„De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara.”
Antoine de Saint – Exupery
Alba Iulia-sursa foto:chinezu.eu
Caci cea mai de pret avutie pe care o avem în viata ne este copilaria, cea care ne îndeamna spre cunoastere si ne da încredere în viata. Acum, copilaria mi se arata ca o printesa îmbracata în straie valurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multa vreme în urma, pluteste undeva în vazduh si uneori îmi vorbeste de locurile prin care am trecut, îmi aminteste…
Din oraselul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Balgrad (Cetatea Alba), numele mai demult al orasului Alba Iulia, oras cu însemnatate istorica, situat pe malul stâng al râului Mures, în podisul Transilvaniei – zona centrala a tarii noastre – vegheat de Muntii Apuseni si de Carpatii Meridionali, cu vestitele vârfuri Patru si Surianu ai muntilor Sebesului. Revenisem de fapt în zona judetului Alba, orasul Alba Iulia fiind la distanta rutiera de Câmpeni de numai 80 km.
Pamântul acestei parti de tara este traversat de numeroase cursuri de apa, binecuvântat cu pamânt fertil, relief variat si paduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu dateaza din Paleolitic. Înainte de cucerirea romana, în apropierea actualului oras, exista localitatea dacica Apoulon. Dupa cucerirea Daciei de catre Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformata în provincie a Imperiului Roman. Orasul s-a numit Apulum, fortificatia dacica preexistenta fiind extinsa. Ruinele zidului roman si ale portii sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificatii” din Cetate. Dupa retragerea armatei si administratiei romane la sud de Dunare, sub împaratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romana a fost locuita de o puternica populatie autohtona, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele urmatoare. În 1199 orasul apare din nou atestat, de aceasta data sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitala a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) dupa înfrângerea Ungariei de catre turci (1526). Denumirea latina a orasului a fost tradusa în documentele medievale redactate în limba slavona drept Balgrad (Cetatea Alba), numele provenind de la culoarea alba a zidurilor cetatii medievale, cladite din piatra, din latina „albus” si Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârsitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevarata dinastie de principi „apuseni” – Bathorestii.
În anul 1595 Mihai Viteazul a obtinut doua victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Calugareni si a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabila Tarii Românesti si asigurându-se astfel, o anumita stabilitate în zona, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei si Moldovei, înfaptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populatie de origine româna. Astfel, Mihai Viteazu si-a facut intrarea triumfatoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitala vremelnica a tuturor românilor. A fost domnitor al Tarii Românesti (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) si apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei tari românesti unite, în conditiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German si cel Otoman.
Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemultumirea dusmanilor sai externi si interni. „Dusmanii se repezira asupra lui ca niste dihanii salbatice, cu sabiile scoase. Ci unul dete cu sulita si-l lovi drept în inima, iar altul degraba îi taie capul. Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru ca nu stiuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea viteaza. Si ramasera crestinii, si mai vârtos Tara Româneasca, saraci de dânsul”, asa este descrisa de catre cronicarii români uciderea miseleasca a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a ramas în istoria românilor drept fauritorul primei uniri a celor trei tari românesti, iar uciderea lui a lungit timpul de asteptare a urmatoarei Uniri.
În Istoria românilor prin calatori Nicolae Iorga aminteste de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea daca ar fi fost posibil ca un popor sa se bata cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dusmanului trimis din Constantinopol, „fara dovada de energie nationala încununata de succes si aureolata de glorie care e însasi domnia lui Mihai Viteazul?”
Alba Iulia este un oras cu o mare încarcatura istorica! Îmi amintesc cum învatatoarea clasei a treia, când eram înca niste gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Closca si Crisan si ne-a dus sa vizitam locul unde au fost executati Horea si Closca. Atunci am aflat, mai târziu am înteles, momentele decisive ale luptei sociale si nationale ale poporului român din secolele XVIII si XIX care au inclus si judetul Alba. Capii acelei rascoale din 1784 au fost încarcerati la Alba-Iulia, cercetati, dusi sub stricta paza militara, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetatii, Closca la Poarta a IV-a, iar Crisan în corpul principal de garda, o cladire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, si apoi executati în mod barbar: Horea si Closca au fost torturati cu cruzime, trasi pe roata în 1785, dupa ce Crisan, stiind ce-l astepta, s-a sinucis în temnita, spânzurându-se cu nojitele de la opinci. Rascoala motilor a fost considerata drept una dintre cele mai violente miscari sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca moderna, prin trezirea constiintei nationale. Sunt unii istorici care au comparat?o cu Revolutia Franceza de la 1789, cele doua miscari asemanându-se, fiind vorba de aceeasi epoca istorica, ambele urmarind lichidarea feudalismului si amândoua caracterizându-se printr-o mare violenta.
Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si a Maramuresului cu România a fost decisa solemn de catre Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia. Atunci s-a desavârsit Unirea Statului National Modern Român. Prin aceasta unire, dupa cea a Basarabiei si apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor.
Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe si destul de clare. Scoala mea era la mare distanta de o casa noua în care locuiam, probabil închiriata de Administratia CAM la care lucra tata, situata dincolo de Cetate si dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le faceam de la scoala spre casa întârziam voit, oprindu-ma si facând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porti ale cetatii – poarta a III-a. Zidurile cetatii aveau maretia lor, dar mie, la acea vârsta îmi pareau foarte înalte, reci, umede si mute. Nu-mi vorbeau fiindca nu stiam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetatii erau dealuri blânde, serpuiri si rasuciri de drumuri. Ma mai opream si priveam de aproape pietrele zidului cetatii; descopeream porozitati, priveam muschiul verde catifelat, câte o urma de pasare sarita dintr-un copac si proiectata pe zidul cetatii sau ivita din zborul spre cer al pasarilor…
Despre atât de impresionanta Cetate bastionara Alba Carolina am aflat mult mai târziu. Construita ca un sistem de aparare împotriva turcilor, cât si pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificatii de acest gen din sud-estul Europei, ridicata între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din caramida si din piatra luata de la ruinele cetatii romane, se întind pe kilometri întregi si au grosimi impresionante. Forma fortificatiei este de tip stelat – Vauban (dupa numele arhitectului francez) cu bastioane la colturi, cu porti baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porti monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militara europeana, dintre care patru sunt decorate cu statui si reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicata peste alte doua fortificatii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina si cetatea medievala Balgrad. Se spune ca 20.000 de iobagi români au lucrat la constructia cetatii, lucrarile de zidarie si pietrarie fiind facute de muncitori si mesteri italieni, iar lucrarile speciale de sculptura la portile cetatii si bastioane, realizate de o echipa de la Viena. Bogatia si varietatea decorului plastic ofera un caracter unic cetatii, în rândul fortificatiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfasurat evenimente de cea mai mare importanta pentru istoria poporului român. Dupa intrarea pe traseu, în partea dreapta se pot vedea ruinele Portii de Sud a Castrului Roman si o parte din zidurile fortificatiei romane construita începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesanta, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocata din Vindobona (actuala Viena) si pentru a pazi tinutul aurifer si drumul de transport al aurului catre Roma. Migratiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populatia autohtona a trait împreuna cu veteranii legiunilor care au primit pamânt stabilindu-se în zona si au tinut împreuna piept populatiilor migratoare.
Zilnic plecam singura spre scoala care era la distanta de aproximativ un kilometru. Distanta îmi parea enorma. Pe atunci, fiecare poteca avea marimea unei strazi, pe care pasii marunti si mici o strabateau în continua cautare si uimire. Iernile erau blânde în aceasta parte a tarii, verile calduroase, toamnele lungi. Si totusi, de câte ori ma întorceam de la scoala, întunericul parca ma ajungea din urma. Ma cuprindea o teama ca trebuia sa trec prin poarta cetatii de piatra, cu linistea si întunericul ei intens. Eram asa de mica si din lumina înca existenta a zilei, dintr-o data intram în întunericul si racoarea portii pe care o traversam; alteori din lumina puternica a soarelui – în umbra zidurilor reci. Rareori eram însotita de o colega care locuia în drum spre casa noastra, dar, de cele mai multe ori eram singura. Dupa ce parintii ma învatasera drumul, mama a spus ca trebuie sa ma descurc singura. Aproape de casa traversam un cimitir al eroilor, parasit. Descoperisem acolo unele morminte a caror capace din beton erau date putin la o parte si puteam zari sicriele din lemn putrezite si oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zaboveam lânga acele morminte, uitându-ma atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înauntrul lor. A fost primul meu contact cu existenta mortii si mi se parea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teama, straina fiindu-mi la acea vârsta, imaginea suferintei vreunui om care paraseste viata. Pastram secretul descoperirii mele, ma duceam de câte ori puteam sa revad acele schelete, gândind ca într-o zi se vor îmbraca cu carne si haine si vor iesi de acolo. Mai târziu l-am înteles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Rasinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti închipui cât de adânc mi s-au întiparit în minte toate imaginile astea…” marturisea Cioran. Avea credinta ca acest fapt a avut un efect în subconstient, moartea devenind o obsesie pentru el în viata. Se poate! „Întreaga mea viata a stat sub semnul mortii”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodata la aceasta posibilitate, dar‚ îmi amintesc ca pe caietele mele din clasele de scoala erau scrise versurile lui Vlahuta din poezia Din prag: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei!” Bunica a citit si mi-a spus, cu glasul ei blând, ca nu este bine sa se gândeasca un copil la asa ceva si nici sa nu mai pronunte cuvântul „moarte” vreodata.
În cimitir, primavara, vazusem pentru prima oara în viata mea oi si miei zburdând printre morminte, pascând iarba. Gasind în drum excrementele lor, îmi amintesc ca am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie si am strâns bilutele mici si negre si i le-am dus bucuroasa mamei, strigându-i: „Mama, am gasit masline-n cimitir!” Noroc ca nu ma tentase sa gust din ele! Era în timpul razboiului si o auzisem pe mama spunând ca nu se mai gasesc masline…
Desi iernile erau blânde, întruna din serile de iarna, trecând prin cimitir spre casa si fiind întuneric, deoarece scoala avea programul dupa amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o data sa ninga viscolit. Fulgii de zapada ma prinsesera în vârtejul lor si ametisem. Am scapat din mâna ghiozdanul si cu mânutele înghetate, nu-l mai puteam prinde din zapada asternuta. Frigul m-a cuprins, am început sa strig si am avut norocul ca servitoarea iesise din casa si venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigatul si m-a ajutat sa ajung acasa.
Verile, în schimb, erau fermecatoare, caldurile suportabile. Nu am trait la tara, sa fiu binecuvântata de natura în copilarie si atunci încercam sa o descopar, sa merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile si alergam spre o poiana, pe un deal de la marginea orasului, plin de mireasma proaspata a ierburilor; un miros salbatic si pur îmi navalea în nari, pe când seara se lasa linistita si greierii îsi începeau cântul. Acolo gaseam o floare gingasa care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Capsorul meu tesuse povestea cu un fat-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scapa omenirea de Rau… Fat-frumos fusese ranit, sângele se scursese pe câmpul de lupta la apusul soarelui, iar a doua zi dimineata, flori rosii cu un parfum deosebit, au rasarit în acel loc si floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nadajduiam pe atunci, în lungile mele plimbari facute pe câmpul de la marginea orasului, sa gasesc printre flori, un Fat-frumos, asa, precum în basmele pe care mi le citisera – mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperita, culegeam flori de câmp si alergam sa prind fluturi. Floricelele de culoare rosu carmin, de departe pareau niste picaturi de sânge; gaseam maci rosii cu petale matasoase, romanite albe, albastrele, galbioare, palariute si ma întrebam cine le-a dat o forma atât de frumoasa, cine le-a colorat asa de diferit si ma bucuram de lumina risipita în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii si al florilor de câmp îmi umpleau plamânii mici de copil… Tata îmi improvizase o plasa de prins fluturi, fiindca îi spusesem cât erau de frumosi: imaculati, colorati în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Ma împiedicam de ierburile mari urmarind câte un fluture, cadeam si râdeam de câte ori eram pacalita. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarba, îsi strângea aripile, apoi le desfacea si relua zborul. Orice zbor îmi parea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al pasarii, îmi sugera starea angelica, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmaream zborul pâna la disparitie. Unii se asezau cuminti pe câte o floare si ma duceam spre ei tiptil si parca ma vedeau si zburau… Alergam din nou dupa ei. Ma mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatra ratacita printre ierburi, dar nu-mi pasa. Voiam sa prind fluturele! Cel galben zburase, urmaream unul albastru, mai albastru si mai frumos ca cerul. Se întâmpla sa-l prind în plasa improvizata. Gingasia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totusi o senzatie de vinovatie. Mâinile mele erau atât de mari fata de trupul sau, încât îl lasam putin sa se zbata, timp în care-i puteam privi plapândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dadeam drumul. Odata curiozitatea m-a determinat sa-i prind aripile între degete. M-am minunat vazând praful fin colorat care-mi ramasese pe degete, i-am dat drumul si am vazut ca nu mai avea putere sa zboare; sentimentul de vinovatie, de mila mi-a ravasit sufletul. De unde sa fi stiut ca acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzisori, pleaca atât de usor de pe acea aripioara care avea transparenta aerului? Întrebam cine i-a colorat asa de frumos si auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Si atât! Cine cunostea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?… Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai tin minte în ce clasa, la stiintele naturii eram sfatuiti de profesori sa prindem fluturi si alte insecte, sa le înfigem acul în trup, sa facem asa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii dupa care alergasem si tare ma mai miram ca oamenii maturi, cei care ne învata cum sa fim buni, corecti etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii… Dar câte amintiri nu s-au legat de flori si de fluturi si mai târziu! Nu am uitat nici panta lina a acelui deal, îmbracat în matasea verde a ierbii, pe care ma rostogoleam spre vale, la plecare spre casa.
Întruna din zile când ma întorceam de la scoala cu acea colega care locuia prin apropiere, ma cuprinsese bucuria ca aveam cui spune povestea zamislita pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei si am început sa-i povestesc, ajungând bine înteles si la sfârsitul povestii, imaginându-mi întâlnirea cu Fat-frumos… Fetita a ascultat si la urma mi-a spus: „No, draga, tu esti cam bolânda!” Venisem din alt oras, din alta parte a tarii si nu stiam ce înseamna acest cuvânt, dar mi s-a parut, dupa tonul fetitei, ca suna urât si nu am mai scos nici un cuvânt pâna ne-am despartit. Chiar regretasem destainuirea… Când am ajuns acasa, m-am dus drept în biblioteca unde era un dictionar a lui Saineanu si m-am uitat sa vad ce înseamna acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjuratura! Cât eram de mica, mi-am dat seama imediat ca nu toate gândurile pot fi marturisite si mai trebuie sa stii cui i le marturisesti… Începeam sa intuiesc necesitatea refugiului din fata unor fiinte lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotarâsem sa ma duc tot singura în poiana si sa vin acasa, cu gândurile zavorâte. Cred ca pe atunci începusera sa apara zorii poeziei în sufletul meu de copil.
Voi mai gasi floarea mea preferata, cu lujerul subtire, înalt, în vârful caruia apar florile rosu-carmin si care-si deschid guritele, buzele rosii pentru a primi un sarut? Frumusetea culorii, perfectiunea formei, gingasia siluetei, mirosul discret daruit cu generozitate vazduhului si… o parte din copilarie ramasa pe acele meleaguri!
***
În cetate existau si Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Parintii daruisera o mica orga pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici si el îmi daduse o carticica de rugaciuni pe care am pastrat-o mult timp, pâna când a trebuit sa renunt la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea sa ascult de sfaturile mamei si ale tatalui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie tie si sa traiesti multi ani pe pamânt”. Am regretat într-un fel disparitia acelei orgi, fiindca îmi placuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine sa încerc sa manevrez acel instrument. Preotul ne-a dus, pe mine si pe parinti, sa vizitam Pavilioanele si Catedrala Încoronarii, cunoscuta acum si sub numele de Catedrala Reîntregirii – simbol al unitatii noastre nationale, realizata prin actul din 1918, unire dupa care românii au dus un trai bun, viata era frumoasa si tara întreaga era cuprinsa de un mare avânt patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit si noi ascultam în tacere. Eram, îmi amintesc, copil ascultator pe atunci, interesata de frumoasele povesti, care se înscrisesera în istoria neamului nostru. Poate era si meritul preotului care explica si le spunea parintilor, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, sa nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”
Catedrala a fost construita în anii 1921-1922, în partea de vest a cetatii Alba-Iulia, cu o arhitectura inspirata de biserica domneasca din Târgoviste, înscrisa în curentul romantic initiat în arta româneasca. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficiala de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I si Maria, moment care a consfintit importanta istorica a orasului si rolul de capitala istorica.
Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea bisericii si de cum am intrat în biserica, pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspiratie brâncoveneasca, totul parea maiestos. De o parte si de alta a intrarii erau portretele suveranilor României Mari – regele Ferdinand I Întregitorul si cu sotia sa – Maria.
De curând am citit discursul pe care la tinut MS Regele dupa semnarea actelor care oficializau Marea Unire : „Cu inima plina de bucurie va salut, domnii mei, ca pe solii frumoasei Transilvanii. Fiti binecuvântati în incinta acestui palat care traieste si el cel mai mare eveniment din istoria moderna a României! Ati adus cu dumneavoastra nu numai dorul acum împlinit al câtorva milioane de suflete, ci si inimile lor. La primirea frateasca si cordiala pe care v-am facut-o ati putut simti cum pulsul tarii-mama cunoaste acelasi ritm cu al dumneavoastra.
Chiar daca Unirea tuturor românilor reprezinta o necesitate istorica, înteleasa de toate inimile patriotice de dincoace si de dincolo de Carpati, de la Nistru pâna la Tisa, totusi destinul a avut nevoie si de instrumentele lui: oameni care au tinut sus steagul idealului national si i-au insuflat poporului spiritul românesc, i-au întarit vointa, i-au otelit bratul, pentru ca, în ciuda tuturor vijeliilor epocii, corabioara românitatii sa ajunga la tarmul dorit.
Astazi, când în fata noastra se afla realizat maretul edificiu al unitatii nationale – edificiu pe care l-a început Mihai Viteazul – , eu îmi dau tributul de recunostinta tuturor celor care, pretutindeni unde se aud cuvinte românesti, si-au pus în serviciul idealului national sufletul lor si forta lor…”.
***
Era în anul 1943. Serbarea de sfârsit de an. Învatatoarea ma îmbracase în costum de înger. Aveam aripi si trebuia sa dau din mâini în timp ce ma miscam în ritm de dans si îmi placea acest rol. Îmi spusese ca sunt un înger, dar eu ma vedeam fluture, fiindca rochita facuta din hârtie creponata era de culoare albastra si avea aripi mari ca cele ale fluturelui… Mi-a dat si o poezie s-o învat si s-o recit. M-au ajutat sa-mi debrac costumatia de înger, si m-am trezit dintr-o data în fata scenei, cu cortina trasa în spatele meu, cu o adunare mare de parinti si… am început sa recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Raducu lui tatucu, de ce plângi? Sterge-ti nasucul, tu, Raducu lui tatucu…” Era în timpul razboiului, tatal copilului murise pe front si îi vorbea de undeva din ceruri… În linistea din sala, dintr-o data am auzit hohote de plâns si nu întelegeam de ce plâng mamele… Intonasem frumos spusele tatalui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tata copilului sau, dar nu realizam ca îi vorbise din ceruri… Mai târziu am înteles contextul în care fusese scrisa acea poezie: al Doilea Razboi Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de catre Germania, atragând în conflict Franta, Anglia si Commonwealth-ul. Uniunea Sovietica anexase partea de rasarit a Poloniei în 1939 si declansase un razboi separat cu Finlanda, atacata la rândul ei de Germania Nazista în 1941. Statele Unite ale Americii intrasera în conflict la sfârsitul acelui an 1941, dupa Atacul de la Pearl Harbour. Dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei, la 22 iunie 1941, unitatile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bataliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului si Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români – morti, raniti si disparuti în anul 1941 au fost foarte mari, lor adaugându-se pierderile de la sfârsitul anului 1942 si începutul anului 1943 (razboiul sfârsindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit si militari si civili. Vietile si mortile dansau împreuna si „în orice clipa unul dintre parteneri cadea la picioarele celuilalt”. Fusesera multi, foarte multi învinsi de moarte. Iata de ce izbucnisera în plâns mamele!
La sfârsitul acelui an scolar paraseam frumoasa noastra Transilvanie, al carei nume provine din latina, mentionat pentru prima oara într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împadurit), plecând în cealalta parte a tarii, în Oltenia, în orasul Tg. Jiu.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
(Fragment din cartea „Popasurile vietii”- în pregatire)
