Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania va incepe o ampla actiune care vizeaza identificarea si deshumarea ramasitelor trupesti ale lui Valeriu Gafencu, mort in inchisoarea de la Targu Ocna pe 18 februarie 1952. Ultimile cuvinte ale lui Gafencu, controversat atat pentru activitatea legionara dar si pentru credinta lui, au fost: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care îmi robeste sufletul”. Deshumarea vine ca urmare a unei solicitari transmise catre CICCR pe 20 iunie 2011 de sora lui, Valentina Gafencu.
Deja au fost începute o serie de investigatii privitoare la stabilirea locului unde au fost îngropate ramasitele pamântesti ale fratelui acesteia, Valeriu Gafencu, care a murit la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna. În urma cercetarilor noastre de teren, s-a stabilit faptul ca trupul lui Valeriu Gafencu a fost înhumat în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în perimetrul cimitirului situat lânga biserica ortodoxa cu hramul Sfintii Împarati Constantin si Elena aflata în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor. În încercarea de cautare, identificare si recuperare a osemintelor celui care a fost Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, cum l-au numit toti cei care l-au cunoscut, numire care a fost institutionalizata de catre monahul Nicolae Steinhardt, CICCR organizeaza începând cu data de 5 septembrie 2011, timp de câteva zile, o cercetare arheologica în spatiul acestui cimitir.
În penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, conform surselor documentare existente, numai în perioada dintre anii 1950 si 1954 au decedat un numar de 54 de persoane, care erau condamnate pentru delicte politice. Dupa deces, cadavrele acestora au fost înhumate în cimitirul de lânga biserica situata în apropierea închisorii. Din informatiile obtinute, rezulta ca corpurile defunctilor au fost înhumate fara sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. Pâna în prezent nu cunoastem sa existe vreo evidenta întocmita care sa priveasca eventuala localizare în teren a acestor înhumari. Gropile au fost sapate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de mormintele mai vechi, unele marcate cu cruci din lemn, altele cu monumente funerare din piatra, acestea din urma existând si astazi. Între anii 1977 si 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adapostit Sanatoriul pentru bolnavi psihici, pacientii decedati aici, care nu au fost putini, au fost îngropati tot în spatiul acestui cimitir. Multe din aceste morminte, desi la început aveau cruce, nemaifiind întretinute si revendicate, odata cu trecerea timpului au fost date uitarii iar locurile au fost ocupate de morminte ulterioare. Ulterior, spatiul din cimitir care nu mai era ocupat de morminte vizibile, a fost parcelat si împartit credinciosilor din parohia locului pentru locuri de înmormântare. Ca urmare, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte mai noi sau mai vechi. În multe cazuri, gropile mormintelor contemporane au afectat, partial sau integral, si mormintele fostilor detinuti politici care au fost îngropati în acel perimetru. Spatiul din cimitir ramas liber mai cuprinde doar o suprafata restrânsa de teren situata în coltul de nord-vest al cimitirului, care, nu peste multa vreme, va fi ocupata si aceasta de morminte. Din pacate, având în vedere aceasta stare de lucruri constatata în teren, o interventie arheologica în scopul mentionat mai poate fi de actualitate doar acum, aceasta fiind strict limitata doar la acea suprafata redusa din cadrul cimitirului, care înca nu este ocupata de morminte. Ceea ce nu au vrut sau nu au reusit sa faca altii înaintea noastra, încercam sa facem noi acum cu posibilitati modeste, însa, având în vedere incertitudinile inerente si mai ales conditiile obiective de la fata locului, sansele îndeplinirii scopului actiunii noastre sunt mult diminuate.
Operatiunea va fi executata de o echipa specializata în astfel de actiuni, coordonata de catre d-nul Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alaturi de care se vor afla Paul Scrobota, arheolog si director al Muzeului de Istorie din Aiud, Horatiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda si d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR, fondator si fost presedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România.
Actiunea este organizata în colaborare cu Asociatia Filantropica “Sfântul Iosif Marturisitorul“ din Baia Mare, care va fi reprezentata la fata locului de catre d-nul Ioan Chertitie, coordonatorul proiectului „Pe urmele martirilor din închisorile comuniste”.
Activitatile de cercetare arheologica vor fi sprijinite de catre Primaria orasului Târgu Ocna si de d-na primar, ec. Floarea Ivanov, precum si de Scoala Nationala de Pregatire a Agentilor de Penitenciare din localitate. Sustinere vom avea si din partea d-nului parinte paroh Cristian Gabriel Mazilu de la biserica ortodoxa Sfintii Împarati Constantin si Elena din Târgu Ocna.
Indiferent de rezultatul final al încercarii noastre, încarcatura istorica si morala al acestui demers – care, in cazul dat, încearca practic în ultimul ceas recuperarea memoriei unor mari români care s-au jertfit pentru tara, pentru Hristos si credinta stramoseasca – reclama ca astfel de fapte sa se desfasoare sub obladuirea Bisericii Nationale si a ierarhului locului. De aceea, lucrarile de cercetare de la Târgu Ocna se vor desfasura sub patronajul Preasfintiei Sale Ioachim Bacauanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului.
Aceasta încercare crestineasca, cu vrerea lui Dumnezeu, poate aduce alinare sufleteasca pentru cei care mai supravietuiesc si care au patimit pe nedrept în anchetele Securitatii si în temnitele comuniste, si de care nimeni nu se mai intereseaza. Astfel de fapte reprezinta si un mod de recunostinta adusa memoriei celor care astazi nu mai sunt printre noi, dintre care foarte multi au murit ca niste martiri, fiind ucisi fara judecata sau în timpul detentiei, si ale caror trupuri au fost aruncate aiurea în morminte ramase pâna astazi necunoscute.
Valeriu Gafencu (1921-1952)
Valeriu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apararea credintei ortodoxe si a neamului românesc. S-a nascut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judetul Balti, în Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat în 1918 Unirea cu România. În anul 1941, pe când era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi, a fost arestat din motive politice si condamnat la 25 de ani de munca silnica. A fost încarcerat pentru început la închisoarea de la Aiud unde a ramas pentru mai multi ani, dupa care a fost transferat la închisoarea din Pitesti. În aceste temnite, datorita conditiilor de detentie, agravate dupa instaurarea în tara a regimului comunist, a contactat mai multe boli, acesta fiind pretul rezistentei sale morale si spirituale. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Ca urmare a acestui lucru, la sfârsitul anului 1949, Valeriu este transferat de la Pitesti pentru investigatii medicale la închisoarea Vacaresti, iar în februarie 1950 a fost trimis la penitenciarul-spital din Târgu Ocna, într-o stare atât de grava încât supravietuirea sa timp de înca doi ani poate fi considerata drept o minune. Existenta sa vreme de un deceniu între zidurile temnitei l-au întarit si desavârsit duhovniceste. A fost un traitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o si cinstit-o cu dragoste. Chipul sau era însa straniu, fiind scaldat într-o lumina nepamânteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma mai ales în ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau în nici un fel de rugaciune. În ultimul an al vietii, hemoptizia îl transformase intr-o epava umana. La prima vedere, deoarece lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul sau trup în suferinta si îi atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfânt – care nu poate fi explicata natural, întrucât se stie ca boala care îl rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice. Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup, care supurau permanent, si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a sensibilizat chiar si pe gardienii penitenciarului. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfânt. Pentru credinta sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii. Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumânare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita din argint, pe care se pare ca o avea de la logodnica sa, sa-i fie pusa în gura, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. La 18 februarie, în jurul orei 13, dupa momente de rugaciune profunda, Valeriu a rostit ultimele lui cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care îmi robeste sufletul”. În curtea închisorii, lânga targa unde trupul sau a fost depus înainte de a fi dus la groapa, au venit si s-au închinat, pe rând, toti detinutii, iar personalul închisorii s-a aratat tolerant fata de acest fapt. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si Neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.
Penitenciarul din Târgu Ocna
În perioada comunista, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detentia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevarata Bastilie sanitara a României comuniste.
Conditiile climaterice mai deosebite ale zonei unde se afla amplasata localitatea, au contribuit la înfiintarea aici, la mijlocul secolului al XIX-lea, a unei închisori. Initiativa i-a apartinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de conditiile grele în care lucrau detinutii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate si un conac. Lucrarile la constructia închisorii au fost începute în anul 1851 si au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp detinutii fiind cazati, din dispozitia domnitorului, în cladirea conacului. Edificiul, în forma de potcoava, a fost ridicat lânga conacul domnesc, iar intrarea se facea prin poarta conacului, care a devenit cladire administrativa. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare putând fi cazati circa 30 de detinuti. Închisoarea propriu-zisa era destinata exclusiv condamnatilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece, ziua, acestia erau dusi la ocna pentru munca. Pâna în anul 1931, denumirea oficiala a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrala de munca silnica. În acel an s-a constatat ca majoritatea condamnatilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoza pulmonara si, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salina. De atunci, închisoarea a fost transformata în loc de detentie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Detinutii considerati sanatosi au fost transferati la alte penitenciare din tara, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost adusi la Târgu Ocna.
În anul 1936 s-a început construirea unei noi cladiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost data în folosinta în 1939, an în care s-a început si demolarea treptata a vechii închisori, mai putin a cladirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultata din demolari a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori-spital.
În perioada 1851-1930, la Târgu Ocna au fost încarcerati detinuti de drept comun, criminali si tâlhari, condamnati la munca silnica pe viata si pe termen limitat. În timpul primului razboi mondial, infractiunile care predominau în fisele condamnatilor au fost dezertarile de pe front sau refuzul de a satisface serviciul militar. Dupa 1930 aici au fost adusi si detinuti comunisti, printre care s-au numarat Chivu Stoica, Alexandru Moghioros, Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici. Dupa 23 august 1944, comunistii aflati în detentie au fost eliberati iar imobilul a servit temporar drept spital de campanie.
În perioada comunista, penitenciarul-spital TBC de la Târgu Ocna era considerat ca fiind o închisoare de categoria a II-a, care gazduia detinuti cu grad sporit de periculozitate. Penitenciarul a functionat cu specificul de spital pentru bolnavi de TBC pâna în anul 1977, când, în baza unei Hotarâri a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR si a Decretului nr. 255 din 1977, penitenciarul a fost desfiintat. Între 1977 si 1997 stabilimentul a functionat ca si camin pentru bolnavi psihici cronici. Printr-un ordin al ministrului Justitiei din 1997, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a fost reînfiintat.
Perioada comunista a închisorii-spital a consemnat mai multe categorii de detinuti: contrarevolutionari, detinuti de drept comun, barbati si femei, si detinuti minori, numai baieti. În diverse perioade ale regimului comunist, numarul celor internati la Târgu Ocna a variat între 350 si 550 de detinuti. În cursul anului 1950, la Târgu Ocna au fost transferati de la închisoarea din Pitesti câteva zeci de fosti studenti TBC-isti. La Pitesti este cunoscut faptul ca în perioada 1949-1952, conducerea Ministerului de Interne si a Securitatii în complicitate cu o echipa de tortionari selectati din rândul condamnatilor aflati atunci în penitenciarul de la Suceava, a initiat si implementat un experiment diabolic, care a vizat reeducarea si demascarea prin metode de tortura a detinutilor, în primul rând a celor considerati ca fiind legionari. Acest fenomen a vizat si alte penitenciare din tara, printre care si Târgu Ocna. Aici, datorita conditiilor mai speciale de detentie, a faptului ca închisoarea se afla amplasata în oras, dar si din cauza unor inabilitati ale Securitatii, încercarea aplicarii reeducarii s-a dovedit a fi un esec, în cele din urma toata actiunea planuita a se desfasura dupa normele testate la Pitesti fiind suspendata. Un rol important l-a avut si Valeriu Gafencu, în jurul caruia s-au adunat toti cei care se opuneau reeducarii. La Târgu Ocna, nu numai ca asa ceva nu s-a putut aplica, însa în cele din urma se poate spune ca ceea ce s-a întâmplat acolo a fost tocmai opusul Fenomenului Pitesti. Daca Pitestiul si reeducarea au devenit un simbol al satanizarii omului smuls din legatura cu Dumnezeu si transformat în fiara pentru semeni, Târgu Ocna se afla la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosfera de înaltare crestina, unica în istoria gulagului românesc. La acest lucru a contribuit mult si faptul ca detinutii, suferinzi cu totii de o boala contagioasa, aveau o oarecare libertate de miscare în interiorul stabilimentului, iar personalul închisorii era rezervat de a veni în contact direct cu condamnatii.
În perioada comunista, pâna în anul 1968, penitenciarul a fost condus de urmatoarele persoane: Ioan Ionescu (1945), Constantin Stirbu (1945), Nicolaeiu Costescu (1946), Stefan Daniliuc (1946-1950), Anton Bruma (1950-1952), Petru Calin (1952-1953), Gheorghe Ciurcanu (1953-1966), Stefan Vasile (1966-1968).