„Poesii“, de Mihai Eminescu, reeditate in limba poetului



O alta lucrare iesita in ultima perioada de la tipar, in editie anastatica, este volumul de poezii a lui Mihai Eminescu, (Editia a 4-a din 1889) cu prefata lui Titu Maiorescu, in care criticul literar vorbeste fatis despre nebunia marelui poet al neamului roman. Dincolo de consideratiile  subiective ale criticului Maiorescu, cartea readuce in atentia publicului iubitor de poezie adevarata limba a poetului. Versurile sunt mai calde, mai dulci, deoarece contin exact arhaismele simtite si scrise de poet, nu reeditarea, poate pe alocuri artificiala, a poeziilor in limba literara. Cartea Poesii in editie anastatica dupa editia din 1889 a fost scoasa la tipar in ianuarie 2013, de Editura Vicovia din Bacau si a fost prezentata pentru prima oara la monumentul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chisinau. Va fi din nou pe tarabe la Targul de Carte de la Iasi, din 6-10 martie, dar ea se va gasi, spre vanzare, in librariile din toata tara sau pe site-ul vicovia.ro.

 „POETUL EMINESCU

 

Poesii de Mihai Eminescu (1)Poesii de Mihai Eminescu (2)

Tânara generatie româna se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu.

Se cuvine dar sa ne dam sama de indi­vidualitatea omului, care a personificat în sine cu atâta stralucire ultima faza a poeziei ro­mâne de astazi.

Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem, ca în tot decursul ei sa fi avut vreo întâmplare din afara o înrâurire mai însemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu, este rezultatul geniului sau înnas­cut, care era prea puternic în a sa proprie fiinta, încât sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franta si nu în Austria si în Germania; ar fi mos­tenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat în ierarhia Statului la o pozi?ie mai înalta; ar fi întâlnit în viata lui sentimentala orice alte figuri ome­nesti : Eminescu ramânea acelasi, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

Nascut la 20 Decembrie 1849 în satul Ipotesti linga Botosani, primind prima înva?atura în gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin România si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena sustinut acolo si la Berlin în parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat în judecata de guvernul urmator, însarcinat apoi cu redactia ziarului «Timpul», încalzit din vreme, dar numai sporadic, de farmecul unor femei, de la care au ramas în poeziile lui câteva urme de par balai, de ochi întunecati, de mâne reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemi­loasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienati.

La o privire superficiala, fuga Iui Emi­nescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui în judecata, activitatea lui ca re­dactor de ziar, care adica nu s-ar putea ex­plica decât prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri aca­demice, de decoratii s. c. l., toate acestea, puse în legatura mai ales cu izbucnirea aliena?iei mentale, par a da vietii sale o culoare romantica, si unele reviste si ziare, care l-au ignorat câta vreme era în toata vigoarea lui, au gasit aici prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza socie­tatea româna, care ar fi lasat un asemenea om nebagat în sama si într-o mizerie, din cauza careia ar fi nebunit.

Noi credem, ca aceste aprecieri sunt gresite.

Ceea ce caracterizeaza mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si întiparise vre­odata nu-i mai scapa (nici chiar în epoca aliena?iei declarate) încât lumea, în care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemâna. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu însemneaza a întrebuinta o expresie nepotrivita cu indi­vidualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu pentru ca sa traiasca în acceptiunea materiala a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile exis­tentei nu 1-au cuprins niciodata în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatal sau si-1 ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit tot­deauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu de a carui lipsa se plânge o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupa dispozi?ia momentului, cu acel surâs de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. – Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la Curte si 1-am vazut pastrând si aici simplicitatea încântatoare ce o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sa i se confere o distinctie ono­rifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt Rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavârsire lipsit, nu din semetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborâre în lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.

Cine-si da sama de o asemenea figura, va întelege îndata, ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decât a avut, sa fi avut mai putin: pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se aratau însa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.

Prin urmare legenda, ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sa aiba soarta multor alte legende, sa dispara înain­tea realitatii.

Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Emi­nescu ca o sfortare împinsa, de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic citind, meditând, scriind. Lip­sit de orice interes egoist el se interesa cu atât mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie citirea a tot ce se publica în literatura ro­mâna, fie studierea miscarii filosofice în Eu­ropa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara, A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia, cu care a redactat «Timpul», înal?imea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitata, cu care încontra frazei despre nationalismul liberal al partidu­lui de la guvern a opus importanta elemen­tului autohton, sunt o dovada pentru aceasta.

Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a me­moriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de învatamânt; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a râde fara rautate de scrierile cetite; la re­dactia «Timpului»; pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila în elemen­tul sau.

Daca a nebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este înnascuta, este eredi­tara. Cei ce cunosc datele din familia lui, stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari în linie ascendenta.

De altminteri si în vremea, în care spi­ritul lui era în vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adese se hra­nea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fara mâncare si apoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mâncare si bauturi fara ale­gere si fara masura: asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste, este, ca toate încercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, nu au fost în stare sa-l aduca la un trai mai regulat. Si nici de nefericiri, care ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu, nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar întreba : a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea : nu! Ce e drept, el era patruns de ideile lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste, si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înselatori, avem a face cu un sim?amânt estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepasator om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtamânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefe­ricire. Seninatatea abstracta – iata nota lui caracteristica, în melancolie ca si în veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.

Când venea în mijlocul nostru cu nai­vitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautând mereu o forma mai perfecta, o citea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gândit macar sa o pu­blice; publicarea îi era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mâna si sa-l dea la «Convorbiri».

Si daca pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o forma asa de minunata chintesenta cugetarilor si simtirilor, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gândi la nici o satisfactie de amor-propriu; daca el se considera oare­cum ca organul accidental, prin care însasi poezia se manifesta, asa încât ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide, nu numai ca era nepasator pentru întâmplarile vietii externe, dar si chiar ca în relatiile lui pa­sionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit sau nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tine cu desavârsire în marginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia el nu vedea în femeia iubita decât copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplatoarea copie sau îl parasea, tot copie ramânea, si el se refugia cu melan­colie impersonala într-o lume mai potrivita cu el, în lumea cugetarii si a poeziei. De aici «Luceafarul» cu versurile de la sfârsit :

 

Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind în cercul vostru strâmt,

Norocul va petrece;

Ci eu în lumea mea ma simt

Nemuritor si rece

 

 

Bucuresti, octombrie 1889“                                                                                   T. Maiorescu

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Cele mai comentate