„Poetul întelege natura mai bine decat savantul.” – Novalis
sursa foto-istoria.md
Creatia poetului Nicolae Labis, destul de extinsa avand în vedere anii vietii lui, este astazi prea putin cunoscuta. „Buzduganul generatiei saizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a nascut la 2 decembrie 1935, în comuna Malini (ce nume frumos!) din judetul Suceava, cu „Padurile de pini, de zada si tisa, cu cerbi, caprioare, rasi, cocosi de munte si alte aripate, cu furtuni si încremeniri…”, dupa cum nota scriitorul argesean Vladimir Streinu. Fiul învatatorilor Eugen si Ana-Profira, Nicolae Labis a început scoala primara în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, a continuat scoala într-o comuna de langa Campulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasa.
A debutat în literatura la varsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Falticeni, si la 16 ani în Viata Romaneasca din Bucuresti, dupa primirea unui premiu la Olimpiada de nivel national tinuta la Bucuresti, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu si Tudor Arghezi.
În ianuarie 1952 a fost luat din sanul familiei de catre corifeii regimului si transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iasi, în deosebi pentru discutii literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la scoala de Literatura si Critica Literara „Mihai Eminescu” din Bucuresti, scoala organizata dupa model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care sa construiasca o noua literatura, comunista si revolutionara. Printre profesorii lui de la Scoala de Literatura au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu si Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima asa zisului oras al constructiei noii societati cu o noua ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numita de scriitorul pitestean Marin Ionita, fost si el elev al acestei scoli, trebuia sa munceasca în spiritul cerut si curand, tanarul a îmbratisat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernamant, aducandu-i laude într-un numar de poezii.
În timpul celui de al doilea an de scoala, el devenise chiar un lider de opinie si o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însa, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea scolii si disciplina”, în primavara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).
Stela Covaci – sotia prietenului lui Labis, marturiseste: „Tanarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercand sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise”.
Valorile perene ale literaturii romane la care s-a raportat Labis au fost Mihail Sadoveanu si Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirandu-l pe Sadoveanu, i-a facut un frumos portret: „ E-n fata mea, cu parul din flacari de zapada, cu ochii plini de pacle si plini de-nseninari; o alba înflorire de visini în livada, minunea licaririi unei zari. Nu are nici o varsta. În el sunt mii de oameni, si-ntr-însulanii proaspeti cu totii s-au pastrat… ”.
În iunie 1954, deci la absolvirea scolii, a fost angajat de catre revista Contemporanul, apoi de Gazeta literara. Începand din toamna lui 1955 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti, însa renunta dupa doar un semestru. Poemul sau cel mai celebru, Moartea Caprioarei, apare în Viata Romaneasca din acel an.
Tot în acel an, de ziua lui, aflandu-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douazeci de ani: „Am douazeci de ani si ma exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seara / Stam împreuna cei ce ne iubim / Înfiorati de iarna de afara. / De ce sa mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastra da tarcoale… / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospat, am douazeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard cand spunea ca poetul este „o fiinta nefericita a carei inima este sfasiata de suferinte secrete, dar ale carei buze sunt atat de ciudat alcatuite încat atunci cand suspinele si tipetele le scapa, suna ca o muzica frumoasa”.
Începand din primavara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar si in presa au început sa apara critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiasi an, populatia Ungariei s-a rasculat împotriva regimului Comunist. Revolutia, chiar daca a fost înfranta, a avut o importanta deosebita pentru întregul mers al istoriei din aceasta parte a lumii, culminand cu evenimentele din 1989, care au adus rasturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completa a lui Labis el dandu-si seama de adevarata situatie a tarii, a întregului lagar comunist. Întrucat Securitatea la noi era „mana de fier” a partidului, împreuna, partidul cu securitatea, au reusit sa tina în frau evenimentele din tara. Labis scrisese niste poezii care au aparut în Ungaria, traduse în limba maghiara. Se spune ca si pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile si cine le trecuse peste granita. Ce n-a stiut Labis, sau nu a vrut sa tina cont de faptul ca „libertatea este primejdioasa si a o trai este la fel de dur pe cat este de ispititor”, dupa spusele scriitorul Albert Camus.
Ecourile evolutiei din Ungaria au fost auzite si de studentii din tara noastra, de la Timisoara, Cluj, Bucuresti, Brasov si Iasi, ei solidarizandu-se cu cei din Ungaria. Aparusera foi volante si inscriptii de solidaritate în anumite orase ale tarii, apoi s-a trecut la initierea unor adunari si mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timisoara. Au fost arestati în tara mii de studenti, anchetati, unii si condamnati. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a lichida pe toti adversarii regimului, chiar daca nu au avut legatura cu revolutia din Ungaria.
Tot Stela Covaci, una dintre putinii martori care se mai afla în viata, a dat multe amanunte în legatura cu moartea poetului si a declarat: „Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare « de interes national ». Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapandu-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamant, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricat le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sangele tanar cere izbavirea”.
De asemenea ziaristul si apropiatul prieten pana la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, scrie: „Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”.
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp dupa aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labis s-a dus la restaurantul Capsa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat sa ia un tramvai pentru a se întalni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întalnise în acea seara si despre care nu se stie daca nu a avut de jucat un rol în aceasta „piesa”. Labis a fost împins din spate de catre o persoana, îmbrancitura l-a proiectat pe gratarul dintre vagoane,a cazut cu capul pe caldaram, maduva spinarii i-a fost sectionata. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era constient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a soptit un poem prietenului sau Aurel Covaci, importanta marturie a mortii sale: „Pasarea cu clont de rubin / S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat. / Nu mai pot s-o mangai. / M-a strivit, / Pasarea cu clont de rubin, / Iar maine Puii pasarii cu clont de rubin, / Ciugulind prin tarana, / Vor gasi poate / Urmele poetului Nicolae Labis / Care va ramane o amintire frumoasa…”
Despre acele zile de cosmar, vorbeste sora lui Lae (asa îi spuneau prietenii si cei din familie) – Margareta Labis: „Anuntat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital si timp de 11 zile si-a îngrijit copilul cu o tarie rar întalnita, înfruntand nesomnul, oboseala si suferinta. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reprosuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el sa le faca, deoarece îi fusese luat copilul fara sa i se asigure o locuinta. A rabdat fara sa scoata o vorba”. În ultimele clipe ale vietii lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon si a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptiera se auzea destul de tare romanta „La umbra nucului batran”. Am încercat sa dau mai încet ca nu cumva aluziile textului sa-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasa…”. Avea ochii închisi si buzele rosii aproape aprinse de temperatura. Dupa ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fanetele înflorite în plina vara. Numea pe rand toate florile de camp, le admira culorile si parfumul. Dupa o mica pauza, a continuat: „Viata este atat de frumoasa numai daca stii s-o traiesti”. Simtind parca deodata fiorul iernii, a deschis ochii, soptind: În muntii nostri astazi zapezile torc lenesi/ Izvoarele îngheata în clinchete subtiri/ Si caprele de munte…”
Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineata, a murit. Doua zile mai tarziu, la amiaza, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai multi scriitori proeminenti au citit si poemul sau Moartea Caprioarei. A fost înmormantat la cimitirul Bellu, dupa ce procesiunea funerara a trecut prin fata mormantului lui Mihai Eminescu.
Unii contemporani sau martori oculari sustin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindca în acea perioada nu era „în relatii cordiale cuSecuritatea”. Talentul exceptional al lui Labis a provocat invidii pe masura, în randul colegilor, dar si în cele ale oficialitatilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale si era urmarit pas cu pas, el marturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labis se trezise din „fumul” comunismului, îsi daduse seama curand de poluarea în care se traia si de pericolul care ne pandea, fiindca asa sunt poetii, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am gasit scris: „Nu are importanta ca Labis era sau nu beat, tema recurenta de discutie, el ar fi avut aceeasi soarta, daca acceptam ca a fost îmbrancit”. Stela Covaci afirma cu certitudine ca Labis a fost „lichidat” de Securitate. Parerea ei se bazeaza pe campania orchestrata de Securitate, atat printr-o supraveghere continua a poetului de catre agentii ei, cat si prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurarile pentru comportamentul lui rebel si pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist.
Dar, personal, nu cred ca adevarul va fi aflat vreodata, fiindca Securitatea lucra „cu manusi”, oamenii ei erau scoliti dupa ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului si loveau în punctul cel mai slab. Nu cred ca le-a fost greu sa loveasca un adolescent cuprins de efuziuni tineresti, fiindca la 21 de ani, Nicolae Labis era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescenta scria Marquez ca este varsta marilor valori, cand se produc eruptii vulcanice, „cand ai revelatii de o intensitate cu care nu te vei mai întalni. Apoi esti tanar, intri în viata si gusti din ea, din amaraciunea si dulceata ei, din înfrangere si izbanda. Este varsta la care înca mai poti sa alegi, înca mai poti prinde trenul spre destinatia perfecta. Timpul nu este, înca, pierdut. Trebuie, doar, sa te gandesti bine, trebuie sa fii inspirat, trebuie sa ai noroc”. Labis pasise spre tinerete, a gandit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindca nu i s-a permis… Protipendada comunista care se credea „zeitate” cand afla de la informatorii securitatii ca individului îi plac femeile, hotara: „Sa i se dea femeia!” Si i se trimetea femeia; daca afla ca îi place bautura, hotara: „Sa i se dea bautura!” Si i se oferea bautura. Si totul pana la „terminarea” individului, caderea lui în mlastina sau lichidarea fizica. Perfidia si cruzimea erau trasaturile de caracter care se cultivau, încercandu-se estomparea trasaturilor nobile ale poporului roman.
Chiar daca el nu a fost asasinat, Labis a fost cu siguranta un ghimpe în coasta regimului. Dupa Revolutia romana din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labis este primul poet roman disident. […] El a anuntat o pauza feroce între poezie si ideologia zilei. Mai mult decat sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a facut nota din convorbirile sale private, notand ca a „defaimat regimul comunist”, iar poemele lui contineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nunta la care au participat aproximativ o duzina de oameni, el a cantat imnul Regatului din Romania, Traiasca Regele. La Capsa, în timpul unei discutii anti-sovietice privind revolutia maghiara – recenta atunci -, s-a ridicat si a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul miscarii studentesti în Bucuresti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Avand în vedere popularitatea lui în crestere, un proces ar fi fost incomod”.
George Calinescu scria despre el: „eu nici un ma întreb ce ar fi devenit daca traia, pentru ca îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au ramas cateva poeme încantatoare…”
În urma lui s-au editat volumele de care stiu: Primele iubiri (1956) în care trairea lirica este intensa, cuprinsa toata „între prospetimea candorii infantile în receptarea lumii si conservarea acestei ingenuitati pana la o crispare tragica”; Lupta cu inertia (1958) în care recunoaste existenta compromisului, a duplicitatii ori a indolentei, detestand aceste atitudini ale oamenilor.
În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjuga: „Azi sunt îndragostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goana sa se-adune / Si catre el privirile-si tintesc – / Un codru nesfarsit de coarne brune / În care mii de stele stralucesc…” sau în poezia Biografie : „Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna; / Plinului pantec asa îi canta într-o noapte cu luna. / Trasnete reci de furtuna vedea cum în zare detuna. / Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna…” Nu a scris „mama a zis”, ci „mama si-a zis”… Genial!
În „Lupta cu inertia”: „Tot ce-am iubit, niciodata / N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut. / Tot ce-am putut sa privesc / Mi s-a parut din cale afara / De crunt ori Dumnezeiesc – / Nu i-am dat voie sa moara”, remarcandu-se frenezia trairii poetice a existentei , ceea ce este AUR în poezia lui Labis.
Sau, cum vorbeste George Calinescu despre candoarea lui autobiografica, în versurile: „Mangaie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vanturi si ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare. / Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! / Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, / Nepotolit ca-n fata paharelor de vin / Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strans atatea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite în mine aspre suna / Dar tot mi-e dor de duca, spre mine înca chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.”
Entuziasmul sau juvenil a alunecat, consecinta a îndoctrinarii din acea scoala de scriitori, exprimandu-se convingator si naiv în versuri: „…Viata ni se cheama-n înclestarea / Supremei batalii pe camp deschis. / Si-asa ea ni-i revoltator de scurta / Ca s-o mai dam pe lene si plictis.[…] O clasa ne-a nascut – cea proletara – / Ea ne-a nascut, ori ea ne-a renascut. / În numele natalei noastre clase / Starpi-vom jaf, si lepra, si scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si-i dam a-nsufletirii noastre vama. / Cei ce nu ard dezlantuit ca noi / In flacarile noastre se destrama.” Dar o minte lucida, nu avea sa se înece în acele mistificari, curand, foarte curand, adevarul relevandu-i-se.
Si amintesc cuvintele lui Nichita Stanescu: „A venit toamna cand luna capruie catifeleaza genele aurii ale frunzelor, si un dor de Nicolae Labis ma cuprinde si din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin rosu mai mult. Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?”
Cand ne amintim de Labis, sa ne amintim de minunatul sau poem „Moartea caprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vanatorii, poem în care Labis se desparte de copilarie, trecand spre adolescenta, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leaga viata de moarte. Prima strofa a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfarsit de lume, peisajul secetei si al mortii de dupa al doilea razboi mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vant. / Soarele s-a topit si a curs pe pamant. / A ramas cerul fierbinte si gol. / Ciuturile scot din fantana namol. / Peste paduri tot mai des focuri, focuri, / Danseaza salbatice, satanice jocuri”.
Strofele urmatoare sunt scene ale vanatorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în strafundurile constiintei copilului. Gradatia evenimentelor si a trairilor corespunzatoare este ascendenta, poetul punand accentul pe paralelismul stabilit între natura, pe care o întelege atat de bine, si vibratiile sufletului: „Ma iau dupa tata la deal printre tarsuri,/ Si brazii ma zgarie, rai si uscati./ Pornim amandoi vanatoarea de capre,/ Vanatoarea foametei în muntii Carpati./ Setea ma naruie. Fierbe pe piatra/ Firul de apa prelins pe cismea./ Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe o alta/ Planeta, imensa, straina si grea.// Asteptam într-un loc unde înca mai suna,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cand va scapata soarele, cand va licari luna,/ Aici vor veni în sirag sa s-adape/ Una cate una caprioarele./ Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./ Ametitoare apa, ce limpede te clatini!/ Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini.[…] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit, / Stiam ca va muri si c-o s-o doara. / Mi se parea ca retraiesc un mit / Cu fata prefacuta – n caprioara. / De sus, lumina palida, lunara, / Cernea pe blana-i calda flori calde de cires. / Vai cum doream ca pentru – întaia oara / Bataia pustii tatii sa dea gres! / Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clatina spre stele, / Îl pravali apoi, starnind pe apa / Fugare roiuri negre de margele. / O pasare albastra zvacnise dintre ramuri, / Si viata caprioarei spre zarile tarzii / Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna / Cand lasa cuiburi sure si pustii. / Împleticit m-am dus si i-am închis / Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne, / Si-am tresarit tacut si alb cand tata / Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne! / Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau. / Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! / Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege si de datini… […] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea …. / Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adanc! / Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!”
„A murit, marturiseste tot Stela Covaci, cand furios, cand sperand, parandu-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorand în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.”
Spunea cineva despre poezie ca este „meditatie si inspiratie”, destui oameni fiind cei care mediteaza, dar putini cei care sunt si inspirati. Si închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege si i se cuvine un Tron.”
Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA
