Cum este sa traiesti din poezie, într-un timp de înger



“La malul Marii Imbrium”, versuri de Daniela Voiculescu, despre esenta iubirii, sensul jocului si dorinta unei inimi curate.

Motto: “Zarurile au fost aruncate/ între rasarit si apus…” (Giving Up at All)

 Autoare a opt volume, între care se remarca “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicata celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo si portocaliu” si “Orphika”, Daniela Voiculescu debuteaza pe 9 septembrie 1989, cu poezii, în revista “Arges”. Detinatoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Pitesti”, aceasta este colaborator la o serie de publicatii nationale si din strainatate, cum ar fi “Ecoul”, “Tânarul scriitor”, “Luceafarul românesc”, “Oglinda literara”, “Phoenix Magazine”, “Destine Literare”, “România, Libera în viitor”.

În august 2008, alaturi de alti autori români de pretutindeni, Daniela Voiculescu semneaza în volumul II din „Marturisirea de credinta literara”, ce face parte din seria depozitiilor colective initiate de Asociatia Româna pentru Patrimoniu si Asociatia Scriitorilor Crestini din România. Marturisirea ei de credinta literara este de fapt, asa cum afirma poeta însasi, cheia adevarului. La Daniela Voiculescu, “nemasurata iubire, masura vietii…” se concretizeaza într-un mesaj puternic, ce are la baza o filosofie simpla. “Daca dragoste nu e, nimic nu e.”

La începutul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeita de turcoaz”. Scrierea îi este dedicata singurului alpinist român care a escaladat asa numita „Zona a mortii” din Everest, Alex Gavan. Doua saptamâni mai târziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al saptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo si portocaliu”. Cu o prefata semnata de redactorul sef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, si având pe coperta pictura „La querrera” (Razboinicul), realizata de Marisol Hume, cartea vine sa întregeasca experienta poetica a autoarei.

 

 

De numele Danielei Voiculescu se leaga si volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Într-un eseu si un poem, poeta îsi exprima regretul pentru faptul ca nu a reusit sa îl cunoasca pe marele om de cultura decât prin firul unei lumi virtuale… Si ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va pastra mereu vie, Daniela Voiculescu îsi propune sa scrie, sa traiasca si sa iubeasca adevarul.

 

 

“La malul Marii Imbrium”, cel de al noualea volum scris de Daniela Voiculescu, îmbina într-un mod cât se poate de fericit, simplul cu senzationalul, într-un stil original. Universalizând propria experienta de viata, autoarea prezinta lupta sa pentru a fi înteleasa, iubita si pretuita, ce devine, în simbol, lupta oricarei femei… Cartea debuteaza sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeste despre o descoperire cu valoare initiatica, atât pentru poeta, cât si pentru cel pe care îl iubeste: “ieri, am înteles ca nu exista nicio nedumerire, nicio farâma de negru între noi… si plictiseala, despre care tu vorbesti, nu va veni niciodata, pentru ca noi suntem inventatorii cuminti ai cuvântului, mângâierii, sarutului si timpului cu îngeri!”. De altfel, gândul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau mâine în care nu se întâmpla nimic, i-a coplesit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul în care au trait si de curenul literar caruia i-au apartinut. Probabil ca tocmai aceasta spaima de o stare sufleteasca apasatoare ce s-ar putea instala cândva, între ea si cel drag, o determina pe poeta sa se raporteze la “ieri”. Trecutul ramâne un reper stabil, pe când prezentul si viitorul nu ofera siguranta.

 

 

Timpul în sine este format din clipa, clipa cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu îsi doreste sa o dumnezeiasca. În “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esentiala: “nu mai plâng de neîmplinire,/ nu ma mai uit dupa albul/ pantofilor de mireasa…/ plâng de fericire, calc liber,/ lânga pasul tau rosu…”. Prea multe renuntari, prea multe negatii, iar de aici si pâna la a ajunge la ideea ca “exista un scenariu de soarta” (Protestul îngerului) nu mai este decât un pas. Iata de ce, asa cum este si firesc, poeta constientizeaza efemerul existentei: “eu sunt un vis…/ si visul tine putin!/ eu sunt un vis frumos…/ si visul frumos tine si mai putin!”. De altfel, starea de tristete persista si devine emblematica pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile ma definesc. seamana cu un vers scris la vremea când portocalii se scutura de floare… iubirea ma paraseste! din nou… a stat putin lânga mine! el nu crede în dragostea mea, în verdele senin al inimii mele… si acest indecis sfârsit de aprilie îmi zguduie presimtirea!” (Prin întuneric). Lucrurile merg atât de departe, încât într-un final, în acelasi poem, autoarea reuseste sa frapeze prin sinceritate si fermitate absolute, recurgând la solutia extrema: “voi abandona jocul.”

 

 

Odata cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu gaseste “formula unei singuratati acceptate”. Ea întelege ca “oamenii nu se mai complica/ sa iubeasca…” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferintei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred în Dumnezeu…”. Timpul îsi pastreaza aceleasi valente, chiar daca poemul este diferit. “…timpul nu o sa ma asculte… si îmi va aduce alte amintiri! si iubirea mea va ramâne tot pe hârtie, pustie!” (Mi ama pensare, per favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu ramâne asa cum o stim – experimenteaza azi, acel ieri ce îi contureaza profilul si dragostea: “ma uit la ceas si vad trecutul./ fluturi de mai, vibrând pe inima noastra.” (Ultima dubla). “In extremis”, poeta se vede obligata sa penduleze “între taina si delir, picurând alchimic un fir pe care se vor strânge inimi de perle”. Aceasta echilibristica sfarseste în recunoasterea plina de franchete a unei nelinisti existentiale, ce are ca rezultat destramarea universului ce o tine captiva: “m-am tot luptat cu îndoiala, cu moartea care îmi pândea numele… si-acum pot sa evadez cu linistea unei nopti albe!” (Scoicile îsi cauta locul).

 

 

Acest univers, amintind de spatiul lui Dostoievski, în care viata este vazuta ca închisoare, la Daniela Voiculescu este viu si în expansiune. “si închisoarea mea va creste ca un turn din vise, povesti si sperante… cât voi mai continua? poate… o vesnicie! traind din poezie. firava ca o frezie, minunata iluzie!” (Protestul îngerului). Obsesia timpului se proiecteaza asupra celui iubit, perechea alaturi de care poeta afla sensul echilibrului barbat-femeie: “esti timpul meu…/ lectia pierduta de tristul profesor,/ ca sa simta dulcele mister al jocului/ din rai… si toti, citind acest poem,/ îsi vor dori sa moara… hai-hui…”. (A, da, iubesc!). Si totusi, Daniela Voiculescu sfideaza moartea. Ea are puterea sa spuna: “am murit… si ma bucur!” Pentru ca “de fapt… am învins timpul!“ (Un mesaj de iubire). Însa Cronos nu poate fi biruit decât metaforic. Iar poeta întelege acest lucru.

 

 

În celalalt taler al balantei se afla sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiintei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ în pustiul lumii?/ mângâie-ma, Doamne,/ cheama-ma la Tine!” (Black wind). În poezia Danielei Voiculescu, nimeni si nimic, în afara divinitatii, nu are legatura cu viitorul. ”as vrea… sa evadez în viitor! sa patinez pe refrenul unui cântec portughez… si sa te gasesc pe portocaliul inimii mele… luptând pentru filozofia simpla a unui licurici, cautând drumul ce duce spre vesnicie!” (Unio Mystica). În ”Fire de jasp”, zbaterile si cautarile acesteia se finalizeaza din pacate, ca si pâna acum, cu o concluzie având valoare de verdict: ”si nu mai stiu sa-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompleta, pentru ca nicio fiinta nu poate fi întreaga, atunci când nu are parte de bucurie. Din nou, în ”Oriental Sweetness”, aceasta Îl invoca pe Dumnezeu, de care depinde ca unica optiune viabila: ”Doamne, câta dezamagire ma împinge de la spate, câta tristete ma întâmpina!”.

 

 

Durerea poetei nu este o masca: ”este ca si cum ai începe direct cu sfârsitul… gata, trebuie sa mori!” (Un numar prea mare). Incursiunea în propria existenta începe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus.

 

Povestea ei de viata are gust de ”sare de lacrima amara”, iar fericirea este elementul lipsa în poezie. Autoarea stie un singur lucru – ”trebuie/ sa accept viata… nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsa, ea se separa de experientele obisnuite, cotidiene: ”nu mai vreau sa ma privesc în oglinda… nu pentru ca nu as fi frumoasa, ci pentru ca este prea multa durere în ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evolueaza, pâna când aceasta se adânceste în ”cea mai neagra noapte”: ”sunt în mlastina… pâna la gât! atâta mi-a mai ramas… privirea disperata!”, se confeseaza Daniela Voiculescu în ”Roving Eye”. Aceiasi dezamagire marcheaza si momentele ce ar trebui sa fie de bucurie. La aniversarea zilei de nastere, autoarea recunoaste cu luciditate ca îsi va ”sarbatori suferinta si-atât. un tort în forma de inima si un pahar de sampanie pentru tot circul… pentru prostia de a crede ca fericirea este simpla! simplu este sa daruiesti si sa deschizi mereu bratele sufletului! nu ai cum sa fii fericit, atunci când deschizi usa si timpul îti trece prin fata ochilor, singuratic…” (Vine vremea sa plec!).

 

 

“Prostia de a crede ca fericirea este simpla” face ca trairile emotionale ale Danielei Voiculescu sa fie încarcate de dramatism. Declaratiile ei vadesc o sensibilitate acuta, cu o rezonanta afectiva ce aminteste de tragediile antice, asa cum este în ”Tristetea”: ”moartea s-a hotarât, demult…/ sa mor mai mult decât traiesc!”. Lacrimile si moartea au în poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis rosu. La malul marii ei, “cerul nu se vede…/ si rastignirea se face pe scena/ unei vrajitoare cu tipat/ de mandragora…/ totul e o sfâsiere de suflet,/ o halucinatie de dor…” (În orezarie). În aceste conditii, devin cât se poate de firesti întrebarea si mirarea din acelasi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau aceasta moarte!”. Într-un astfel de joc, ce aminteste de simbolismul lui De L’lsle Adam – ”si tu ma vei pierde,/si eu ma voi pierde/ caci eu sunt cea pierduta/ de îndata ce a fost gasita” – poeta se întreaba retoric: ”la malul marii mele,/ cine ma va mai gasi,/ daca eu nu ma mai gasesc?”.

 

 

Pentru autoare, iubirea ar trebui sa fie elementul dinamic, menit sa îi asigure comunicarea, libertatea, sa destrame întunericul. Ea îsi exprima credinta în perfectiunea cuplului edenic, primii parinti, Adam si Eva, revenind mereu la ei, în versurile pe care le scrie. ”cred în aerul domnesc al perechii, cred în semne si tipare… da, asta e tâlcul! noi ne punem, unul pe altul, în rânduiala, în lumina! si Dumnezeu se va bucura de aceasta lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Însasi e chemata sa Se bucure de unirea ei cu cel iubit, asa cum S-a bucurat, de prima nunta, în Eden. Iata de ce, cu atât mai neagra, venita din semiobscuritate, cu strafulgerari oculte, este decizia omului pereche de a pune capat iubirii. Vinovat de crima, raspunzator pentru o situatie fara iesire, el este cel ce ar fi trebuit sa aduca si nu sa ucida lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai când lumina/ îmi patrunsese în suflet, cu luna…” (În orezarie).

 

 

Un element luminos în versurile Danielei Voiculescu este faptul ca dincolo de aceasta tristete ancestrala, poeta nu traverseaza o criza de identitate. Divinitatea o ajuta sa depaseasca momentele de cumpana. ”vom spune tuturor ca timpul trebuie trait în sensul ca Dumnezeu este mereu prezent… singura clipa în care putem sa folosim timpul în favoarea noastra este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu îmi paseste în ochi, liber” (A sasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune în valoare frumusetea sufleteasca a autoarei si vorbeste despre sansa noastra, ca oameni, de a trai într-o lume de calm si echilibru. Conditia este ca fiecare sa gândeasca si sa traiasca, urmând modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot sa urasc pe nimeni, nu mai pot sa urasc… simplu! ce voi face? as vrea sa schimb ceva, sa ies în strada si sa strig! sa trezesc lumea din întuneric, sa o mângâi… cine se va mai lupta cu diavolul, daca se îngroapa viata, trairea adevarata?” (Protestul îngerului).

 

 

Sobrietatea stihurilor sale arata ca Daniela Voiculescu îsi traieste poezia pe care o creeaza si îi confirma stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizata în aspiratii si nazuinte ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioara, ce a ramas curata, neatinsa totusi, de dezamagirile traite: ”sunt un copil./ tresar si sper…/ iubesc si visez…/ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Într-o lume în care tinerii au început sa priveasca romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, în care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul întelepciunii, este soarele unui anotimp al belsugului: “vreau…/ sa miros a pamânt întelept,/ a toamna însorita de belsug!” (Khawwa). Imaginea profanata a iubirii este salvata de la disparitie, prin aceeasi întelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin întelepciunea amânarii…” (Insolatia spirituala). În ”Tristetea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se întreaba retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaste nimeni numenul? chiar nu-mi va întelege nimeni visul?”. Natura feminina a versurilor din volumul “La malul Marii Imbrium” releva un spatiu al sinelui ce pastreaza dorinta dupa frumusetea si perfectiunea edenica: “ma duc în alta gradina,/ sa îmi culeg narcise si lalele,/ sa te astept cu vers transparent!/ si pe banca din suflet, rotunda,/ voi asculta simfonii pierdute/ în zâmbet…” (Un mesaj de iubire).

 

 

Daniela Voiculescu iubeste si respecta literele, crede în lumea lor.

 

Versurile ce îi poarta numele se detaseaza ca o pledoarie pentru slefuirea unei emotii esentiale – iubirea – emotia sfânta a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Marii Imbrium” reuseste sa uimeasca placut, atragând prin sinceritatea trairilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cartii se îndreapta spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar în viata unui om. Poezia sa nu este un mars triumfal, ci un argument pentru acel soi de discretie încarcata de dramatism, în care iubirea, tristetea, perechea edenica, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteste de “o combinatie de vis” (Doi adolescenti). Viata este surprinsa nefardata, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura în dragoste este demascata. Poeta marturiseste deschis, fara ascunzisuri de prisos, fara pudori inutile, ceea ce se întâmpla în interiorul sufletului ei. Starea de tristete a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se îmbina natural, într-un amestec perfect de modern si romantic.

 

 

“La malul Marii Imbrium” este o carte a trairilor dinamice, a unui apogeu erotic, în care Viata si Iubirea îsi dau întâlnire într-o metafora. Chiar daca “viata nu mai tine cont de nimic, ea aranjeaza cartile, ea triseaza!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este în continuare, în cautarea dragostei.

 

Volumul de fata se dovedeste o incursiune în prezentul devenit pe negândite, trecut, în care balansul poetei “se întreaba ce iubire sa aleaga… reala sau virtuala?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se încheie, asa cum era de asteptat, cu un gând despre iubire. Experienta descrisa este una reala, traita, risipita cu generozitate. Dragostea se transforma la Daniela Voiculescu, într-o capodopera, în singura investitie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvoraste si aluneca “pe firul timpului în doi/ mai sus de viata amânata…” (Tristetea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsa a destinului implacabil, dar are totusi, taria sa mai creada în iubire, în bine, în împlinire. Experientele potrivnice, vrajmase – “Doamne, câta dezamagire ma împinge de la spate, câta tristete ma întâmpina!” (Oriental Sweetness) – nu i-au rapit puterea de a crede în dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stând “La malul Marii Imbrium” este ca “eternitatea nu poate exista fara iubire!” (Twinflames song), ca “iubirea nu dispare niciodata!!!” (Respiratia semintei). De azi înainte, Marea Imbrium îsi va purta si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, într-un final, poeta care i-a cântat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o întrebare ce pare retorica, în momentul de fata: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *