APOLINIC SAU DIONISIAC?



„O cunoastere independenta de vointa poate fi conceputa;

apollodar o vointa independenta de cunoastere este de neconceput.

Vointa oarba nu este vointa; vointa adevarata vede bine.”

 – Benedetto Croce

 

Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare – Apollo si desemneaza, conform dictionarelor, ordine, masura si armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senina, detasata: „lucid, rational, luminos, senin, echilibrat”. Termenul Dionisiac provine de la numele zeului pelasgo-trac al viei, vinurilor si orgiilor, Dionis (grecizat: Dionysos) fiind echivalentul roman al zeului Bacchus. Bine cunoscutele dionysos„serbari dionisiace” erau festivitati romane tinute în cinstea lui Bacchus, denumite Bacchanalia, care urmareau eliberarea de inhibitii si constrângeri sociale. Unele dictionare definesc termenul „dionisiac”: „spargerea echilibrului, lipsa de forma, rascolirea instinctelor” sau „stari paradoxale, betiile, orgiile, violenta domnind peste ratiune” etc.

Filozoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a folosit ambii termeni si întrucât la gândirea lui ma voi raporta succint, amintesc ca s-a nascut într-o familie protestanta, neasumându-si valorile religioase ale familiei; s-a simtit vesnic un izolat, s-a declarat ateu si adversar al crestinismului. Considera ca toate valorile supreme ale existentei ar fi inventate, inaccesibile omului, care îsi pierd vointa de putere în timp, si astfel existenta devine lipsita de sens. Cu aceasta logica si-a facut aparitia nihilismul, una din temele sale centrale. Admitea ca viata poate avea un sens, o orientare catre ceva, doar cu conditia existentei vointei de putere, care îi poate determina finalitatea, conceptul de supra-om desemnând o necesitate în personalitatea umana.

Se considera „imoralist”,  în lucrarea „Dincolo de bine si de rau” morala fiind catalogata ca „o actiune tiranica, împotriva naturii si de asemenea împotriva ratiunii”. Lumea o împartea în casta stapânilor si masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealalta. Adevarul este ca Nietzsche a fost un om bolnav si boala si-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda sa ne desprindem de gândirea ca geniul trebuie sa fie un om complet sanatos, vorbind totodata despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-si cum singur  recunostea ca „din boala a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o conceptie despre lume optimista”. Vorbim despre optimismul fortat, ca o reactie fata de pesimismul schopenhaurian, dupa ce Schopenhauer îi facuse initierea în filozofie si Nietzsche fusese, la început, în admiratia sa. Lui Nietzsche îi placea tot ceea ce vestea prezenta puterii, îi displacea si renega tot ceea ce trada slabiciune. În cartea  „Nietzsche Anticristul” pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: Mila împiedica legea evolutiei care este cea a selectiei”. Gândirea sa contrasta izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaste-te pe tine însuti”, sustinând ca nu trebuie sa-l interpretam în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a facut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Cauta sa-ti faci datoria si vei sti imediat ce e cu tine”.

Gândirea lui Nietzsche a fost în opozitie si cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Ratiunea nu aproba fericirea, daca nu este unita cu demnitatea de a fi fericit, adica cu puritatea morala”, iar mai târziu, psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neîntelegere nascocita de un Moise ambitios pe muntele Sinai, ci ea tine de legile vietii si este produsa de cursul normal al existentei, la fel ca o casa sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultura”.

De fapt, Nietzsche a fost inspirat, dintru început, de frumusetea culturii grecesti, aceasta constituind punctul de plecare în gândirea sa si pe parcurs constituind un punct de comparatie pentru tot ceea ce îl nemultumea în cultura vremurilor în care traia. Analizând tragedia antica, s-a cantonat pe antiteza între frumusetea apolinica si grandoarea destinului tragic dionisiac. Figura lui Dionysos are o semnificatie importanta în filosofia sa, atribuindu-i o vesnica transformare si devenire, devenirea fiind expresia vointei de putere. Morala crestina bazata pe mila, ajutorare a substituit-o cu morala duritatii, morala stapânilor, a celor care dicteaza, ca o morala a resentimentului celor multi. Individualista fiindu-i gândirea, considera ca omul, în adâncul fiintei sale, este o „fiinta ratata”, un „animal bolnav”, pentru ca nu-si urmeaza instinctele, este ratat ca fiinta libera, deoarece constiinta sa falsifica vointa de putere: „natura omului este himerica: el se dezbina pentru a construi un vis, o morala, o religie, pentru a-si justifica existenta în lume, inventeaza o lume, în asemenea lucruri sta maretia si înfrângerea sa”. Pentru Nietzsche principiul vietii nu era utilitatea si conservarea, cum sustinea biologia darwinista, ci cresterea puterii.

În lucrarea intitulata „Asa grait-a Zarathustra” (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic si zeu) si-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând ca „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticrestin declarat, în care înlocuieste fiinta Divina cu supraomul; în zadar încearca unii sa rastalmaceasca spusele lui, sustinând ca moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibila, a idealurilor, principala justificare a realitatii”.

Dionisiacul folosit de Nietzsche – starea exploziva a unui spirit – reda tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant si haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasa a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvolta la celalalt pol, introvertit si melancolic, influentat de lumina formelor frumoase, a soarelui si a aparentei. Sunt numite doua stari modificate ale constiintei, complementare – betia si visul – stari ale inspiratiei; artistul dionisiac se lasa convertit de pierdere de sine în jocul betiei, celalalt – apolinicul –  accepta jocul visului si-al contemplarii. Formele de exteriorizare ale artei, muzica si poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creatiei, ale dionisiacului si apolinicului, ele putând patrunde în adâncul fiintei, metamorfozând, accentuând starile spirituale; cu ajutorul vointei fiind sporite puterea si plenitudinea de viata a personalitatii, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însusi; cuvântul si imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodata mitul tragic în toata profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos.

În  cartea „Nasterea tragediei” marturiseste ca cele doua zeitati ale artei, Apollo si Dionysos, împreuna cu termenii apolinic si dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-si exprimau teoriile ezoterice profunde ale conceptiilor lor despre arta în notiuni, ci le întruchipau în figurile graitoare ale zeilor, spre o mai usoara si buna întelegere pentru cele doua zeitati ale artei. Acest fapt dovedea ca în universul grecilor exista un contrast urias, atât în origine, cât si în finalitate, cearta dând nastere, prin emulatie, unor creatii mereu mai viguroase. Nietzsche era însa de alta parere, pentru el „Totul este haos”, adica lipsea ordinea, armonia, întelepciunea si frumusetea. Aceasta nu-l împiedica sa fie îndragostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existenta dionisiaca. Si, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a întelege mai bine acele doua instincte, sa ni le închipuim ca pe niste lumi estetice deosebite: a visului si a betiei, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic si dionisiac.[…] Crede-ma ca iluzia cea mai adevarata a omului i se dezvaluie numai în vis […] toata „divina comedie” a vietii cu al ei „Inferno”  trec prin fata sa…”. În continuare Nietzsche vorbea în lucrarea respectiva despre exaltarea dionisiaca ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul betiei, spunând ca sunt oameni care se feresc de aceste manifestari ca de niste „boli”, întarind ideea vrajii spiritului dionisiac ce reînnoieste legatura dintre om si om, iar natura înstrainata pâna atunci, îsi serbeaza împacarea cu fiul ei ratacit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori si coroane, sub jugul lui pasind tigrul si pantera. Supraomul cu întreaga cultura umana nu poate fi asa cum vroia Nietzsche – numai o creatie de arta fara alt criteriu decât pasiunea sau frumusetea creatiei însasi -, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care sa primeze asupra celui estetic si care trebuie sa o însoteasca pretutindeni, în toata existenta sa.

Desi Nietzsche îsi manifesta aversiunea fata de politica, conceptele folosite de „vointa de putere” excesiva, (inspirata de Schopenhauer dar dusa la extrem) si „supraomul”- ca o derivata a primului concept – si care ia atitudine împotriva turmei impunând tuturor propria morala, au constituit sursa de inspiratie a ideologiei si politicii naziste.

Sigur ca filozofiei lui Nietzsche i s-a raspuns în acest mod: Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al fortei, ci ca o evidenta a idealului; crestinul stie ca valorile constiintei sale sunt mai înalte, ca mila este o actiune mai înalta decât o actiune dura, de egoism; sensul adânc al devenirii si creatiei ce fixeaza pozitia omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul notiunii de umanitate, « a ceea ce este mai uman în om ».

Si cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, vointa omului de a-si îmbunatati existenta, întelegerea rationala a limitei putintei, credinta în existenta si ajutorul Divinitatii exista si vor exista, ele fiind „o înzestrare umana universala, capabila sa-i uneasca pe oameni, sa-i emotioneze si sa le ridice spiritul în sfere înalte”.

Unii se mai întreaba si astazi, daca filozofia lui Nietzsche, numit si „falsul profet”, cunoscându-i-se firea blânda, amabila, având si o educatie crestina, nu este cumva provenita dintr-o iubire rasturnata: „Dragostea nu da nastere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindca l-a iubit? N-a atacat crestinismul fiindca stia cât de adânca este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o drama a singuratatii sale adânci?” Dar si a suferintei fizice?

Toti filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii – cautat, gândit în diverse forme, voit sa fie gasit si de multe ori pierdut. Cauzele pierderii au fost si continua sa fie adânc analizate.

Lumina zeului-soare Apollo, astazi, pare umbrita de nori negri. Dar, cred, ca si multi altii, ca vom depasi aceasta perioada întunecata a timpului nostru; credinta în frumusetea adevarului îsi va pastra puterea de a-i aduce pe oameni împreuna, în mod demn, pentru un scop comun, „fie ca acesta va fi unul moral sau unul de aparare”. Si nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumina, armonie si echilibru, omul bucurându-se de ratiunea daruita de Divinitate, pentru a trai în bucurie si comuniune, fructificând sentimentul dreptatii si al iubirii.

Dorim, da, sa construim un „Templul apolinic”- frumoasa exprimare a unui poet! – acesta fiind scopul luminos al vietii noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. „Santierul” trebuie curatat! Avem curajul si demnitatea sa dam la o parte „pietrele dionisiace”?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Un comentariu

  1. Emanuel spune:

    O sintez? deosebit?. Într-adev?r Nietzsche a substituit adev?rata umanitate unei umanit??i pe care ?i-o prefigurase dionisiac. În acela?i timp nu a reu?it s? în?eleag? c? un supra-om nu poate avea o funda?ie dionisiac? iar nici un vîrf asemenea. Cît despre corp, acesta poate fluctua. Sursa logicii lui a fost o mare neîmplinire pe care probabil nu o vom cunoa?te niciodat?, dar în fond, dac? n-ar fi crezut în Divinitate, atunci n-ar mai fi vorbit despre ea, ?i chiar ateismul în sine nu poate fi sub nicio form? apolinic pentru c? dionisiacul lui relev? c? este îns??i o credin?? ?i atunci întreaga-i oper? e un absurd.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *