SCRIS DE Teodora Sorina Cotrau
Tie, care citesti aceste randuri, permite-mi sa-ti pun o simpla intrebare: ai fost vreodata inspirat de o carte cu atata intensitate, incat cuvintele pe care le-ai parcurs sa-ti ghideze pasii spre zari ingemanate cu raspunsuri la atatea intrebari care nesolutionate, au sapat un vid in viata ta? Insa o data intoarsa si ultima pagina, o data atins si ultimul cuvant, pentru tine sa insemne de fapt, primul pas facut spre o destinatie in care stii ca speranta te inunda cand esti incarcat de indoiala, zambetul, cand esti ranit de lacrimi, pacea, cand frica te imobilizeaza spiritual, o destinatie unde il gasesti pe Dumnezeu si implicit, te regasesti pe tine, eliberat si implinit, fericit, reinnoit in atitudine si suflet. Si mai mult ca sigur, nu este o coincidenta. Cartea respectiva nu a zabovit din intamplare, in mainile tale.
Uneori, uitam sau pur si simplu, nu constientizam puterea pe care Cuvantul o are asupra vietii noastre. E de ajuns insa, sa ne lasam prinsi de primele randuri ale Epistolei Iubirii, ca sa ne dam seama cat adevar razbate din mesajul apostolului Ioan: “La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul”.
Printre multitudinea de carti care au fost scrise in lumea intreaga si care au avut acest efect uimitor se numara la loc de cinste, si “Tragedie si Triumf”. Daca aceasta carte a ajuns, evident, nu din intamplare, in mainile tale, inainte de a-i deschide copertile, ingaduie-mi sa-ti impartasesc un secret. Vei rasfoi pagina dupa pagina si poate nu iti vei da seama de o subtilitate.
Scriitoarea Ligia Seman a tesut cu penita sa strasnica, o panza nevazuta intre Dumnezeu si Umanitate. Firul tesut cu migala, dincolo de cuvinte, pe care il vei simti doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabila a Mantuitorului. Acest unic liant te va ghida fara sa iti dai seama, de la deznadejde la speranta, de la tristete la fericire, de la raceala ostilitatii la caldura iubirii, de la indoiala la credinta,…de la tragedie la triumf.
Speranta infloreste in suflet de copil
Cortina este data la o parte in ajunul sarbatorii de Craciun… si in prim plan este profilata multimea adunata sa priveasca splendoarea artificiilor care infloresc pe cer.
Primele randuri iti vor dezvalui fara intarziere, conexiunea dintre Dumnezeu si Omenire, care inmugureste timid, in mijlocul multimii. Samanta este sadita in sufletul unui copil de sase ani, care in inocenta sa, crede fara umbra de indoiala, ca artificiile se transforma in pietricele. Vlad, baietelul care pret de cateva cuvinte contopeste in joaca, cerul cu pamantul, nu renunta asa usor la increderea sa ca aceasta comuniune este posibila. “Da’ tu mi-ai zis, raspunse copilul printre suspine, sa caut stelutele din cer in zapada…”. Replica sa se adreseaza sorei lui, Ana, in varsta de 11 ani, cu care a pornit la cersit pe strazile orasului. Si nici macar ea, nimeni si nimic nu va putea sa-i zdruncine ferma convingere ca cerul ar fi atat de aproape de pamant. Vlad va renunta la monezi, la un balon in forma de inima, pe care l-a primit in dar si de care cu greu s-a putut desparti, doar de dragul pietricelelor… singura dovada palpabila ca a reusit sa atinga cerul. Acest detaliu ne va duce cu gandul la crestinii adevarati, care sunt gata sa renunte la orice le-ar sta in cale, in calatoria lor catre Imparatia Cereasca.
Ligia Seman reuseste uimitor sa surprinda acea punte de legatura suspendata intre Dumnezeu si Omenire. Ea creioneaza subtil, imaginea omenirii, care apare intruchipata in diferite ipostaze, in mijlocul ei strecurand de fiecare data, candela iubirii, a sperantei si a credintei.
Familia saraca in mijlocul careia cei doi frati traiesc, alaturi de parintii lor si inca doi fratiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznadejdea, violenta, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decazute, care incearca prin fortele proprii sa atinga lumina. Tatal, Dumitru Miron, care candva, se bucura de un serviciu bun si fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un betiv, un cautator prin gunoaie, un parinte care isi trimitea copiii la cersit pentru a nu muri de foame. Sotia lui, Valeria, care candva, fusese “o doamna”, cum o numeste el, ajunge sa traiasca intre vis si realitate. Incercarile lor de a indrepta lucrurile sunt inlantuite de deznadejde, care le inchide orice portita de schimbare. Mama nutreste dorinta de a se schimba, dar in momentul in care “impartaseste aceste ganduri cu sotul ei”, el, “prea deznadajduit, nu-i dadea voie sa spere in schimbare”. Si iata ca si de aceasta data, elementul surpriza, care stabileste conexiunea intre Dumnezeu si Omenire isi face prezenta in sufletul copiilor, a caror speranta palpaie neincetat, pentru ca “inimile lor atat de dormice de iubire avusesera capacitatea de a separa oice umbra de durere sau suferinta care ar fi putut sa intineze stralucirea unor pietre pretioase si rare din memoria lor”.
Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia ca nu va mai revedea lumina. Asa se face ca familia amintita sfarseste tragic, chiar in momentul in care speranta de schimbare palpaia mai stralucitor. Mama este omorata de sotul ei aflat sub influenta bauturii, iar copiii sunt despartiti si trimisi la diferite orfelinate din tara.
Lumea continua sa fie intruchipata printre randuri, de data aceasta purtand chipul orfelinatului unde Vlad va vietui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu in care sperantele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, in varsta de 22 de ani, asa-numitul “asistat”, este elementul negativ, care va spulbera sperantele celor mai mici, calcand in picioare orice mica speranta care s-ar ivi, precum o geana de soare ce se iveste printre norii care au uitat sa calatoreasca… Si culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui sa fie considerata iubire: “Cand iti pasa de altul, doar pentru ca lui i-a pasat mai intai, e doar o forma de ipocrizie”, considera Doroftei.
Iubirea Mantuitorului imbratiseaza o lume deznadajduita
Si poate vei avea impresia ca scriitoarea va permite chiar si pret de o pagina, ca legatura dintre Dumnezeu si Umanitate sa fie intrerupta definitiv. Insa cu ochii sufletului, vei pasi peste un alt pod suspendat intre Tragedie si Triumf, exact cand te astepti mai putin…
In mijlocul copiilor loviti de soarta, care traiesc in intunericul indoielii, rasare cel mai frumos vlastar al sperantei si luminii. Numele lui este Calin Barbu, baiatul in varsta de zece ani, care spera cu atata intensitate ca mama lui isi va respecta promisiunea si va veni sa il ia cu ea, in Germania. “Va spun eu, povestea Laurentia, bucatareasa cu care vorbise copilul, va spun eu ca baiatul asta frumos, inteligent si sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face si noi mai buni cu ceilalti”.
Speranta lui Calin este atat de vie si stralucitoare, ca nici o amenintare, bataie sau cel mai dur cuvant de descurajare rostit vreodata de Doroftei, pentru care “sperantele atat de frenetice ale lui Calin ii erau dusmani cruzi”, nu vor reusi sa ii stinga flacara, nici macar nerespectarea promisiunii mamei sale. Calin va decide cu orice pret sa alerge in fiecare zi spre dealul din varful caruia va putea sa scruteze mai bine orizontul, care credea ca o va aduce pe mama sa.
Si acolo, pe deal, omenirea va cadea in genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mantuitorului, unde va gasi Dragostea unica, singura care imbratiseaza cu atata caldura, care vindeca orice rana, care sterge lacrimile din ochii durerii…
Autoarea picteaza sublim aceasta intalnire, pe care o regasim personificata cu atata gratie. Calin, baiatul insufletit de atata speranta sa isi revada mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta in cale, nici macar febra care ii cutremura trupul, dintele care il pierde, grabindu-se sa atinga varful dealului. Si speranta lui va fi rasplatita din plin. Tanarul preot Mihai Stanca ii va sari in cale si ii va atinti privirea spre Calea Adevarata, Dragostea lui Dumnezeu. Si “copilul cu suflet” (cum il numeste preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamagire, durere, lacrima, insa incununat cu atata mangaiere, la care nu sperase niciodata…”tocmai pentru ca alte ganduri rele si dureroase nu-l mai framantau, adormi… somn dulce, cu capul strans lipit de acel piept din care iesise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpa mangaiere care se putea darui unui suflet de copil in suferinta: Dumnezeu era Tatal si Mama lui”. Calin va deveni solul “Dragostei Supreme”, prin intermediul caruia scriitoarea va tese conexiuni inimaginabile. El isi va sacrifica viata pentru aproapele sau, acesta fiind prietenul sau, Vlad. Va accepta sa fie “calorifer” uman in locul sau, pentru a usca si camasa si adidasii lui Doroftei. “Eu am febra, ii spuse…Ia uite, ce temperatura mare!…Puse mana lui Vlad pe fruntea lui… camasa se usuca repede daca o iau eu… Tu esti rece ca gheata. Ia da si adidasii!” Gestul sau nobil il va costa viata, care intr-un final va aduce viata celui la care toata lumea se astepta mai putin, Miron Gura, copilul care gasea “o placere speciala cand din cauza lui sufereau altii”.
Scena se schimba si omenirea apare configurata de mediul rece al strazii. “Suflet al strazii au atatia in jurul nostru… Ratacesc in nopti nedormite sau chiar in tumultul zilei, pe intortocheate strazi ale amaraciunilor sufletesti si ale singuratatii. N-au un loc real al odihnei, decat un surogat trist si iluzoriu, asa cum si-l creeaza copiii strazii inhaland aurolacul…”.
Vlad va fugi de la orfelinat la varsta de 11 ani si va ajunge sa traiasca pe strazi, unde Dumnezeu va imbratisa din nou Omenirea… De data aceasta, punctul de legatura este Magda, o fetita de aceeasi varsta cu el, care crescuta intr-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va aseza pe banca langa Vlad si va imparti cu el langosul, dandu-i chiar si cateva bacnote. Insa ceea ce va conta cel mai mult va fi mangaierea cu care fetita ii va atinge fata. “In mintea lui Vlad, unde tristetea lipsei de afectiune era stapana, se aprinsese o lumina noua, calda, mangaietoare si promitatoare”… Si aceasta lumina o va pastra in suflet in decursul anilor in care cararile lor se vor incrucisa de nenumarate ori… pana amandoi vor atinge varsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu rastunari de situatie uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, in cele mai neasteptate momente. Si fara stirea lui, se va apropia pagina cu pagina, de cel mai impresionant moment, care ii va atinge sufletul pana la lacrimi. Iubirea Mantuitorului va izbucni printre randuri cu atata caldura si intensitate, atingand punctul culminant al romanului, pe care nu il voi dezvalui, lasandu-ti tie, draga cititorule, sarcina sa il descoperi, pentru ca aceasta “comoara” sa iti apartina. Si vei ajunge la urmatoarea concluzie…“Tragedie si Triumf”, opera spirituala cu care Ligia Seman ne binecuvanteaza sufletele si implicit vietile, oglindeste cu fiecare cuvant, intensitatea si maretia iubirii Mantuitorului, care a luat asupra lui toata durerea, tristetea, deznadejdea, ura, slabiciunea acestei lumi, pentru a ne imbratisa fiintele cu mangaiere, bucurie, speranta, iubire, credinta…
