Hamlet Gasparian, Ambasador al Republicii Armenia in Romania:
„De la data simbolica a declansarii Genocidului Armenilor din Imperiul Otoman, 24 aprilie 1915, au trecut 100+1 ani (în realitate masacrele armenilor si deportarile au început în 1894-96, iar urmarile politice au durat pâna la Conferinta de la Lausanne din 1923). La un veac dupa, ranile si amintirile genocidului sunt la fel de proaspete, si nu numai pentru ca înca sunt în viata ultimii martori oculari si urmasii acestora, ci si pentru ca evenimentele dramatice ce se petrec astazi în patria istorica a armenilor si împrejurul acesteia amintesc cu cruzime de acesta. Se repeta persecutiile, împotriva minoritatilor nationale si religioase, violentele, deportarile, distrugerea monumentelor de cult si a celor istorice.
Printre cei prigoniti si printre victime se afla din nou armeni… alaturi de asirieni, iezdi si kurzi. Aproape cu totul s-au depopulat localitatile locuite de armeni la granita turco-siriana, de unde mai era un pas pîna în tara stramosilor, au fost aruncate în aer biserici, printre care si cea a Sfintilor Martiri de la Der-Zor, ultimul lagar al mortii pentru deportatii armeni de la 1915. Zeci de mii de armeni au parasit Irakul si Siria, unde îsi gasisera refugiu parintii si bunicii lor scapati din urgia de la 1915. O parte dintre acestia s-au dus în Armenia, ultimul petic de pamânt al patriei lor istorice, unde au îngrosat rândurile somerilor si nevoiasilor, ceilalti s-au risipit în Europa si America, având în fata perspectiva trista a pierderii identitatii si a asimilarii rapide.
Adevaratul ostatic al trecutului tragic de acum o suta de ani si al evenimentelor zbuciumate de astazi este Armenia, care, ca ultim refugiu al armenilor, desi în 1918 prin eforturi eroice s-a salvat de la lovitura de moarte a iataganului turcesc, se afla astazi prinsa între doua semiluni si duce o lupta pe viata si pe moarte pentru existenta si viitorul sau demn.
Copil si adolescent fiind, când ascultam cu inima strînsa despre nenorocirile poporului nostru, aveam credinta ca într-o buna zi dreptatea va veni si pentru armeni, ca precum alte natiuni într-o zi si noi vom trai împreuna pe pamântul nostru stramosesc, ca vom vedea Vanul si Aniul, Musul si Sasunul, locuri în care s-a format si a înflorit civilizatia armeana. Vedeam în vis Muntele Ararat si tara minunata ce se întinde dincolo de el.
Credeam ca puternic înseamna si drept, desi nu întelegeam de ce puternica Uniune Sovietica din acea vreme „apara popoarele asuprite si colonizate ale lumii”, dar nu numai ca nu vede suferintele armenilor din fata sa, ci îi si reduce la tacere pe cei care vorbeau despre acestea. Mai târziu am înteles ca, din pacate, puternic nu înseamna neaparat si drept. Lucru valabil nu numai în Uniunea Sovietica devenita istorie, ci pretutindeni.
În timp ce înca din copilarie suntem educati în spiritul marilor idei umaniste de dreptate, adevar, umanitate, dragoste fata de aproape si compasiune fata de cel în nevoie, iar la temelia relatiilor politice si sociale am pus libertatea, egalitatea si fraternitatea.
Fara voie se nasc îndoieli cu privire la actualitatea acestor valori, atunci când vedem taberele multimilor de refugiati ce patrund în Europa dinspre Orientul Mijlociu, apelurile la ajutor ale asirienilor si iezdiilor, pribegiile romilor deveniti tinta a jandarmeriilor europene.
În mod principial, ar fi trebuit ca organizatiile internationale si marile puteri sa apere în primul rând drepturile acestor grupuri defavorizate, sa asigure pe cât posibil conditii umane de existenta si dezvoltare pentru popoarele fara tara, unde acestea si-ar fi manifestat identitatea în mod liber.
Mare parte a poporului meu traieste pe meleaguri straine, sub diverse regimuri politice, în conditiile celor mai diverse obiceiuri, rânduieli sociale si culte, o parte traieste liber, celalta nu prea. O parte a armenilor chiar si pâna astazi traiesc ascunzându-si identitatea în patria lor istorica, deseori convertiti la alta religie si cu limba materna pierduta. Pretutindeni armenii depun eforturi uriase pentru pastrarea identitatii proprii si pentru a-si face auzite drepturile de care au fost lipsiti în urma genocidului. Aceasta le rapeste extrem de multa energie si mijloace, ce în alte conditii ar fi fost îndeajuns pentru a-si cladi o viata prospera si fericita.
Cine trebuie sa le auda glasul? Oare au ei dreptul sa aminteasca si sa ceara? Si pâna când? Oare sunt armenii în stare de unii singuri, fara sa-i mai deranjeze pe altii – caci unii în mod evident sunt deranjati de cererile si amintirile insistente ale armenilor, întrucât acestea le tulbura relatiile cu Ankara –, sa ceara dreptate de la Turcia contemporana?
În fond, ce a câstigat omenirea atunci când, în anii 20 ai secolului trecut, Occidentul si bolsevicii au închis ochii la crimele junilor turci si l-au favorizat pe Mustafa Kemal în dauna armenilor? Evenimentele în desfasurare astazi în Orientul Mijlociu si în Caucaz ne arata ca nimic altceva afara de dureri de cap. În timp ce, daca omenirea s-ar fi aratat dreapta, în aceasta parte a lumii tabloul ar fi fost cu totul altul: scoateti chestiunea armeana din acest peisaj sumbru si cerul pe data se va însenina.
Daca scoatem din relatiile internationale dreptatea si moralitatea si ne calauzim numai dupa Realpolitik, care astazi este perceputa precum un precept din Cartea Sfânta, atunci nespuse distrugeri si nenorociri le aducem si vom continua sa le pricinuim popoarelor, îndeosebi celor fara sprijin si fara de tara.
Armenia, ca tara a unui popor trecut prin genocid, se socoteste responsabila în lupta comuna împotriva acestui rau, îndeosebi prin aplicarea “Conventiei pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid” adoptata de ONU din 1948. Anul trecut peste optzeci de state au sustinut în cadrul ONU rezolutia initata de Armenia prin care Adunarea Generala a ONU a proclamat ziua de 9 decembrie drept “Zi internationala a comemorarii si demnitatii victimelor crimei de genocid”.
Ramînînd fidel angajamentului sau, anul acesta la 23 aprilie, Erevanul organizeaza al doilea “Forum mondial împotriva crimei de genocid”, avînd o tema extrem de actuala: “Prevenirea genocidurilor si protectia refugiatilor. Provocari actuale”.
O chestiune nesolutionata deschide poarta în fata unor chestiuni si mai complexe. Bine ar fi fost daca aceste chestiuni ar fi fost solutionate înca de ieri, dar, dupa cum se zice, niciodata nu e tîrziu. În ciuda atmosferei funeste de astazi, este de preferat sa ramânem optimisti si sa credem ca în viitorul nu foarte îndepartat armenii si turcii, precum si ceilalti vor gasi o cale de întelegere si în aceasta parte a lumii se va instala calmul si solidaritatea de care au atîta nevoie popoarele din regiune“-Hamlet Gasparian, Ambasador al Republicii Armenia in Romania.
