„Spatii” de Victorita Dutu – Versuri despre „vesnicia“ coborâta printr-un cânt



Motto: „Vreau/ Sa pot/ Sa regasesc/ Visarea”

„Spatii”, volumul de debut al Victoritei Dutu, aparut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresioneaza prin discursul liric, în care viata este definita ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul caruia existenta devine un simplu fragment, o Victoria Dutu-Ilinca (2)ipostaza. Cultivând o poezie a trairilor profunde si zbuciumate, o poezie dinamica, în care imaginile sunt aranjate dupa un tipar dinainte stabilit, Victorita Dutu realizeaza în „Spatii” splendide meditatii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viata, al renasterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spatii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului si autocontemplarea spiritului. Versurile emotioneaza prin nevoia de asezare sub semnul vesniciei, prin dorinta de a depasi tot ce se sta sub semnul efemeritatii. În „Spatii”, intrarea într-o zona sacra înseamna parcurgerea caii spre realitatea absoluta, opusa profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii initiale. Meditatia religioasa, aspiratia la desavârsirea proprie, posibila prin descoperirea lui Dumnezeu, dar si rugaciunea vorbesc despre gasirea drumului spre întelepciune si spre liberatate, spre adevar.

Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”

Victorita Dutu s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, în judetul Botosani. Licentiata a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si având un masterat în logica si hermeneutica, aceasta este în prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. Dupa placheta de versuri “Spatii” urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gândului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Pe lânga literatura si munca de dascal, Victorita Dutu mai are înca o preocupare – pictura. Despre aceasta pasiune, poeta afirma: “Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : “sa te privesti în inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stâng unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta întoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.” Anul 2009 i-a adus autoarei o importanta realizare – Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”. În opinia ei, toate realizarile sale de pâna acum sunt foarte mari, pentru ca reprezinta darul lui Dumnezeu si reflecta curatia oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Constienta ca de una singura nu ar fi putut sa faca nimic,  Victorita Dutu spune ca fiecare realizare a sa este extraordinar de importanta, pentru ca a fost colosala la momentul în care a venit. Dincolo de toate însa, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o da Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

 

„… trebuie/ Sa devin/ Eu …”

“Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri”, afirma Victorita Dutu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide volumul „Spatii”, autoarea încearca sa priveasca cerul, într-o încercare de revenire la obârsie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni rasturnate, tragice, ale neputintei ce se transforma în negatie, într-o decadere a cunoasterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripa se face încet.  „Era în aripa mea/ Ochiul ce ma durea./ Zburam cu aripile strânse,/ Zburam cu capul plecat,/ Zburam cu mâinile-ntinse/ În zari…/ Spre El…” În aceeasi poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face sa izbucneasca deschideri ale interiorului, tributare introspectiei. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emotioneaza. „Ruptura de deal/ Si muchii de sfera/ Vin spre mine/ Si m-alunga-n larg./ Hei, oglinda a marii…/ Nu ma primi !!/ Nu ma primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire al poetei, are constiinta lucida a desertaciunii. Geniul traieste nemultumirea, în raport cu planul existential. În „Poarta ce s-a deschis”, autoarea merge mai departe, pâna la sondarea straturilor subconstientului si constientului. „Daca ar fi sa adorm,/ M-as gândi,/ Ca ma voi trezi cândva,/ Departe în timp,/ În constiinta mea,/ Dar mie mi-e frica s-adorm,/ Mi-e frica sa ma las/ Într-un somn adânc,/ Mi-e frica de/ Uitare.” Autoarea noteaza cu minutiozitate gesturi, atitudini, emotii, framântari, folosind cuvinte ce sugereaza durerea si expresii ce confera o profunda pregnanta lirismului,. „Spre cevaul din mine,/ Si vântul îmi spulbera pletele,/ Si glasul cântat/ Ma trezeste din vis,/ Amintindu-mi,/ Ca trebuie/ Sa devin/ Eu …” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea/ Ce ma durea , plângea.” (“Cerc”)

“Gândul pur”

De altfel, referindu-se la sine, Victorita Dutu spunea: “Totul încerc sa îndrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?” Iata cum reda poeta aceasta fericire: „Totul cânta si tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cânta prin zapada/ Clopotul./ Cântare veche/ Învesmântata în alb./ O carte uitata/ În deal la izvor./ Si ma-nvârt,/ Si dansez/ În cântec de clopot.” („Ceva”) Natura, oamenii si sacrul dau marturie despre armonia desavârsita a cautarii si evoca patimile si nazuintele unui suflet însetat de lumina si mântuire. „Trebuie/ Sa ajung/ La/ Gândul pur,/ La/ Gândul pur…/ Cuvintele mele/ Au încetat sa mai fie./ Totul îmi cânta/ În  privire si glas./ Eu plutesc în muzica din mine,/ Si privesc,/ Si privesc/ Si ma-nalt,/ Si ma-nalt/ Si nu mai stiu …” (“Ceva”)

„Flacara deveni rotunda”

În poemele Victoritiei Dutu, nostalgia pamântului se împleteste cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre împacare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie. Peisajul interior face posibil ca ideea si sentimentul sa prinda forme. Poeta iubeste tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu si se ancoreaza permanent în credinta, ca în poemul „Culori”. „Ma-nvârt într-un picior,/ Ma-nvârt/ Si ploaia cade/ Deasupra mea,/ Spalându-mi/ Praful/ De pe haine./ Hainele subtiri/ Si florile/ Primesc binecuvântarea/ Luminii./ Privesc spre cer,/ Primindu-mi/ Sarutul ploii” sau în “Cerc”, unde cercul devine simbolul perfectiunii. „O jumatate de flacara/ Ardea în jos peste flori./ Crengile se scurgeau în flacari/ Pe pamâtul arzând./ Ardea pamântul mereu,/ Vulcanic ardeau stelele,/ Visele…visele…/ Cealalta jumatate de flacara zbura./ Aripi cresteau prin locurile/ Unde ea ardea pamântul,/ Aripi cresteau cu fata spre luna/ Aripi cresteau/ Pe acolo pe unde zbura/ Si-n nebunia ei mare se izbi/ De cealalta jumatate a ei./ Lua foc tot pamântul/ Si-n  aceasta ardere de jertfa/ Flacara deveni rotunda.” Arderea de jertfa ne trimite cu gândul la  actul religios, la parasirea zonei profanului si întoarcerea la sacralitate.

În cântec de clopot”

„E o dualitate pe care o traiesc zilnic si cred ca fiecare dintre noi traieste asa prin ascunsul din noi. O parte din mine a tâsnit în sus, catre cer, si cealalta e rostogolita în bolovanii calcati de pasii oamenilor, indiferenti la mersul lumii si al lor”, se confeseaza poeta. În stihurile Victoritei Dutu, firescul gândului si naturaletea expresiei dau valoare conduitei morale a crestinului, conduita din care face parte si rugaciunea. „Rugaciune/ Clopot/ Rugaciune/ Dangat/ Bate clopotul/ Suna clopotul/ Rugaciune/ Rugaciune.” Sacrificiul dureros si sfânt al Celui din Vesnicii, simbol al fortei morale si fizice, se regaseste în dangatul clopotului în fata cerului. Sunetul clopotului evoca ispita înfrânta, doborârea pacatului, conferind versurilor un sens special, o semnificatie morala deosebita. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emotii tulburatoare, dangatul de clopot evoca moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului crestin. „Totul cânta si tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cânta prin zapada/ Clopotul./ Cântare veche/ Învesmântata în alb./ O carte uitata/ În deal la izvor./ Si ma-nvârt,/ Si dansez/ În cântec de clopot.” (“Ceva”) De asemenea, lumânarea este evocata ca simbol al iluminarii, al avansarii sub îndrumarea divina pe calea la capatul careia sufletul dobândeste linistea absoluta. „Lumânare/ Calauza de drum/ Lumânarea/ Ce lumina/ Drumul…” („Cerc”)

„Totul trece./ Totul ramâne…”

Dispozitia sufleteasca a poetei, imposibilitatea de a trai indiferenta si  detasarea contemplativa indica faptul ca izvorul de apa vie din suflet, iubirea si devotamentul aflate în lupta cu raul si egoismul, cu ambitiile ce stapânesc lumea, vor învinge. „Lumea/ Nu e decât/ Un amalgam/ De simboluri/ Absurde./ Vesnicia/ Coboara/ Printr-un cânt,/ Ce a încetat/ Sa mai fie / Cuvânt.” („Poarta ce s-a deschis”) Ispita, raul pot fi biruite prin demnitate umana, prin hranirea din  pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este framântat de constiinta tragica a pacatului originar, de realitatea propriei impuritati si tinde spre o lume alba, pura. Victorita Dutu ne invita la nasterea din nou a tot ceea ce este huma, a lutului, la puritatea ce triumfa asupra pacatului, la lumina ce domina întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentatia. „Stau/ În întunericul de catran/ Al încaperii mele/ Si astept/ Rasaritul soarelui./ Vad cum întunericul/ Se lumineaza încet,/ Dar sigur./ Semnalul cocosului/ Anunta sosirea zorilor,/ Ca o trâmbita puternica/ De lumina/ În întunericul ce-si revarsa/ Chipul în/ Oglinda/ Din odaia mea.” („Culori”) Confesiunea lirica, jocul pictural al luminilor si umbrelor, încarcatura metaforica, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferinta, binele, raul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spatiile” Victoritei Dutu. Spontaneitatea, firescul, inocenta, sentimentul de înstrainare, optiunea între real si ideal vorbesc pe de o parte, despre neputinta omeneasca de a-si depasi limitele în zborul spre înalt, iar pe de alta parte, despre libertatea launtrica. „E vesnica aceasta/ Contradictie,/ Ce ne framânta/ Pasii si gândirea,/ Ne-apropie,/ Ne desparte/ Si iarasi ne arunca-n/ Orizonturi departate.” („Poarta ce s-a deschis”) Autoarea cânta universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Muntii rascoala muntii,/ Timpul rascoala vremea,/ Locul asteapta sa vina sfârsitul,/ Omul asteapta sa vina iubirea./ Totul trece./ Totul ramâne.” („Poarta ce s-a deschis”)

Asteptarea

Durerea este vazuta de Victorita Dutu ca un debut al frumusetii, al luminii. „Ochii vin spre mine/ Si genele ma dor,/ Ma doare tot,/ Inclusiv/ Bolta cereasca/ A visului meu.” (“Culori”) Lucrurile ce o înconjoara nu sunt reudse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este straina poetei. În stihurile Victoritei Dutu, dorinta de materialitate ramâne covârsitoare si tradeaza o puternica si vie curiozitate intelectuala. „Privesc mereu/ La o poarta galbena,/ Deschisa/ Dar nu o pot trece,/ Pentru ca sunt/ Prea mult afara/ Si prea putin/ Înlauntru” (“Culori”) sau „Puterea/ De a gasi,/ De a gasi lucrurile din afara,/ De a le descoperi esenta,/ Esenta din launtru. ” („Poarta ce s-a deschis”) Motivul asteptarii, specific romanticilor, folosit si de Eminescu, este preluat de Victorita Dutu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginiea vizuala a portii mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în aceasta lume imperfecta si ostila, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o alta lume”. „Asteptarea/ Îmi rastoarna gândurile,/ Devin o alta fiinta,/ Cu o alta minte,/ Ce-mi ascunde/ Propriile mele gânduri./ Mi-e frica/ De poarta/ Mereu deschisa,/ Pe care nu intra nimeni.” Culoarea da forta si dramatism versurilor sale. Simtul estetic superior, viziunea starilor pure, contrastele au la baza ideea obtinerii adevarului, a cunoasterii paradisiace. Cromatica Victoritei Dutu denota fantezie si exuberanta. „Apele lacului/ La început luminoase/ Si apoi revarsate/ Spre albastru,/ Înconjurat de verde,/ Ce merge spre galben,/ Galben ce urca/ Spre violet/ Si apoi/ Spre albastru.” („Culori”)

„Noi nu putem cunoaste decât prin taina puterii Lui creatoare”

„…Pamântul este creat de Dumnezeu si poarta pecetea Sfintei Treimi… Si m-am gândit la cele trei sageti de lumina care poarta în ele pecetea treiului,  Ele ce ating devine lumina , putere, energie, forta, culoare , sens. Sunt doua sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, si cealalta lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este noua aratata si daruita noua spre cunoastere, si cealalta parte care se ascunde, pentru ca Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaste decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victorita Dutu.  În lumina acestor cuvinte, poeta ne invita pe noi, calatorii în lumea poeziei, sa gasim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spatii.  Nu ne ramâne decât sa trecem pragul si sa ne bucuram de imagini estetice de un lirism dens si luminos. „Poarta/ E larg deschisa/ Pentru calatori/ Dar asta e intrarea…” (“Culori”)

 

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *