Radu Bumbaru, esecul business-ului de construit vapoare la Halifax, Canada



Într-una din zilele în care m-am abatut pe la domnul Sinu pentru a gusta în liniste farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni si întâmplarile lor adevarate, facând o retrospectiva asupra celor mai apropiati prieteni pe care i-a avut, exclama nostalgic: „Mi-e dor de toti, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodata, un oltean din neam de boieri care traiau mai mult în Franta, decât în tara. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un sarm al sau si un suflet ales, care te facea sa te simti minunat în preajma lui”.

 Îmi place sa-i ascult povestirile, pentru ca are darul de a te face sa te întorci în timp si sa retraiesti alaturi de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise si la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.

                            Poveste despre prietenie

Radu Bumbaru si Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenta unul cu celalalt. S-au întâlnit de câteva ori si au avut de fiecare data doar un banal schimb de saluturi.

Dupa ce a parasit Franta si a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul sau de amici, Mitica Sinu le-a stârnit interesul pentru aceasta tara, spunându-le mereu: “Veniti încoace, e frumos aici!”- si unul câte unul, prietenii ramasi la Paris l-au urmat.

De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru ca drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât si la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la munca si nu s-au sfiit nici sa taie lemne în padurile lui Cornel Popa si nici sa se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit si au trait momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îsi aminteste cu nostalgie.

Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama ca relatia de prietenie dintre cei doi a fost deosebita.

                                       “Popa n-ai vrut sa te faci!”

“Eram cu Radu Bumbaru si cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitica povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l detinea”.

Au intrat toti trei în acel restaurant si s-au asezat la o masa. La masa alaturata, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte carora românasii nostri nu le întelegeau rostul: Popa n-ai vrut sa te faci! / Popa n-ai vrut sa te faci!

Nichita Tomescu, cel mai îndraznet si tupeist din fire, ca doar era baiat de Bucuresti, îl întreaba zâmbind:  Pai de ce nai vrut, domnule, sa te faci popa? Parca trezit dintr-un vis, suparatul singuratic îi invita la masa lui spunand ospatarului: Adu-le dom’le, niste mititei si trei sticle de vin! – si începe sa le povesteasca celor trei despre viata sa: Tata m-a dus la scoala normala si mi-a spus sa ma fac popa! Eu în schimb am aflat ca în Canada, daca tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popa!

Si omul îsi revarsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care parintii lui i-o aratasera: bineînteles ca nu se facuse popa si emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizita, la el…  A trimis-o tata sa vada ce fac! Ei credeau ca eu ma ocup de droguri aici si nu puteau sa înteleaga ca fac atâtia bani taind lemne, pentru ca le tot trimiteam bani… Asa-i trebuia, daca n-a vrut sa se faca popa!

Cei trei picasera tocmai bine, pentru ca asa se descarcase de povara acelor banuieli absurde, dar care-l afectasera. Le-a platit masa si nici n-a vrut sa auda, când ei s-au oferit sa-si achite consumatia. Mancasera, ciocnisera câteva pahare de vin si aflasera ca respectivul era un om asezat, care avea propria sa afacere si care trasese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc sa fie suparat pe proprii lui parinti ca-l desconsiderau. Din când în când, neîmpacat si suparat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal sa vada cu ce ma ocup!

Patroana restaurantului în care se petrecuse aceasta întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina sa studieze putin piata de-acolo. Dupa un timp sotul ei a vândut restaurantul si a plecat si el, urmându-si sotia si de atunci nimeni nu mai stia nimic de existenta lor. Se spune ca Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, ca aici e nunta, pe când în Canada e înmormântare! – cred si eu, la cât sunt de petrecareti sud-americanii!

Fiecare încerca sa se descurce cum putea mai bine. Traiau într-o lume libera în care aveai posibilitatea sa încerci orice afacere, important era ca banul sa iasa!

                    O afacere îndrazneata: constructori de vapoare!

Multi dintre românii care au emigrat au încercat sa-si cladeasca afaceri de tot felul. Unii au avut sansa sa reuseasca, altii au câstigat doar experienta, învatând ca nimic nu e usor si mai ales, ca nimic nu este la voia întâmplarii. Orice întreprinzi trebuie sa fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilitatile cât si implicatiile pe care le are afacerea în sine, indiferent daca aceasta este sau nu de anvergura; apoi este nevoie sa fie estimate rezultatele si doar în final, daca în urma unei analize financiare atente rezultatul da cu plus, cu profesionalism, cu prudenta si rigurozitate si nu în ultimul rând, cu o anumita doza de curaj, te poti încumeta sa demarezi afacerea propriu zisa. Daca este si putina sansa, atunci probabilitatea ca toate sa mearga bine este mult mai mare.

Am dezbatut putin cu nea Mitica acest subiect pentru ca îmi povestise de o încercare a lui, împreuna cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un baiat inteligent, istet si dornic de a realiza ceva palpabil în viata.

Împreuna cu nea Mitica a avut curajul sa se apuce sa construiasca un vapor. Nu a fost simplu, însa ambitia si inteligenta tânarului inginer, sustinerea nemijlocita gasita în persoana prietenului sau, Dumitru Sinu, munca asidua si dorinta de a reusi i-au ajutat pe cei doi sa finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însa, nu s-a multumit cu atât si a contractat înca doua sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor, ceea ce l-a determinat sa abandoneze acest gen de afacere.

“N-am facut bani nici cu vapoarele, important este însa ca am încercat!”- zice Mitica Sinu. Apoi, adunându-si gândurile rasfirate de-a lungul timpului demult trecut, continua sa-mi povesteasca alte întâmplari care-i aminteau de Radu Bumbaru.

                     “În sase luni ajung primarul Montreal-ului!”

           “Eram la Montreal cu Radu Bumbaru si alti prieteni – zice amicul meu – si unul dintre românii nostri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franta ne-a spus, foarte sigur pe sine: Daca în sase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteti sa-mi spuneti cum vreti! – avea vise marete omul, nu gluma!” Probabil i se parea ca, daca ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar sa gândesti ceva si-i ca realizat! Dar nu era chiar asa.

Între timp, Mitica si Radu Bumbaru merg sa lucreze la Vancouver, viata lor urmându-si cursul firesc, si uita si de aceasta afirmatie infantia si de Dinescu.

Revenind dupa 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru si Mitica Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanta) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu sa-si cumpere masina. Persoana cu care au luat legatura a observat ca nu sunt canadieni si i-a întrebat de ce nationalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Stati putin asa! Am aici un salesman român! – si dupa câteva minute, omul a aparut însotit de Dan Dinescu. Trecusera 12 ani si tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzator de autoturisme. Nu a vrut sa stea de vorba cu cei doi, probabil îi era rusine…

“Pai de ce sa-i fie rusine? – exclama nea Mitica Sinu – Lucrezi unde poti!” Apoi îmi spune cât de idealisti sunt unii oameni care cred ca o data plecati din România li se deschid toate portile, ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Este o imagine falsa despre ascensiune pe care o au, nu numai idealistii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în strainatate, ci culmea, chiar si cei care înca nu au plecat din tara dar cred întru totul în aceste false deziderate.

“Sa-ti mai spun ceva! – întervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-ma la el cu condescendenta: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”

Radu Bumbaru nu era asa. Chiar daca era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleza si franceza, nu i-a fost niciodata nici rusine, nici teama de munca. În Canada a taiat si lemne în padure, a construit si vapoare, dar a lucrat si în primarie, la Vancouver, si sa nu uitam, se tragea din neam boieresc, traise un timp la Paris dar era realist, respectuos si harnic. Nu s-a hranit niciodata cu himere.

                              “Ce bine e sa fii…în bratele cuiva!”

La Montreal, Radu Bumbaru cunoaste o canadianca de origine franceza, cu numele Louise – o fiinta romantica, sensibila si cu un suflet frumos si plin de caldura si dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipes, destept si carismatic, cu alte cuvinte un barbat frumos, însa fara tragere de inima spre însuratoare, Radu Bumbaru nu se prea grabeste sa-i ceara mâna tinerei îndragostite nebuneste de el.

“De multe ori o întâlneam pe Louise si-i vedeam stralucirea din ochi, care o trada atunci când îi vorbeam de Radu – îsi aminteste Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasa melodie frantuzeasca ce începea cam asa: Ce bine e sa fii în brate / În bratele cuiva… Îl iubea enorm si dupa o perioada de asteptare si sedimentare a simtamintelor ce-i stapâneau, fara îndoiala, pe amândoi, s-au casatorit”- zâmbi nea Mitica.

Louise Bumbaru traieste si acuma si locuieste la Montreal. Mitica si Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.

Trei copii frumosi au avut Radu si Louise Bumbaru: Dinu, Doru si Stefan, carora, dupa cum e usor de observat, le-au dat nume pur românesti. Numai Stefan este casatorit, tot cu o canadianca de origine franceza si are trei copii. Baiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesanta, ce contine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toata lumea; cartea lui se pare ca s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
“Radu Bumbaru ne-a vizitat si la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franta – spune Mitica Sinu – si dupa aceea a fost la noi si Dinu, baiatul lor cel mare, si le-a placut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele doua familii se legase o prietenie trainica, în care pe prim plan erau puse sinceritatea si respectul si-n care falsitatea nu si-a facut niciodata cuib.

De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reusea sa-si atraga prietenii, sa mentina prieteniile si sa le faca durabile.       

Visul unui irlandez: “Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!“

           “Radu Bumbaru era un baiat simpatic. El râdea când eu ma enervam. Ma tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o multime de prieteni în Canada, de diverse nationalitati, în compania carora se simteau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!

“Mai, Radule, de ce oamenii acestia s-au atasat de noi? – întreba nea Mitica adesea. Raspunsul lui Bumbaru venea sa confirme de fiecare data faptul ca era un sensibil: Mai, Mitica, atunci când îi iubesti, oamenii simt! Asa si este! Radu Bumbaru si Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viata cu toate bucuriile si greutatile ei si n-au uitat sa ramâna prieteni si sa-si pastreze omenia, iar cei care-i cunosteau cu-adevarat, nu se putea sa nu le caute compania.

Un irlandez, din anturajul lor spunea; Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!  “Fiindca noi iubeam cu o dragoste aparte si eram saritori, gata sa ajutam pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toata inima!”- adauga nostalgic prietenul meu.

Radu era un om de un calm imperturbabil stiind sa-si valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tacut om pe care l-am întâlnit – precizeaza nea Mitica – iar Nicolae, fiul meu, parca ar fi al lui Radu, nu al meu, ca prea e si el tacut. Omul acesta nu s-a certat în viata lui cu nimeni! ”

De asta data, centrul de atentie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a tinut enorm. A rememorat cu placere momente si episoade de viata ce i-au ramas întiparite în minte. Astazi, la cei 85 de ani ai sai, Mitica Sinu retraise timp de câteva ore scene de viata pe care nu le-a putut uita si care îl dusesera cu gândul cu multi ani în urma, când nimeni si nimic nu i-a putut opri pe el si pe Radu Bumbaru sa-si urmeze visele. Adunându-si gândurile rasfirate pe aripile prafuite ale timpului îmi spune cu vocea stapânita de o unda melancolica: “Ce frumoasa e cântarea aceea româneasca, Toate trec când vine vremea lor!”…

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *