„Platonia” de Mirela Roznoveanu – O definitie narativa a vietii ca scena

Motto: „Destinul nu poate fi pacalit.“

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisa de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea si casatoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul actiunii este orasul Constanta. Pe masura ce avansam cu lectura însa, vom descoperi ca avem de-a face cu un autentic roman de analiza psihologica, ce poate fi asezat cu succes alaturi de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeste nimic” de Anton Holban, „Nunta în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trairile sufletesti ale eroinei – Platonia Elena, solista de opera – sunt redate si refacute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetator de origine româna în dreptul international, strain si comparat, traieste din 1991 la New York City, în SUA. Nascuta la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îsi ia licenta în filologie, la Universitatea din Bucuresti, cu o lucrare de gramatica istorica. În SUA, Mirela Roznoveanu obtine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista „Tomis” din Constanta, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiasi publicatii. Între 1975-1978, autoarea colaboreaza la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 – 1989 lucreaza ca redactor principal la revista „Magazin” editata de ziarul „România Libera”.

Mirela Roznoveanu publica critica literara în revistele „Luceafarul”, „Contemporanul”, „România Literara”, „Convorbiri Literare” , „Viata Româneasca”, etc. În 1978, îi apare la Editura „Cartea Româneasca” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferata disciplinar” la Ziarul „Muncitorul Sanitar”, în urma asa-zisului “proces al ziaristilor” din “Grupul Bacanu”. Între 25 decembrie 1989 si 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul „România Libera”, membru în Consiliul de Conducere si membru fondator al Societatii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziaristi care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul „România Libera” de sub tutela administratiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent si anticomunist din România.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifica

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileste la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultatii de Drept a New York University (NYU) si ocupa functia de cercetator în dreptul international si comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor sef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridica, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) si cercetator cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membra a Uniunii Scriitorilor din România si membra a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numara: „Civilizatia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viata pe fuga” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor alesi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Catre o cultura juridica virtuala. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am nascut a doua oara în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizatia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obtine Premiul pentru literatura comparata 2008 al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din România.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimitatii si identitatii unei femei, identitate deloc fixa sau fixata, doar superficial, prin prejudecati si tabuuri sociale. Romanul ne poarta de-a lungul unei existente a carei povestire este deopotriva o istorie a eului numit Platonia, dar si a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru barbati, Jean Dumbrava, Adrian Morariu, Matei si Octav Niculescu au fost îndragostiti de aceeasi femeie, în perioade diferite ale vietii acesteia. Cea pe care au iubit-o si înca o mai iubesc este Platonia, în prezent sotia lui Virgil si mama a trei copii. Lor li se alatura Marian Moga, care afla întâmplator de existenta Platoniei, de la prietenul sau, Jean Dumbrava. Actiunea romanului începe în iarna lui 1988 si se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtati si înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu si Matei, Platoniei. Intriga amoroasa se împleteste cu elemente de suspans, pentru ca Adrian Morariu si Matei sunt implicati în lupta anticomunista. „În luna februarie a anului de gratie 1989”, ei îl vor include si pe Marian în „celula de rezistenta” din care fac parte, încredintându-i o misiune ce va atrage dupa sine sfârsitul tragic al personajului.

Întelepciunea vârstei si buna cuviinta nu îi dau voie lui Marian Moga sa îsi marturiseasca direct dragostea pentru o himera – Platonia. Aflat în vizita la amicul sau, Jean Dumbrava, acesta vizioneaza o caseta cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu rasuflarea taiata, Marian se lasa invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul si vocea aceea, ci mai cu seama un aer difuz de inteligenta, semetie si chiar orgoliu, notele unei personalitati puternice, dar care, paradoxal, parea ca nu voia cu niciun chip sa iasa în evidenta… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, sa fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase ca ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biata pelicula?”

Trecutul – cheia pentru prezent si viitor

Trebuie remarcate însa, curajul, hotarârea si tenacitatea de care Marian Moga da dovada în cercetarile pe care le face pentru a o întâlni pe aceasta necunoscuta, despre care crede ca este femeia visurilor sale. Daca ne gândim la romanul „Adam si Eva”, am putea spune ca Marian Moga se afla în cautarea perechii divine, pe care crede ca a descoperit-o în Platonia. Totusi, acelasi sentiment al aflarii femeii ideale în persoana Platoniei, îl traiesc si ceilalti barbati care au fost cândva, îndragostiti de ea, povestile lor alcatuind înca un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îsi propune sa disimuleze, sa nege interesul pentru sotia si mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbrava, Adrian Morariu si Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urma, pe vremea studentiei ei, la Cluj. Platonia simbolizeaza trecutul cu care acesti oameni înca mai încearca sa comunice, în speranta ca vor descoperi acolo cheia pentru un prezent si un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirma ca „este într-adevar, un compozitor de exceptie. Nu are adâncimi ametitoare, ci doar suprafete calme, ce se impun ca o obsesie. Asa este si muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o traieste cu Platonia are în ea ceva de aventura erotica, pentru ca el este un barbat casatorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea sa se implice într-o relatie de durata, asa cum si-ar dori Platonia. Adrian Morariu însusi îsi marturiseste lasitatea si cruzimea cu care s-a despartit de cea pe o care o dorea.

„Daca vrei”, spune el, „am fugit ca sa nu ma angajez prea mult. Eram însurat. Ma gândeam ca pentru cariera mea era mai confortabil un camin linistit, în care sa pot lucra la muzica mea, decât o viata alaturi de nelinistile, de patetismul ei, de forta ei vijelioasa. Ma inhiba, îmi deturna pur si simplu gândirea. Ma eneva prin directete. Vrei sa spui ca-mi era frica? Ma simteam ca un animal amenintat în echilibrul lui. Ma temeam sa nu ma anexeze talentului ei. Si eram otravit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuitiile ei, si toate astea erau amestecate cu iubire, tine minte, o iubire imensa… Voiam sa fiu liber si nu dominat de ceva care ma modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existentei.”

Platoniei, relatia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestramutata ca el este soarta ei. „Faptul ca pâna si amintirile lor se completau le dovedea ca fusesera predestinati dintotdeauna si ca daca soarta fusese buna adunându-i, ei reuseau de minune sa-si bata joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotarât doar de ei doi. Destinul se plictisise sa-i tot mâne din spate.” Platonia are constiinta ca „depindea de hotarârea acelui om care o tinea în brate, de care se înlantuise, si el nu hotara nimic.

„…atunci când a trebuit sa o ucid în minte pe Platonia…”

Dupa acest esec, Platonia se decide sa paraseasca definitiv Clujul. Îsi gaseste o slujba la Constanta, în corul operei, se casatoreste cu Virgil, ofiter în marina comerciala, împreuna cu care îsi cladeste un camin. Este genul de „sotie devotata si ambitioasa sa aiba o casa cât mai frumoasa si mai curata, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeste ca are „ceva ademenitor, dar totusi prea complicat, lipsit de simplitatea marii”, nu este facuta sa ramâna o simpla gospodina sau o voce oarecare în corul operei din Constanta. Ajunsa la momentul în care ar fi putut sa se simta împlinita ca sotie si mama, aceasta începe sa retraiasca trecutul si de aici se naste drama.

 

Trecutul navaleste în prezent, o urmareste si o împiedica pe Platonia sa se mai bucure de ceea ce îi apartine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relatiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbrava, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legata de acesti patru barbati prin legaturi puternice, nevazute. Tot astfel dupa cum în „Nunta în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin si Brabu Hasnas evoca imaginea celei pe care o iubisera – Ileana – fara a mai sti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu si Matei o cred pe Platonia moarta. Chiar si asa, dragostea pentru ea razbate din fiecare cuvânt si gând al lor, iar dorinta de a o regasi, daca înca mai traia, de a remedia acea ruptura totala pe care ei o initiasera, devine primordiala.

Fiecare dintre acesti barbati a refuzat sansa oferita de destin de a se împlini prin dragoste, alaturi de Platonia. Ea este femeia alaturi de care s-ar fi realizat sufleteste si de aceea, cauatarea lor, frenezia cu care doresc sa o regaseasca pe cea pierduta au un sens aparte. La fel ca si Adrian, Matei marturiseste: „Si mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit sa o ucid în minte pe Platonia… Pentru ca o iubeam nemasurat de mult. Si asta ma ucidea si pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul în care traiesc Adrian, Jean si Matei este dramatic. Dramatica de altfel, este si evolutia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupida, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a iesi în evidenta si de a avea întotdeauna dreptate. Îsi daduse demisia de la Opera… Cu ajutorul lui Titi, varul ei care o iubea în taina înca din copilarie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de munca „solista” cu „corista”… Avea 28 de ani împliniti, pierduse orice speranta de a mai avea un camin al ei, copii, un barbat care s-o iubeasca si caruia sa-i daruiasca întreaga ei iubire.”

Povestea vietii Platoniei este una neîmplinita, pentru ca nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este retinut de autoritatile comuniste, arestat pentru „o chestie politica”. Platonia „a înteles ca soarta lui Marian era pentru multi ani de aici înainte pecetluita. Si a ei o data cu a lui. Noiembrie 1989. Cine sa mai aiba vreo speranta? În timp ce pleca acasa, simti cum intra parca încet în pamânt. Poate ca îsi identificase prea mult viata cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cântat extraordinar”

Aflata în pragul divortului de Virgil si fara nadejdea de a-l mai întâlni vreodata pe cel drag, Platonia alege sa îsi puna capat zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu esti frumoasa, minunata si buna”, este înghitita de valurile sarate si înghetate. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al vestmântului de scena; era singura aici, pe întinderea malului si a cerului oglindit în apa, care arbora masca unei vieti traite. Toate celelalte din jur îsi traisera moartea. Aceeasi moarte care o îmbratisa acum ca o bucurie de al carei înteles nu mai stia nimeni. Iar vântul, asemeni unui brat tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular si îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinsi, plini de o resemnare împacata si demna mai nazuiau sa cuprinda imensitatea marii.”

 

În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat dupa momentul unui imens succes de scena. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asista la spectacol spun ca a fost „extraordinara,… magnifica,… divina.” Motivul marii simbolizeaza sacrificiul de sine al artistului care a reusit sa îsi împlineasca menirea. În viata personala, Platoniei i se refuza sansa de a gasi dragostea, iar iubirea si devotamentul ei ramân fara raspuns. Ca artista însa, ea dovedeste genialitate, este capabila de a realiza un rol perfect si unic prin frumusetea si maretia lui. De altfel, Adrian Morariu are premonitia faptului ca Platonia va reusi pâna la urma, rolul vietii ei, atunci când îi spune: „Un cântaret cânta asa cum este. Daca este bun si frumos va cânta splendid. Daca un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât si meschin. Tu esti frumoasa, minunata si buna. Ai cântat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmatia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizata, dar poate hipnotiza.” În final, ne dam seama ca toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluida, aproape ireala a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precadere din aceasta imagine terifianta de la sfârsitul cartii, ce pune în evidenta drama profunda, chinul interior, suferinta îndelungata traite de eroina. Într-un astfel de context, faptele marunte – „Înainte, Platonia zari desertul cautarii a ceea ce avea sa piarda. Adrian urma sa plece…. Voia sa se uite pe ea.” – capata semnificatii majore, pentru ca toate aceste fapte marunte au declansat sfârsitul.

 

Deznodamântul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmarite cu tenacitate si consecventa de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinta cutremuratoare a Platoniei poate fi ghicita înca din primele pagini ale cartii, atunci când aceasta rememoreaza perioada de început la Constanta. „În anul în care ea venise la Constanta, marea înghetase pâna în larg… Patina curajoasa, facând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia sa mearga mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atragea atât de mult si unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lasându-se înghetate. Într-o dupa-amiaza foarte geroasa, cu cer înca senin si fara vânt, ajunsese aproape. Mai avea putin, tarmul era deja departe, mersese pe placa înghetata a marii ceva mai mult de un kilometru.”

 

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real si fabulos. În simbol, ea reprezinta idealul, care de obicei ramâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate careia ca pamânteni, trebuie sa îi facem fata. Prin numele pe care îl poarta, Platonia pare a fi predestinata pentru esec în dragoste. Iata de ce, atunci când ea se uneste cu marea, acest lucru probabil ca nu va mira pe nimeni. Pentru ca „toata lumea din teatru aflase ca este ultimul spectacol al Platoniei.”

Octavian D. Curpas, Phoenix, Arizona

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

WP to LinkedIn Auto Publish Powered By : XYZScripts.com