Bolgrad



Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) si Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflata pe malul lacului este orasul Bolgrad (aflat la extremitatea nordica).

 

Cahul, Bolgrad si Ismail este fâsia de pamânt din sud-vestul Basarabiei a carei limita sudica este Dunarea, cea vestica – râul Prut si cea estica – Marea Neagra. Orasul Bolgrad este un mic oras situat la 40 km distanta de orasul Ismail, la mai mare distanta de Odesa – 176 km, la 7 km de frontiera actuala româna. Orasul facea parte din sudul Basarabiei, acum  al Ucrainei.

Vavila Popovici Data fondarii orasului Bolgrad este 1821. Asezat lânga lacul Yalpug, se spune ca a fost întemeiat de catre bulgari sub comanda generalului Ivan Inzov. Bolgrad sau Bolhrad a avut parte de o istorie zbuciumata. Pâna în anul 1812 a facut parte din vechiul principat al Moldovei si a intrat în componenta Rusiei prin Tratatul de la Bucuresti (1812), ca urmare a razboiului ruso-turc (1806-1812), când Imperiul Otoman  a cedat Moscovei un teritoriu ce nu îi apartinea. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut si Nistru, Bolgradul facând parte, imediat dupa aceasta cedare, din gubernia înfiintata de rusi, cu zece tinuturi. În 1821 colonistii bulgari au înfiintat un oras nou pe malul nordic al lacului Ialpug. În 1856, prin Tratatul de la Paris care încheia Razboiul Crimeii (1853-1856), fâsia de pamânt Cahul, Bolgrad, Izmail a fost retrocedata Moldovei de catre Rusia, aceasta pierzând astfel accesul la gurile Dunarii.

Imediat dupa razboiul Crimeii, un geolog, etnograf, geograf a fost însarcinat de catre guvernul francez sa faca o lucrare de prezentare a Principatelor. Nicolae Iorga aminteste impresiile acestuia cu privire la  hotarul basarabean: „ … sate cu plan regulat, bogate, curate… un mic Bolgrad cu regularitate si confortabil”.

 

sursa foto novoseliskoe.at.ua

sursa foto novoseliskoe.at.ua

În urma unirii Moldovei cu Tara Româneasca din 1859, aceasta fâsie de pamânt a intrat în componenta noului stat România, numit pâna în 1866 „Principatele Unite ale Valahiei si Moldovei” si a ramas asa pâna în anul 1878, când în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878,  România a fost constrânsa sa cedeze Rusiei acest teritoriu; ni s-a recunoscut, în schimb, independenta si dreptul asupra Dobrogei. Nicolae Iorga citeaza în cartea sa, cuvintele regelui Carol I, în urma gestului în care a fost felicitat pentru Dobrogea: „… în principiu nu pot admite aceasta teorie a schimburilor când este vorba de teritorii si nationalitati. Nu dai numai pamânturi, ci suflete pe care credeai ca le-ai câstigat si le cedezi…”  

Retrocedarea catre Moldova macar a unei parti din Basarabia în 1959 a stârnit o mare bucurie si poetul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris marsul „Drum bun” care a fost cântat de ostasi la trecerea Prutului: „Hai cu Domnul Sfântul,/ Haideti peste Prut,/ Sa pazim pamântul/ Care l-am avut”, iar în proclamatia sa catre locuitorii Basarabiei din 1859,  Alexandru Ioan Cuza spunea: „Venim printre voi ca Domn si ca Parinte ca sa va aducem bucurie si vindecarea ranilor de care ati patimit pâna acuma: Noi dorim ca sa primiti sosirea noastra în mijlocul vostru ca un semn de pace si de mângâiere”.

În anul 1918 Basarabia de sud a reintrat în componenta României pâna în anul 1940, când a fost reocupata de Uniunea Sovietica, apoi din 1941 din nou a revenit României, pâna în 1944 când a fost reocupata de Armata Sovietica. Ulterior a fost inclusa în teritoriul RSS Ucrainene si mai târziu în Ucraina independenta.

foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

Evenimentele au decurs astfel: În 1939 (23 august – zi nefasta si aceasta pentru poporul nostru!) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al carui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei si Bucovinei de Nord – 26 iunie 1940. Atunci URSS a adresat României un ultimatum, care prevedea termenul de 48 de ore pentru evacuarea armatei si a salariatilor din administratia româneasca a Basarabiei. Taranii mai ramâneau, legati de pamânt fiind, intelectualii plecau si sovieticii se bucurau de plecarea lor, fiindca nu mai avea cine sa tina vie si treaza constiinta apartenentei locuitorilor la natiunea româna din care se trage întregul popor basarabean – în opinia lor. Ce a urmat a semanat cu un infern. Armata Rosie a ocupat Basarabia. În intervalul 1940-1941 în jur de 300000 de români din Basarabia si Bucovina de Nord au fost deportati în Siberia si Asia Centrala. În iunie 1941 Armata româna a reocupat Basarabia.

În zilele noastre, Remus Tanasa scrie întruna din cartile sale: Pentru cedarea Basarabiei responsabilitatea îi revine regelui Carol al II-lea al României, care nu a avut curaj sa tina piept rusilor. Dupa ultimatumul URSS, Consiliul de Coroana a fost convocat de doua ori pe parcursul zilei de 27 iunie 1940, pentru a decide soarta Basarabiei. La cea de a doua sedinta, 19 din 26 membri au votat pentru cedarea Basarabiei, iar sase, printre care si Nicolae Iorga, au chemat la lupta si la apararea pamântului stramosesc. «Odata cu tine mor înca o data toti mortii tai», afirmase cândva Iorga. Noi vom muri, dupa noi se vor naste si vor muri multi, însa atât timp cât va exista neamul românesc, Basarabia va ramâne leagan autentic al civilizatiei românesti”.

În acel an de ocupatie sovietica, noaptea se obisnuia sa se faca ridicarile oamenilor din case, pentru deportarea în Siberia, de unde foarte putini s-au mai întors. Am auzit mai târziu întâmplari ale unor rude, vecini care ascunsesera sotia unui fost mosier, femeie tânara si frumoasa. Autoritatile rusesti au aflat, au venit noaptea, au perchezitionat casa. Ea a vrut sa fuga, dar indivizii au prins-o. Atunci a invocat motivul unor necesitati… WC-ul era în curte. Au condus-o cu lanternele la locul respectiv. Acolo au violat-o. S-a auzit doar un tipat scurt, dupa care nimeni n-a mai auzit nimic. Dimineata s-au gasit urme ale hainelor ei sfâsiate si biata femeie disparuta. Mai erau si turnatori, ca orice padure cu uscaturile ei… Si-apoi au venit românii. Mai târziu, bunicii îmi spuneau ca erau programati sa fie ridicati pe serii, si ca n-ar fi scapat aproape nici un român, daca Basarabia n-ar fi devenit din nou a noastra. Unii români  faceau cadouri valoroase: bijuterii si blanuri si atunci respectivii informau superiorii lor: „Etot harosâi celovek!” (acesta este un om bun), adica de încredere…

Îmi amintesc vag de jocurile mele cu copii… Venisem cu parintii în acel orasel. O perioada am dormit la un hotel si am mâncat la restaurant, unde descoperisem capace de la sticlele de bere, si le strânsesem fiindca erau frumos colorate în culorile rosu, galben si albastru. Într-o zi, ne-am gasit mai multi copii în acel local, strângeau si ei capace colorate. Le-am spus ca eu am multe la hotel si am sa le aduc. Fara sa ma observe parintii, am iesit din local si alergam pe strada, dar nu stiam unde era hotelul. M-am ratacit, m-am oprit si admiram ceva de pe strada, când l-am vazut pe tata în spatele meu… De cum ne-am mutat într-o casa, în curte m-am trezit cu câtiva copii care m-au luat în alta curte, la joaca. Nesupravegheata în acel moment, am plecat. Nu stiu cum ne-am jucat, dar la un moment dat am vrut sa fac pipi si copiii m-au dus în spatele curtii unde era un WC facut din lemn, înalt, cu o gaura la mijloc. Copiii goi, numai cu chilotei pe ei, ma asteptau la usa. Au început sa-mi ceara: „Da-mi  rochita ta, ca eu nu am asa rochita frumoasa…” Si, deschizând usor usa WC-ului, am scos rochita si le-am dat-o. Si nu apucasem sa ma urc pe WC si mi-au cerut sandalele;  si am scos sandalele si le-am dat. Ramasesem în chilotei. Grabindu-ma sa fac pipi, mi-am dat repede jos chiloteii, i-am pus pe scaunul de lemn al WC-ului sa pot sta bine ciuci, m-am urcat si din greseala – graba, chiloteii au cazut în WC. Am iesit goala-goluta; copiii nu mai erau, asa ca am început sa alerg spre casa plângând… Nu-mi mai amintesc reactia parintilor, dar ei mi-au povestit ca m-au luat la întrebari vrând sa afle cine mi-a luat rochita si încaltarile. Iar eu le-am spus ca nu ei mi le-au luat, ci eu le-am dat, fiindca ei erau goi, nu aveau nici rochite, nici sandalute.

Acolo, în casa în care locuisem pentru foarte putin timp, descoperisem un sipet de lemn care avea vreo doi metri lungime si ceva mai putin de un metru latime, în care mama îti tinea multele ei obiecte de îmbracaminte pe care nu le mai purta – „biblioteca” mamei! Amintirea acelor clipe în care am umblat de curiozitate în acel scripet, nu o pot uita, deoarece m-a înspaimântat. Ridicasem capacul, dar pârghia mâinilor mele mici a cedat si capacul s-a sprijinit pe ceafa; nu aveam scapare, dar spre norocul meu, bona care ma cauta prin casa, m-a descoperit la timp si m-a salvat. Cu patania asta, stiam ca nu am voie sa mai umblu singura în acel scripet, ci numai cu ajutorul cuiva din casa. Si mama împreuna cu tata mai plecau în câte o vizita si ramâneam cu bona, ori bucatareasa si le rugam sa-mi deschida lada „misterioasa”. Mai chemam câte o fetita din vecini si ne îmbracam si ne încaltam cu „podoabele” mamei si nu uitam sa luam si câte o poseta… Apoi ieseam la plimbare – spuneam noi – în curtea din jurul casei. Eram copii si imitam mamele, ne doream repede vârsta pubertatii, a maturitatii… Curtea era pietruita, si asa îmbracate ne duceam la plimbare prin curte; ne dezechilibram cu pantofii cu tocurile înalte, ne ieseau pantofii din picioare si trebuia sa fim atente sa ne uitam pe unde calcam. Asa m-a surprins taticul meu într-o zi, s-a amuzat grozav si m-a pozat.

Nu stiu cum erau strazile în general, dar îmi amintesc de strada pe care ma jucam cu copiii, ca era nepietruita si plina de praf vara, asa încât trebuia sa ma descalt si intram în praful acela ca în nisipul unei plaje marine. Calduri mari erau în timpul verii, ploua rar, noi copiii ieseam în ploaia care ne pleznea ca un bici si deschideam guritele sa bem apa ploii; si unii oameni urmareau bucuria cu care ne potoleam setea, în timp ce piciorusele noastre se adânceau în noroi.

Unul dintre vecini avea o droaie de copii, printre care si un baiat – Tutu. Cu el, se pare, ca ma jucam uneori. Ma ajuta sa trec gardul printre uluci, intram în casa lor cu chirpici si lut pe jos. Acolo am mâncat cea mai buna mamaliga, împreuna cu ceilalti copii, am mâncat-o goala, calda si i-am simtit gustul placut. Se mânca multa mamaliga acolo, în Basarabia, nu din saracie, ci din bun obicei. De sarbatorile Craciunului si ale Pastelui, se aduceau galeti pline cu oua, se taiau multe pasari, curcani, porci. Mama îmi completase amintirea, povestind ca baiatul se urca pe o buturuga din curtea sa si facea pipi asa de sus, iar eu veneam alergând spre casa, la mama, si-i strigam ca „Tutu face poaie!” (ploaie).

Ceva mai târziu, pe atunci înca copil ascultator, îmi amintesc cum parintii au plecat într-o vizita, bona era libera si eu ramasesem cu una dintre verisoare care venise în vizita din alta localitate. Era cu zece ani mai mare ca mine, deci, o domnisoara în toata regula. Fiindca statuse un timp mai îndelungat la noi si cunoscuse un tânar, mama la plecare m-a atentionat s-o supraveghez, spunându-mi sa stau numai lânga ea, sa nu ies din casa. Probabil ne purta grija – a ei si a mea. Tânarul a venit dupa plecarea parintilor cu niste placi de patefon si un timp au ascultat muzica. Apoi au început sa se plimbe prin casa. Eu, ma tineam scai dupa ei. Se duceau dintr-o camera în alta, doar-doar de-or scapa de mine. La un moment dat am vazut ca se ascunsesera dupa un dulap si acolo tânarul a cuprins-o în brate si nu apucase s-o sarute, ca eu am si miscat un scaun sa-i sperii cu zgomotul. S-au speriat si… s-au lasat pagubasi. La un moment dat am auzit-o pe verisoara mea sugerându-i sa mearga în curte; vazusera, probabil, ca în casa nu scapau de mine. Pâna s-au miscat ei din loc, eu am si alergat în curte si m-am urcat într-un copac. Sub copac era o banca. Se înserase de-a binelea. Dragii de ei au iesit din casa si s-au îndreptat drept spre banca, asezându-se linistiti. Copacul era un cais. Când i-am vazut îmbratisati si sarutându-se, am început sa misc creanga si din copac au început sa cada caisele… Verisoara mea nu a putut uita toata viata acea seara de pomina, spunându-mi ca am fost rea cu ea, dar de fapt, eu executasem „ordinul” mamei.

Si asa cum am afirmat la începutul scrierii, ceea ce ne impresioneaza puternic simturile, ramâne înscris în memorie. Într-una din zile, venise un baiat blond, mai mare ca mine cu zece ani… Pentru cât timp venise? Pentru ce venise? Sa-si revada mama care îl parasise… Ma lua în brate si ma strângea la pieptul lui, apoi se juca cu mine, ma tinea în brate si se rotea cu mine, spunându-mi: „Papusa mea, surioara mea…” Nu realizam ce însemna acea fiinta pentru mine, îmi placea doar jocul… Mai târziu am auzit povestea adevarata, cum ca el era cu adevarat  fratele meu, baiatul pe care-l nascuse mama în prima ei casnicie si pe care îl parasise din cauza betiei sotului. Era foarte tânara pe-atunci, ramasese de mult orfana, fara mostenire întrucât toata averea fusese încredintata matusii – sora tatalui – pentru crestere, si a venit revolutia si bolsevicii au luat totul. S-a terminat si cu pensionul pe care-l urma, întâlnise acel baiat, fiul unui avocat, fost mosier si el… si se casatorise, si mama apoi îl parasise, copilul ramânând în grija socrilor. Alaturi de casa noastra era o pivnita cu vinuri, asa cum erau multe în Basarabia noastra bogata si baiatul s-ar fi îmbatat. Bunica îmi povestise ca mama l-ar fi retinut, dar când a vazut ca baiatului îi place bautura, si-a reamintit viata ei imposibila alaturi de un om betiv si parintii mei i-au spus sa plece. O fi plâns mama? Nu stiu! Amanuntele le-am aflat mult mai târziu. La batrânete, când era posibila plecarea în tinuturile noastre ocupate, mama l-a cautat si i s-a spus ca ar fi fost împuscat de sovietici, fiindca el era fiul unui „rus alb”si cine stie ce spusese, ce facuse. Doamne, Doamne, ce viciu este acesta! Un unchi, sotul surorii tatalui meu, învatator român, a fost si el împuscat în plina strada, fiindca daduse si el în boala betiei si-ar fi strigat ceva împotriva comunistilor, tot în vremea ocupatiei sovietice. Betia le da curaj unora, pe unii îi face mai buni, mai drepti, mai puternici, pe altii îi înraieste, îsi simt slabiciunea, vad numai înfrângerile vietii. Ce zona a simturilor atinge? Multi beau ca sa uite, sa nu sufere de pe urma pierderilor, dar în acea zona, în acel timp, se bea mult pentru a nu se mai gândi la persoanele din familie deportate în departata Siberie din care nu mai veneau, despre care nu se stia nimic, caci multora le-au putrezit oasele pe acolo. Probabil unii nu au puterea de a înfrunta, suporta suferinta, acea stare de disconfort psihic prin care viata este perceputa ca o pedeapsa pe care ti-a dat-o creatia si nu o pot considera ca pe ceva trecator, dar rusificarea nu a fost trecatoare, ci s-a facut cu insistenta. Prin suferinta încerci sa te întelegi pe tine, apoi sa întelegi sensul vietii, calea pe care o ai de urmat, telurile pe care le urmaresti sau pe care le urmareste altcineva pentru tine, dar te si îndruma. Aceasta este valabil când omul este liber, dar atunci când este încorsetat, teoria se darâma!  Se spune ca suferinta este calea cea mai sigura spre cunoasterea adevarata. Da, au cunoscut acel an de ocupatie si la al doilea refugiu au fugit si mai multi de regimul instalat. Mi-am întrebat cândva tatal, de ce beau oamenii pe atunci asa de mult? Si tata mi-a dat un raspuns memorabil: „Basarabia noastra s-a zbatut în multe vremuri, sa scape „de moarte”, zbateri pe care nu le-a meritat; pradata a fost în toate timpurile; oamenii au fost persecutati, lipsiti total de libertate; de aceea betia era în floare… Dar nici în imperiul de lânga ea, nu era mai altfel”.

Mai stiu ca toata viata mi-am dorit o sora sau un frate. Dorinta era pastrata în adâncul inimii. Din când în când ma mai rugam Domnului sa-mi dea, dar trebuia sa doreasca si parintii. Alteori ma rugam sa mi-l aduca înapoi pe acel baiat frumos, blond, care era fratele meu. Cred ca dintre cei ce au frati sau surori, prea putini pretuiesc darul. Poate daca as fi avut fratele alaturi de mine, as fi putut împarti cu el greutatile, singuratatile vietii.

Când am devenit studenta, un baiat mai mare ca mine cu câtiva ani dorise si reusise sa ma cunoasca. Era atât de blând si bun cu mine, încât m-a strafulgerat un gând: daca este fratele meu? Era o obsesie, o nebunie! Mama îmi spusese ca are rude în Iasi si ma gândeam ca poate o fi ajuns si fratele meu acolo. Era blond studentul, bun si iubitor, l-am întrebat câti ani are fiindca eu eram în anul întâi si el era în ultimul an la facultatea de Constructii. La început nu a vrut sa-mi spuna. Când am aflat ca a venit din Bucuresti, l-am întrebat daca s-a nascut acolo. „Bine înteles, draga mea!” mi-a raspuns. M-am linistit. Mi-am dat seama ca era un gând nebun,  pastram undeva în subconstient icoana acelui baiat blond, întâlnit la o vârsta frageda si care era… fratele meu. Mai târziu acel student m-a iubit, putea sa devina jumatatea mea de viata, dar eu nu l-am putut iubi cum ar fi vrut el; un sentiment straniu m-a tinut departe de el, era ca o bariera, acel gând nebun se cuibarise totusi în mintea mea si ramasese pentru totdeauna… Acelui prieten, omul blând cu care nu am stiut sa ma port, nu am stiut sa-i pretuiesc bunatatea si grija pe care mi-a purtat-o, nu am putut sa-i marturisesc gândul meu nebun.

Îmi amintesc cum alergam pe strada în orasul Bolgrad împreuna cu ceilalti copii, îmi adânceam piciorusele goale în praful strazii, praf care se asternea pe trupurile mici si îmi patrundea si în nari. Când începea ploaia, copiii se dezbracau si ploaia îi spala. Uneori îi priveam prin fereastra si când mi se parea ca nu sunt supravegheata de cei din casa, alergam si eu în strada; îmi placea sa simt noroiul moale si sa aud lipaitul picioarelor desculte. Erau si zile când lipsea apa si ne era sete, si deschideam guritele, ca ploaia sa ne astâmpere setea.

Într-una din acele zile calduroase ale verii anului 1941, îmi povesteau mai târziu rudele, tinerii din orasele ocupate de sovietici împrastiau panglici tricolore si strigau cu glasurile înabusite de bucurie: „Vin românii!” „Vin ai nostri!” Asa se trezeau multi cu panglici tricolore în mâna. O panglica din acele momente a pastrat-o tata pe biroul lui, apoi devenit biroul meu, tricolorul meu… Peste ani, în biblioteca noastra s-a mai adaugat o panglica tricolora, a celor veniti în al doilea refugiu si mai apoi înca una, daruita de socrii mei…

Câta durere trebuie sa îndure o natiune obligata la traiul împartit al fiilor sai?

Parintii mi-au spus ca am stat putin în acele locuri si am plecat din nou spre Ardeal, din nou în judetul din care plecasem, de data aceasta în orasul Alba-Iulia.

 

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vietii”- în pregatire)

Impartaseste

Vavila Popovici a etichetat acest articol cu: , , , , ,

3 Comentarii

  1. Simona Badilescu spune:

    Articol scris cu aceeasi sensibilitate ca si toate scrierile autoarei. Acesta, este legat de istoria personala si se simte durerea amintirilor, vie, dupa totzi acesti ani.

  2. Gheorghe Manea spune:

    Sub p?mântul Basarabiei s-ar putea descoperi un lac, un lac de lacrimi…

  3. Teodora spune:

    Frumos articol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *