Înca o zi se apropie de sfârsit. Soarele a coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbraca totul în tonuri de roz, liliachiu, rosu si 
albastru. În aceasta seara stau de vorba cu Dumitru Sinu (nea Mitica). Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viata sub ochii nostri. Prezentul dispare, alungat parca de povestirile prietenului meu, despre oameni si întâmplari din vremuri de altadata…
De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia
Multe s-au petrecut dupa ce s-a schimbat regimul politic în România si comunistii au preluat puterea. Camarila comunista facea ravagii iar actiunile ei schimbau destine peste noapte. Un numar mare de militanti anticomunisti si-au lasat familiile si ce le mai ramasese din averile ciuntite de noul regim, si au parasit tara. Anul 1948 a excelat prin numarul de emigrari, pentru ca atunci s-a declansat cel mai mare val de refugiati politic, din perioada postbelica. În aceste vremuri de restriste, marcate de puternice framântari politice si sociale, a luat drumul pribegiei si domnul Dumitru Sinu. Împreuna cu alte sapte persoane, a trecut granita pe la sârbi. Cei care l-au ajutat sa fuga din România au fost legionarii, cu toate ca amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitica, nu facuse parte niciodata din gruparea lor.
Când a parasit România, în Iugoslavia era presedinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care facea jonctiunea între tarile comuniste si Occident. Lagare de concentrare si de munca împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al carui conducator parea a juca un rol dublu. Nu era strain de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndeparta nici de lumea libera, progresista, occidentala, spre care avea o oarecare deschidere.
Odata ajuns în Iugoslavia, Mitica Sinu a facut trei zile puscarie, la Panciova, cea mai veche puscarie din tara vecina, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat doua saptamâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Hertegovina), unde a ramas un an si câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii. În acest timp, i-a fost dat sa vada si sa traiasca multe, dar mai ales, sa cunoasca o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câtiva dintre ei care nu pot fi uitati, chiar daca, de-atunci au trecut multi, multi ani… Întâmplarile ai caror protagonisti au fost, nu pot fi sterse niciodata din memoria lui.
Disperarea te duce cu trenul în Franta… si-apoi, în Canada
Autoritatile locale se foloseau din plin de prezenta refugiatilor pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagare) de munca, pe toata perioada de sedere în tara lor. Însa nu munceau gratuit, fiind remunerati cu sume modice pentru munca prestata. Apoi, dupa ce profitau din plin de munca lor, o perioada, fie îi expediau în tarile de provenienta – si asta se întâmpla cu cei mai multi dintre ei -, fie, pur si simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în tari la fel de sarace precum cele din care plecasera. Cei mai curajosi, si norocosi în acelasi timp, reuseau sa fuga si ajungeau în tarile occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.
De exemplu, îsi aminteste Nea Mitica, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe altii în Ungaria, în mod aleator. Asa se face ca printre românii ajunsi în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-si aminteste si astazi. Pe acest om autoritatile au vrut sa-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj ranindu-se grav la maxilare – falca superioara si dintii. În aceasta situatie, cei cu putere de decizie au luat hotarârea sa-l urce pe Grigore în tren, cu destinata Franta.
Coroiu nu avea bilet, calatorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plina de rani, impresionându-i, drept pentru care, probabil din mila, l-au lasat în pace si asa, bietul om a ajuns în Franta…
Dar cum Franta era pentru multi refugiati doar un loc de popas, Grigore Coroiu sta un timp aici, si-apoi pleaca mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revazut cu nea Mitica si s-a numarat, chiar, printre apropiatii lui. Omul era simpatic si în special cei mici, copiii lui nea Mitica, se simteau confortabil în prezenta lui. Grigore Coroiu stia sa gateasca la fel de bine ca un bucatar profesionist. Avea însa, si el, o meteahna: era un împatimit al ruletei si pierdea astfel toti banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boala la moda! Asta nu-i afecta cu nimic amicitia cu Mitica Sinu…
„Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez!”
Un caz asemanator a fost si cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor ca el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceza, pentru a-i stabili lui Pierre nationalitatea. Ambasadorul si-a dat seama imediat ca Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legatura cu Franta – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindca stiu cine a fost bunicul tau (este vorba de C. A. Rossetti) si în memoria lui exista chiar o statuie în Bucuresti, nu îti voi opri accesul în tara noastra. Esti liber sa mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez!” Si astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franta.
Iata cum, datorita unui monument, un refugiat român a reusit sa ajunga în Occident. Si aceasta pentru ca ambasadorul Frantei cunostea faptul ca statuia lui C.A. Rosetti, este amplasata în piata cu acelasi nume din Bucuresti. Turnata în bronz, în anul 1902, în cadrul Scolii de arte si meserii din Bucuresti, statuia în cauza a fost realizata de catre Wladimir Hegel. Opera de arta îl reprezinta pe C. A. Rosetti asezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixata o placa de bronz, frumos ornamentata, ce poarta inscriptia: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Lumineaza-te si vei fi! Voieste si vei avea!”
Pe soclu se gasesc doua basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotica a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independentei de stat a României. Tânarul sculptor polonez, Wladimir Hegel (W?odzimierz în polona), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultura si barbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinitatii de la Paris – o statueta realizata de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat sa-l convinga pe acesta sa vina în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în Bucuresti si s-a impus ca pedagog si profesor la Scoala de arte si meserii, a devenit profesor de sculptura si desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de stiut ca sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioada Constantin Brâncusi. Wladimir Hegel i-a fost „parinte si profesor” si sculptorului Dimitrie Paciurea.
O stampila „nemteasca” facuta dintr-un cartof si cerneala
Grigore Coroiu si Pierre Rosetti si-au vazut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorinta a oricarui refugiat. Însa acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul sau, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranti au reusit sa ajunga în Franta. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi, ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scapa spre Vest.
Nea Mitica nu a uitat cum, câtiva dintre românii din lagar, s-au dat drept nemti, tocmai pentru ca nadajduiau ca în felul acesta vor fi trimisi în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Si-au fabricat documente false, pe care au pus o stampila contrafacuta, confectionata, tot de catre ei, dintr-un cartof si cerneala.
Neamtul e tot neamt!
Sârbii si-au dat imediat seama ca lucrurile nu sunt asa cum par, dar românii nu s-au descurajat si au continuat jocul. Perseverenti, compatriotii nostri se trezeau în fiecare dimineata devreme si se spalau cu zapada, sub ochii uluiti ai gardienilor sârbi. Era un ger de crapau pietrele, însa nu conta – ei strigau toti odata, în germana: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) si se spalau cu zapada. Dupa ce i-au urmarit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamtul e tot neamt!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent daca ploua, ninge ori e soare, neamtul nu se abate de la disciplina în spiritul careia era educat. Ce era sa mai faca, în locul acela, cu românii nostri, mai ales ca se convinsesera ca era vorba de nemti adevarati? Asa ca sârbii i-au urcat în tren si i-au trimis în Germania.
Ursu: ”Deschid orice casa de bani!”
Pe Ursu, nea Mitica l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalti. Când îl întreba cineva ce a facut în România, el raspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce stie sa faca, el spunea ca are degete fine. „Cum adica?” „Deschid orice casa de bani”. Sau, când îi reusea ceva, exprima: „Mi-a iesit pasenta!” Povestea cum i-au adus case de bani elvetiene, germane, japoneze, americane etc. „Nu-mi vine sa cred, am reusit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbracat în haine americanesti, i-au dat bani, l-au dus în America si nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitica, sa-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.
