„Semnatura iubirii“, despre comoara ascunsa în tarina iubirii divine



Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar ca: / VA IUBESC!”

SemnaturaIubiriiDe mai bine de doua mii de ani, crucea de pe Golgota atrage si inspira prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mantuirea omenirii.
Poeti, prozatori, pictori, sculptori si muzicieni crestini I-au dedicat Celui
din Vesnicii, creatiile lor. Nasterea lui Mesia, botezul Sau, coborarea Duhului
Sfant, pildele lasate de El pentru noi, în Scriptura, dragostea Sa fata de
umanitatea cazuta, rastignirea si învierea sunt tot atatea subiecte de care cei
ce au decis sa Îl slujeasca si sa Îl laude si prin arta, s-au apropiat cu
interes si cu veneratie. În randul fauritorilor de frumos care sunt mai întai de
toate, crestini, se afla si poetul si prozatorul Petru Lascau, autorul volumului
de versuri „Semnatura iubirii”. Printre creatiile sale se numara de asemenea,
“Pasi spre lumina”, „Biserica în asediu”, „Între zambet si suspin”, „În racoarea
diminetii”.

Despre Petru Lascau se poate afirma ca este un poet al fiorului religios
crestin. Versurile sale sunt încarcate de spiritualitate si denota o credinta
profunda. Lirismul lui Petru Lascau are ca element definitoriu iubirea – fata de
Dumnezeu, în primul rand, apoi fata de aproapele si de pamantul natal. „Un mare
poet se ridica din Ardealul rastignit de istorie înca odata prin acest fecior de
tarani cat muntii, biciuit de flacarile teologiei si de pucioasa unor ani
amirosind a blestem si ura si apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls si
azvarlit ca pe un Iona în pantecul chitului exilului pustiitor. Vorbeste o
constiinta siroind pe crucea veacului în ranele Mielului rastignit de la
începutul lumii pentru izbavirea neamurilor si a fiecaruia dintre noi,”, spunea
despre Petru Lascau, poetul Ioan Alexandru.

Volumul „Semnatura iubirii” include versuri grupate în capitolele, „Ferestre”,
„Portrete”, „Satul meu”, „Fulgi albi” si „Apocalips”. Petru Lascau locuieste în
SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se
muta în Phoenix, Arizona, unde locuieste si slujeste si în prezent, ca pastor al
bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul sau în lumea noua începe mai
întai, în suflet si în minte: “Cer pasaport de-a emigra/Într-o tara unde se
poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de tara, autorul traieste în
continuare, acelasi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gara/ în
toamna tarzie/ în care opresc trenuri/ si pleaca/ din care nimeni,/ vreodata,/
nu urca,/ nici coboara.” („Asteptare”) De fapt, conditia poetului este aceea de
exilat, izolat într-o lume secularizata, de pamantean care stie ca singura
certitudine ramane cerul. „Te-astept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasa/ Din tari
necunoscute si ostile.” („Te astept”) Cautator de absolut, om al credintei, cu o
aspiratie perpetua spre eternitate, Petru Lascau crede în idealul crestin. „Un
cort/ nu lasa urme/ decat în constiinta/ dar si acolo/ numai daca alaturi de el/
din pietre nepangarite/ de dalta si ciocan/ se ridica altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din
„Biblie”, cu o încarcatura simbolica profunda, cum ar fi mersul pe apa al lui
Isus – „De ce sa fii doar întamplare,/ Cand Isus umbla înca, pe mare?”
(„Portret”), cea de a doua venire a Mantuitorului – „va veni, tarziu,/ în
noapte/ si numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul
Sau.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai voua pazitori de legi/ Pe care voi vi
le-ati creat/ Voi cantaritori de mustar si chimen/ Judecatori, scribi si
preoti,/ Plini de filacterii si ura.” („Vai de voi”). Poezia crestina a lui
Petru Lascau se mentine într-o dimensiune general-umana, trairile nu sunt
hiperbolizate, amplificate, vointa divina sau firea pamanteasca a omului – „o,
Iacov, fiul marilor parinti/ esti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii
mereu mai vie/ de case, de avere si arginti.” („Iacov”), fiind redate în detaliu
si fara ambiguitati inutile.

Patosul cu care Petru Lascau scrie dovedeste ca are fascinatia nostalgica si
melancolica a identitatii colective. Desi un exilat aflat departe de tara, el
pastreaza în inima valorile natiunii careia îi apartine, prin nastere, si le
canta. Mai mult, sentimentul national se transforma la acesta într-o adevarata
ars poetica, în care elementele de baza, puse într-o permanenta antiteza, sunt
devastatoare prin adevarurile pe care le transmit: „De jarul si amarul tuturor/
Inima-i o vistierie plina/ Sa curga mierea si veninul ei/ Prin pana mea de umbra
si lumina.” („Ars poetica”)

Daca în „Ars poetica” latura dominanta a stihurilor este hotararea,
imposibilitatea de a renunta, mistuirea interioara care cere ca preaplinul
inimii sa se reverse – autorul asumandu-si aici, rolul de a deveni vocea,
exponentul celor multi si îndurerati – odata cu poemul „Cenusa”, intram într-un
nou registru. Asistam astfel, la o experienta individuala, particulara, ce îi
ofera lui Petru Lascau ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon
mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreaba, „Dar unde sunt zapezile de
altadata?”, Petru Lascau este rascolit de „dorul zapezilor de alta data”, ce îi
„bate-n portile închise.” Daca mai devreme, acesta afirma ca „inima-i o
vistierie plina”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii pradata/ si
e tarziu în goalele-i culise.” („Cenusa”) Sentimentul neputintei, al tragismului
conditiei umane, al imposibilitatii de a depasi limitele sunt perfect redate de
Petru Lascau printr-un adverb de timp . Acel „tarziu” din „Cenusa” devine „prea
tarziu”, în „Umbre adormite”: „E prea tarziu sa mai visez/ cand doru-i aripa de
lemn/ la albe feciorelnice zapezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul
zapezii este atributul puritatii interioare, ce face trimitere la Cartea
Apocalipsei. Încarcatura simbolica si teologica a textului este bogata, sugerand
durere, însingurare, dar si o continua cautare.

Aceeasi cautare pe care o întalnim la Eminescu, atunci cand vorbeste despre
conditia Luceafarului eminescian. „Si din a chaosului vai,/ Jur împrejur de
sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorand îl
înconjor/ Ca niste mari, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafarul”,
în timp ce Petru Lascau vorbeste despre un ocean interior. Dramatismul
versurilor lui exprima foarte bine conditia poetului, a celui care prin arta
ajunge sa se identifice cu Divinitatea. Asa cum lumea a fost creata prin Cuvant,
si universul poetic a lui Petru Lascau se întrupeaza tot din cuvant: „O singura
suferinta/ mi-a mai ramas./ E dorul de-a naste/ Creand: cuvantul fara seaman/ Ce
creste în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascau se
afla în cautarea înfrigurata si patetica a nemuririi. Poetul Petru Lascau stie
ca nemurirea poate fi atinsa prin opera care ramane în urma. Crestinul Petru
Lascau are certitudinea ca nemurirea se obtine în urma credintei si a jertfei
mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Daca Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi
al nemuririi nimb/ Si focul din privire”, prin contrast, Petru Lascau declara ca
are puterea de a renunta, tocmai pentru ca în sine, „creste…nemurirea”:
„Renunt mereu la tot ce-i trecator/ La tot ce poate sa farmece privirea/ mi-e
doru-n piept cu-atat mai arzator/ cu cat îmi creste-n muguri nemurirea.”

Si totusi, framantarile dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat.
Pana sa atinga certitudinea nemuririi, Petru Lascau ne marturiseste: „pasesc
încet prin vantul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai batran cu ora
care trece/ si mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic
traverseaza o serie de metamorfoze. Lumea sa interioara nu este una viguroasa,
nu se detaseaza prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienta dusa la extrem,
devine un termen simbol, o invitatie la meditatie si la cunoastere. De altfel,
îmbatranirea fizica („tot mai batran cu ora care trece”) conduce la o
maturizare, la o înteleptire a poetului, care îl face sa accepte cu seninatate
(„si mai senin cu ora care vine”) amurgul vietii. În poezia lui Petru Lascau,
timpul, ora se desfasoara, evolueaza, „între oglinzi”. Oglinda reflecta
adevarul, sinceritatea, continutul inimii si al constiintei. „E mult prea multa
bucurie pura/ În zborul timpului între oglinzi/ Ca s-ar putea de mana ti-o
întinzi/ s-apuci eterna cerului aura.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul
crestin, emotia crestina sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimata
prin metafora „eterna cerului aura”. Daca la Lucian Blaga întalnim dualitatea
„lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascau, lumina este una singura si ea
invita la cunoasterea Divinitatii prin contemplare si rugaciune, care izvorasc
în „bucurie pura”.

De altfel, daca Petru Lascau are vreo fobie, atunci aceasta este legata de cei
carora sentimentul crestin le este strain. „Ma tem de cei ce nu se roaga/ Cu cea
mai terifianta fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Ma tem de cei ce nu se
roaga.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredintei, al
absentei credintei sau al unei false credinte. Petru Lascau reuseste în doar
cateva versuri sa faca o radiografie a societatii contemporane, în care lipsa
legaturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala si saracia sufleteasca, ambele
concretizate în nimicirea starii de iubire. „Nu pune la proba iubirea/ Acest
crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearca,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru
poet, iubirea este simbolul regalitatii – crinul semnifica regalitatea – si acea
credinta care întretine flacara vietii interioare.

Mai mult, iubirea înseamna cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor.
Poezia „Semnatura iubirii”, care da si titlul volumului, vorbeste despre eros ca
un sentiment fundamental, întemeiat odata cu lumea. „La marginea cararilor din
noi/ lasasi iubirea ca pe-o semnatura/ c-o descifram de-atuncea amandoi/ purtand
pe frunti a cerului aura.” Poezia erotica a lui Petru Lascau sta sub acelasi
semn al divinitatii. „Privirea Ta ne-nsenineaza zarea/ Mereu mai pura-n sfinte
limpezimi/ Sub pasii nostri se despica marea/ Mirositor a miei si a azimi.”
(„Semnatura iubirii”) Natura asista la nunta celor doi, care ia proportii
cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizeaza
permanenta regenerare spirituala. Trimiterea biblica la momentul traversarii
Marii Rosii de catre poporul evreu este evidenta si denota idealitatea,
perfectiunea.

Elementele acvatice predomina si în poezia naturii, la Petru Lascau. „Padurile
ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheama în taina
visarea sa-ti pierzi/ o pecete de vant pe aripa serii.” („Padurile„) Metafora
„pe aripa serii” sporeste misterul, taina. La fel ca si Magda Isanos, care îsi
doreste sa simta „betia plantatiei ce moare inundata”, Petru Lascau stie sa dea
o înfatisare paradisiaca naturii, menita sa indice vitalitate si trairi intense.
Acelasi element acvatic, de data aceasta luand proportii de potop biblic –
„potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat si în poemul „E prea tarziu”,
sugerand din nou, abundenta, bogatia. „E un exod de mere coapte peste sat/
ostiri de care vin îmbelsugate/ potop de vinuri iara s-a lasat/ din lacrime de
soare-nsangerate.”

Satul lui Petru Lascau este posesorul acelei spiritualitati populare pe care
Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci cand a afirmat: „eu cred ca vesnicia
s-a nascut la sat.” La randul sau, George Calinescu vorbea despre „o lirica a
linistii si a fericirii rurale…”, care se regaseste si în versurile lui Petru
Lascau. Contemplarea vietii la tara, cu evenimentele sale cotidiene îndeamna la
seninatate si denota o stare de bine, ce rezulta din frumusetea peisajului
romanesc. La Petru Lascau, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile
clare si vaste. Acelasi fior cosmic, care aminteste de poemele lui Eminescu, se
simte si în scrierile sale. În „Salcamul”, poetul aduce un adevarat elogiu
vietii rustice. „O, prietene,/ de-ai sti sa ascuti/ pledoaria unui singur/
salcam înflorit!” La Petru Lascau, poezia naturii este de inspiratie folclorica,
amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este si doina din fluier de fag/
lacrimi de dor si de drag”. Frumusetea clasica a versului – „albul din turme de
miei/ arome de fan si floare de tei” („Impresii de Craciun”) reda
spiritualitatea spatiului romanesc, pastrand sobrietatea si simplitatea ritmului
popular.

Universul poetic al lui Petru Lascau este complex si metaforic si prin
excelenta, pacifist. „Sa-nfrangem ura prin cantare/ s-aducem pacea sfanta pe
pamant/ cantand din harfa ta nemuritoare/ sa dezrobim popoarele prin cant.”
(„Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascau este în acelasi timp un
autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral.
Aspiratia sa spre absolut, reflexivitatea, conditia de exilat sunt admirabil
exprimate în aceeasi „Asteptare”: „Pe pe peronul vesnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu
aratatoarele rupte/ Ma astept pe mine/ Singur si tacut/ Privind la crizantema/
De plastic, ofilita/ Ce mi-o voi darui/ Spunandu-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Sa urmam îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultati-l pe Petru Lascau, poet-pastor
ridicat pe crucea limbii romane la acest sfarsit de mileniu” – si sa descifram
„Semnatura iubirii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *