo: moldoveni, români, nemti, ucraineni si bulgari.
De bine, de rau, am învatat pe ulita la joaca, si vara la scaldat limbile si obiceiurile vecinilor, întelegând din clasa a doua primara de la învatatoarea noastra tânara si frumoasa, Aurica Purice, de undeva din Buzau, ca neamul românesc nu-i singur pe lumea asta. Acasa si la scoala am fost educat în spirit patriotic, dus aproape la extrem, asa cum era atunci cresterea tineretului.
Vitejia lui Traian si jertfa lui Decebal, moartea lui Gelu, descalecatul lui Dragos Voda, sacrificiul Mesterului Manole, povata mamei lui Stefan cel Mare „Du-te la ostire, pentru tara mori”, cântecele „Ciobanas cu trei sute de oi” si „Mi-e dor de munti, de Caraiman”, toate acestea au înfrumusetat sufletul meu de copil. Învatasem sa citesc de la 5 ani, poate 6 ani, caci am mers la scoala, în septembrie 1936, când împlinisem 7 ani, si stiam sa scriu cu litere de tipar. Acasa primeam ziarele „Curentul” lui Pamfil Seicaru si „Universul” lui Stelian Popescu, de pe care citeam mai întâi, titlurile mari, venind de la poarta prin gradina spre casa noastra parohiala.
Mi-aduc aminte de razboiul Italiei în Abisinia, de împaratul Negus, de luptele japonezilor în China, de cuvintele Nanking si Hainan, cautându-le apoi pe hartile din Atlasul geografic al fratilor mai mari Larissa si Valeriu. Larissa facea Scoala Normala Eparhiala din Chisinau unde era directoare Doamna Alistar (un nume ciudat pentru mine atunci), iar Valeriu era bursier la liceul din Bolgrad. Din Spania (noi tineam cu Franco), stiam zeci de nume de orase, râuri, munti, nume sonore si neuitate pâna astazi: Alcazar, Guadalajara, Valencia, Malaga, Cordoba, Saragoza.
În iunie 1940 am dat examenul de admitere la liceul Stefan cel Mare din Cetatea Alba. M-a impresionat cetatea veche, maretia zidurilor si vederea peste Liman spre Ovidiopol, spre Rusia si nu stiu de ce am asociat privelistea spre mistica Rusie de acordul al doilea pe chitara veche a tatalui meu, la care mai „zdranganeam” si eu, învatând câteodata. Cu examenul luat, ne-am întors acasa cam pe 25 iunie si era prasila porumbului pe cleja bisericii de 16 hectare. Prasitorii erau nemti din satul vecin Kamceatka cu vreo 70 familii de colonisti germani adusi tocmai din Friesland, la Marea Nordului. Seful familiei era Edward dar ei pronuntau în dialectul lor aproape olandez „Itwart”, un barbat voinic cu ochii albastri, de vreo 50 de ani. Acesti nemti erau foarte harnici si iuti iar seara dupa cina pregatita de mama mea, Nadejda, barbatii fumau din pipe mari din lemn rosu, iar fetele cântau frumos, cântece în limba lor.
Una din aceste fete, Kerstin a fost prima mea dragoste ascunsa dar eu aveam 11 ani iar Kerstin 17 ani si pe fratele meu Valeriu l-am surprins într-o seara strângând-o în brate si sarutând-o. La o zi dupa acest moment de neuitat, seara la radio, pe 28 iunie 1940, am auzit stirea care avea sa ne urmareasca toata viata: „…azi la ora 12 trupele sovietice au intrat în orasele Cernauti, Chisinau si Cetatea Alba”. A fost ceva paralizant. Nu s-a putut pleca, granita la Reni–Galati era la 120 km si cum s-a comunicat tot la radio, la stirile de la ora 7 dimineata, pe 29 iunie, parasutistii sovietici au blocat trecerea spre România. A urmat teroarea, frica si ura… Zeci de cunoscuti erau arestati, circulau niste masini–duba, supranumite „masini negre”, care duceau barbatii la interogatorii. Circulau zvonuri sinistre spuse numai între oameni de încredere. A trebuit sa evacuam casa parohiala si sa fie sigilata biserica. Am trait câteva luni la Sararia într-o casa parasita de germani care, în septembrie 1940, au fost evacuati spre Germania. Peste 100 de localitati mai mari si sate nemtesti au ramas fara oameni, ramasesera înfometate vacile, porcii, pasarile si… porumbeii, sute de mii de porumbei disperati caci nimeni nu-i mai hranea. Am facut scoala în limba ucraineano–galitiana, nu cum o stiam eu. Am fost cel mai bun elev, iar Directorul sovietic al scolii venea uneori în „vizita de control”, pe la noi.
Într-o seara din aprilie 1941, acest director dintre cei mai selectionati de a fi trimisi într-o noua provincie sovietica, secretarul de partid al Sarariei (azi se numeste „Jovtâi iar”), o localitate cu circa 1.800 de locuitori din care 33% erau moldoveni, 40% erau români sibieni (mocani), asezati acolo în evul mediu, poate la 1300–1400, înainte de cucerirea Chiliei si Cetatii Albe de turci, în vara anului 1484, oieri cu 1.000–3.000 oi de familie, iar 20% erau colonisti germani, asezati la Sararie la 1817.
Numele Sarariei a ramas si dupa 1812, când Rusii au luat Basarabia pronuntat însa „Sariarî”, iar numele altui sat mare de mocani ardeleni, Sarata, pe râul Sarata, colonizat cu nemti si devenit apoi un orasel nemtesc cu scoli, spitale, cooperativa de consum, teren de sport, trei biserici (catolica, luterana, ortodoxa) a ramas ca denumire în raionul Sarata din Oblastea Odessa a Ucrainei, si azi în 2014.
Cum am zis, dar am pierdut un pic firul povestirii, Directorul i-a soptit mamei mele ca familia noastra este pe lista de deportare împreuna cu alte doua familii prietene: Învatatorii Botezatu si gospodarii Zidul, rugând pe mama sa-i informam cu cea mai mare discretie, fara a-i vizita. Mama mi-a dat mie aceasta sarcina, sperând sa nu fiu batator la ochi sau observat. Zis si facut. Înca din noaptea aceea, la 27 aprilie 1941 s-a nascut – probabil de mare emotie – Victoria, sora mea cea mica. În urmatoarea noapte, încarcati într-o caruta mare basarabeana (de fapt nemteasca cu frâna si coviltir) ne-am refugiat la Tighina care era în Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, deci alta administratie, alte liste de deportare dar acelasi NKVD (securitate sovietica). Drumul de 150 km a fost o groaza: frica de a fi opriti si controlati de politie sau armata, de care era plina Basarabia.
Am trait la Tighina ascunsi în gradina–padure a matusii, locuind în „fliegel” (o casuta cu doua camere si bucatarie).
Venisem de la pescuit în ziua de 22 iunie 1941 cu vreo 4–5 crapi în cutia unei masti de gaze. Era duminica si mama prajea afara pestele, când am auzit deodata o canonada teribila de artilerie antiaeriana, apoi avioane în picaj, sirene cu un sunet groaznic, explozii de sute de bombe. Era atacul aviatiei germane cu avioane JU87 (Stuka) care în câteva minute a distrus la sol toate avioanele sovietice de pe aeroportul militar Gâsca (poate 100, poate 120 avioane Rata), toate facute praf. Tighina era vechiul port la Nistru, ca cetate, mai întâi genoveza pe la 1270, apoi moldoveneasca între anii 1390 si 1538, iar de la Soliman Magnificul, raia turceasca pâna la 1812. Este interesant de stiut pentru istoricii de astazi, ca toate satele din raiaua Tighinei, a Benderului cum i-au zis turcii, sunt moldovenesti. Iata-le: Varnita, Calfa, Gura Bâcului, Farladani, Gâsca, Chitcani, Chircaiesti, Tanatari, Ursoaia, Stefanesti, Paduret, Scroafa, Merenesti, Copanca, Plop–Stiubei, Cârnateni, Fântâna Mascului, Leontina.
Doar în orasul Tighina locuitorii erau în majoritate evrei si rusi, la periferie moldoveni, ca matusa mea.
Între Tanatari si Ursoaia, pe drumul de la Tighina la Causani, calatorul trece peste Valul lui Traian ce se vedea bine de tot în anul 1942, poate si acum. Acest val de pamânt care începe la Leova pe Prut si strabate Basarabia pâna la Nistru, terminându-se la 1 km nord de satul Leontina, este dupa parerea istoricului Radu Vulpe de fapt valul lui Atanaric, regele Vizigotilor, ridicat la 375–376, ca aparare împotriva hunilor care zdrobisera regatul Ostrogotilor lui Ermanaric la 375 d.Ch.
Am trait o luna de frica teribila, între 22 iunie si 20 iulie 1941, când germanii bombardau în fiecare zi calea ferata, triajul, depozitele militare de combustibil din foarte întinsa cetate si mai ales podul de peste Nistru, pod dublu de cale ferata si sosea, obiect strategic deosebit. Mari generatoare de fum camuflau regiune Tighina–Tiraspol, zi si noapte, astfel ca podul nu a fost distrus de aviatia germana. Spre seara aerul din oras era irespirabil, galben, înecacios. În noaptea de 12/13 iunie a avut loc marea operatie a primei deportari, când au fost dusi în Siberia între 36 si 47 mii de basarabeni. Pe la 3 noaptea am auzit zgomot de masini, miros de motorina sau benzina si batai disperate în poarta mare de la strada. Unchiul Teodor Strutinschi era arestat, cei doi fii (verisorii mei Eugen si Boris) mobilizati, matusa nu a deschis poarta, politistii aveau listele si planul de timp, soarele rasare pe la ora 5, deci noapte scurta. Ciracii au plecat la alti vizati pentru a-si îndeplini sarcina. Asa am scapat de primul val de deportari. Al doilea val era sa fie la 28 iunie, dar puterea sovietica era speriata de înaintarea diviziilor germane si române, asa ca deportarea nu a mai avut loc. Stiu, ca din Tighina si împrejurimi, a fost format un tren de 40–50 vagoane, încarcat cu 40–50 persoane de vagon, care la orele 11 a trecut din triaj spre Tiraspol. Trenul a fost bombardat în gara Razdelnaia, dincolo de Nistru, iar majoritatea deportatilor ucisi.
La 19 iulie, pe la amiaza, podul mare a fost aruncat în aer de sovietici, prea devreme probabil caci dupa amiaza mii de cavaleristi sovietici, speriati si disperati calareau spre Nistru, dar Nistrul era umflat de ploi si trecerea fluviului lat de 200–250 m, a fost o catastrofa umana.
La 20 iulie dupa prima noapte fara bombardament si împuscaturi, era duminica iarasi, mama m-a trimis sa vad ce se întâmpla în oras. Tata era ascuns înca din 23 iunie cu un grup de alti barbati prieteni în padurile inundate dintre Merenesti si Chitcani, la Manastirea Noul Neamt, unde noaptea se puteau hrani la calugarii cunoscuti, iar sovieticii nu puteau ajunge acolo. La primul colt, am vazut 5 soldati cu o mitraliera îndreptata spre Nistru. Erau primii soldati români în Tighina veniti peste noapte. Lumea din vecini îi îmbratisau si hraneau cu lapte si pâine proaspata. Unul din soldati se numea Motros si era din Valea Mare de lânga Pitesti.
Am simtit ca în anul robiei comuniste am crescut cu 5 ani, m-am maturizat sub teroare si frica traita, cu 5 ani într-un an, un fenomen firesc de compresie a timpului, asa cum unii pot albi în 10 minute de groaza mortii. Aveam 12 ani, dar gândeam ca unul de 17 sau 20 ani. Am mers în oras. Orasul ardea, catedrala fusese dinamitata, strada principala o artera de 1,5 km de la vest la est, numita Haruzinscaia (Strada Haruzin) ardea pe ambele parti. Ardeau multe case, nu una lânga alta, ci fiecare separat. Proprietarii acestor case le-au aprins înainte de a parasi orasul fugind peste Nistru. Populatia evreiasca a fost evacuata preferential, înaintea familiilor sovietice ale militarilor, politiei sau administratiei. Erau aruncate în aer prin explozie cu dinamita toate cladirile publice, uzinele, fabricile, spitalele, scolile. În toamna anului 1941 din orasul de 37.000 locuitori mai erau 6–7.000, practic numai moldoveni si rusi sau asimilati prin casatorii mixte numeroase în anii 1920–1940. Multi intelectuali proveniti din Rusii adusi în Basarabia în perioada 1850–1900, se considerau basarabeni, vorbeau ambele limbi si în marea lor majoritate erau buni cetateni, chiar anticomunisti. Ei pastrau nostalgia Rusiei tariste fiind legati de cultura rusa care atinsese un nivel înalt de umanism european modern. Acesti fosti rusi preferau România si nu U.R.S.S.
Autoritatile militare stabilite la Tighina, Comandamentul Armatei a 4-a care la 7 august a trecut Nistrul si la 10 august a încercuit Odessa, încartiruite în casele ramase intacte erau în calde relatii cu locuitorii. În casa mare a matusii era biroul statistic al armatei a 4-a. Mi-aduc aminte numele unui tânar ofiter: Dudescu, din Bucuresti, care primea zilnic cifrele celor cazuti la Odessa. Si erau multi: pâna la 16 octombrie 1941, ziua cuceririi Odessei, au fost peste 23.000 morti si vreo 64.000 raniti. O amintire extraordinara: într-o zi de septembrie, pe strada Alexandru cel Bun, l-am vazut pe Generalul Ion Antonescu, Conducatorul Statului Român. Mergea pe trotuar însotit de doi ofiteri lânga dânsul, fara alta paza. L-am recunoscut dupa pozele din ziar si când am ajuns la doi pasi m-am oprit si cu mâna dreapta ridicata, ca la Strajeri, am zis „Sa traiti domnule General!” El s-a oprit, m-a întrebat de nume si vârsta si mi-a dat mâna zicând: „Sa fii sanatos baiete!” Aceasta a fost cea mai frumoasa amintire din toata copilaria mea.
Aproape trei ani am trait constient si emotional razboiul, am urmarit toate desfasurarile: cucerirea Odessei, Crimeea, batalia Moscovei, Sevastopol, în iulie 1942, drumul spre Caucaz, steagul cu svastica pe Elbrus, Stalingrad, capitularea feldmaresalului Paulus, sacrificiul armatei române la Cotul Donului, Kletcaia, Calaci, Cotelnicovo, nume de locuri triste. Apoi începutul retragerilor din Rusia, Nipru, Bugul si Nistru la 19 martie 1944, iar Prutul la 2 aprilie. Refugiul la 22–25 martie de la Chisinau prin Calarasi, panica de la Cornesti pe 23 martie, dimineata pe ger si viscol, tancurile sovietice erau la Bahmut pe Bâc, ceaiul cald si covrigul cu susan primit de la doamnele Crucii Rosii în gara Nicolina, Focsani, Ploiesti, Brasov si noaptea de ger la 25 martie 1944 (era ziua de nastere a Larisei) în gara Podul Olt de lânga Sibiu, când sora mea Larissa a racit si, va muri peste 5 ani de tuberculoza. La Martinesti, un sat mic, curat si bogat, de lânga Orastie am gasit adapost. La „Aurel Vlaicu”, minunatul liceu de la Orastie am facut un an de scoala unde am fost coleg de clasa cu Ion Dodu Balan, un om de înalta cultura literara în anii 1960–1990.
Am drumetit în muntii Orastiei, la Sarmizegetusa dacica si pe drumul roman ce duce de la Uroi la Baile romane Dodonae, astazi Geoagiu–Bai si am prins gust pentru antichitatea daco–romana.
Din 1945, Clujul a devenit a doua mea patrie. Liceul Ortodox, Stadionul Iuliu Hatieganu, Catedrala ortodoxa si Teatrul National, dascalii de liceu: Octavian Literat, Nicolae Ducaru, Stefan Pascu, Dorin Pop. Primul fior al dragostei si primul sarut, Gradina Botanica a profesorului Borza, extraordinara statuie a lui Matei Corvin, simbol care ar trebui sa-i apropie pe maghiari si români, biserica gotica Sf. Mihai, construita între anii 1349 si 1415 de sasi, primii cetateni ai Clujului la 1182 si Universitatea Babes–Bolyai pentru ambele neamuri pe care Istoria le-a asezat în tara de dincolo de paduri – Transilvania. La Timisoara cel mai modern oras al României am facut Scoala Politehnica cu marii profesori: Plautius Andronescu, Remus Radulet, Stefan Nadasan. Scoala, laboratoarele, aruncarea discului si fetele frumoase au fost coordonatele mele în viata de student, dupa legea fundamentala a vietii: toate la vremea lor.
De la mama am mostenit o minte agera si o memorie buna iar de la tatal meu puterea trupeasca. Înca din copilarie am fost radio–constructor, iar dupa terminarea Studiului electrotehnicii am fost cuprins si stapânit toata viata de pasiunea pentru tranzistori, inventati în anul 1948 de trei americani. Tranzistorul a schimbat fata lumii în urmatorii 50 de ani. Electronica semiconductoarelor m-a fascinat timp de 60 de ani. Ultimul meu patent în domeniul comutatiei rapide a iesit la 22.06.2011 si poarta numarul EP 2145511131 „Symmetrical RF Power Supply for Inductively Coupled Electrodeless Lamps” din activitatea anilor 2005–2007. Între 1960 si 1980 am scris 10 carti de electronica, acum scriu prima carte de istorie.
Am avut norocul de a lucra 20 de ani la Uzinele Electronica din Bucuresti, din care zece ani am condus cercetarea stiintifica si proiectarea tehnica. În anul 1965, elaborasem primul selector de canale pentru televizoare, în anul 1975, seria moderna de TV, cu circuite integrate, din care am exportat 2 milioane în multe tari: Franta, Anglia, Germania, China, Coreea. Acum din China si Coreea vine toata electronica mondiala. Am lucrat apoi în Germania si S.U.A., înca 25 de ani, atingând o pozitie de „Guru” în domeniul electronicii surselor de lumina moderne. Acum 30 de ani, am elaborat lampile fluorescente „Dulux EL”, înlocuitor al becului lui Edison, de 5 ori mai eficient si cu o viata de 15.000 ore. Cu aceasta inventie firma OSRAM, la care lucram, a facut în 25 de ani un câstig net de 1 miliard de euro. O alta inventie epocala a fost în 1995–1996, o lampa cu plasma excitata si întretinuta inductiv „Endura–Icetron” cu o viata de 100.000 ore pentru tuneluri si arii mari, foarte apreciata de „World Lighting Community”. A fost pentru mine o onoare de a lucra la Boston în „Advanced Research” fiind pensionar deja. Am cunoscut bine America, am înteles mentalitatea americana si mai ales felul în care americanii înteleg lumea. Am ajuns la concluzia ca marele om irlandez de cultura, George Bernard Shaw (1856–1950), chiar daca exagera, a avut dreptate când a spus „America este singura tara care din barbarie a trecut la decadenta ocolind cultura”. El a surprins esentialul: mentalitatea simpla de cow–boy, începând de la presedintele Teddy Roosevelt si pâna la George Bush, extirparea indienilor, Goana dupa aur, expansiunea mondiala si misionarismul unor elite pentru a impune modul de viata american peste tot, chiar si acolo unde nu este dorit. Dar, americanul de rând este mai credincios, chiar mai harnic si mai cinstit decât multe alte neamuri. Are nenorocul de a fi condus de capital, iar capitalismul nu mai poate gasi solutii la toate problemele lumii. Ba, am impresia ca elita S.U.A. simte ca din vânator a devenit vânat si de aceea nu mai are încredere în nimeni. N.S.A. spioneaza totul: inamicii, aliatii si chiar prietenii.
Am iubit toata viata sportul în spiritul idealurilor olimpice, visând naiv sa fiu cândva campion olimpic, dar am ajuns sa fiu doar de câteva ori, în anii studentiei campion national universitar. Am sarit 6,60 m la lungime, 1,75 la înaltime si am aruncat discul la 45 m, când recordul lumii era de 55 m. Am saltat usor o haltera de 120 kg si am schiat alpin pâna la vârsta de 80 de ani, bucurându-ma de miscare si sanatate toata viata.
Am avut o sotie exceptionala, o fata care din copilarie a învatat arta dansului clasic si si-a însusit cultura muzicala necesara pentru a ajunge în anii 1955–1960 la Timisoara, prim–balerina lirica în aceiasi ani, când la Bucuresti, Irinel Liciu, iar la Cluj, Larissa Sorban, fermecau mii de spectatori, într-o Românie aflata sub ocupatie sovietica si teroare româneasca. Inge a fost una din cele mai frumoase femei ale timpului, o mare balerina si o mama exceptionala a copiilor nostri Carina (n. 1963) si Ingemar (n. 1967), care a crescut într-un camin fericit si ne-au daruit cinci nepoti. În 1974, la Brasov, unde am cladit casuta de pe dealul Stejerisului, pentru anii de mai târziu, a venit pe lume un baietel, cu sindromul Down, care ne-a schimbat tot cursul vietii. Axel a trebuit trimis la bunica lui în Germania în 1979, pentru o operatie grea (6 ore) pe cord deschis care i-a salvat viata. Apoi am venit si noi în Germania, care a devenit patria copiilor nostri si a nepotilor, dar nu patria mea. Patria este ceva etern, patria nu se schimba. Sotia mea si-a sacrificat 36 ani de viata cu acest copil nevinovat, handicapat, care a devenit centrul familiei si a grijilor noastre. Durerea noastra a fost însa nemasurata. Un pastor luteran, ne-a convins însa ca acesti oameni sunt în felul lor mai fericiti decât ceilalti oameni, nascuti sanatosi.
O boala neiertatoare care ucide fara mila si fata de care toti savantii lumii sunt înca neputinciosi, mi-a rapit sotia. La 7 martie 2011, o inima mare s-a stins.
Acum, la 85 de ani, privesc împacat în urma. Vad drumul si drumetul. Simt doua mari virtuti în sufletul meu: bunatatea si mila. Stiu ca oamenii cu care m-am însotit pe drumul vietii, sunt singura si cea mai mare bogatie a mea. Iar Axel este Soarta si Datoria mea“-Eugen Statnic, 2014.

2 Comentarii

  1. Vlad spune:

    Impresionant.
    L-am ascultat fascinat pe dl Eugen Statnic in cadrul emisiunii Istoria in miscare la radio Vocea Basarabiei.
    A vorbit de Chircaiesri, Merenesti, Tighina din perioada anilor 1940, locuri cunoscute si mie din copilarie.
    Multa sanatate dle Eugen Statnic.
    Doar profesorul Neagu Djuvara, care in acest an va implini 100 de ani, m-a fascinat atat de mult
    Va doresc sa-l urmati ca varsta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *