NEVOIA DE EMINESCU



Articol scris de Eugen Zainea

Probabil ca inca multa vreme de acum inainte, vor fi unii care se vor mira si minuna de extraordinarul atasament pe care romanii il au fata de Mihai Eminescu. Atasament pe care toata lumea il constata, imensa majoritate adera la el, dar foarte putini isi vor fi pus intrebarea care ar putea fi explicatiile profunde care conduc la un astfel de comportament care se transmite de la o generatie la alta. Parca genetic. Si, poate ca acesta chiar este unul dintre mecanismele prin care se transmite (si explica) respectul aproape religios fata de geniul tutelar al neamului nostru.
Evident, elitele culturale nationale, care au beneficiat de accesul la intreaga opera eminesciana (incluzand si exceptionala sa publicistica) au suficiente argumente in sprijinul dragostei si pretuirii absolute pentru Eminescu. Fiindca, dincolo de lirismul poeziei lui inegalabile, accesibil si cunoscut romanilor obisnuiti, in publicistica eminesciana se dezvaluie in deplinatatea ei complexa, coplesitoarea sa personalitate. Numai ca si in poezie, se manifesta frecvent caracteristici care il individualizeaza in randul celor mai multi dintre marii creatori nationali.
Prima trasatura eminesciana definitorie este aceea a patriotismului fara cusur, fara rezerve, fara compromisuri. Pe care o identificam nu doar in publicistica inflacarata, taioasa, in care argumenteaza si sustine continuitatea si drepturile acestui popor asupra teritoriului pe care il ocupa, neincetat, de milenii. O parte importanta din creatia poetica este strabatuta de acest patriotism. Cu exceptia catorva poeti (dintre care imi vin acum in minte Bolintineanu, Alecsandri, Cosbuc, Goga, dintre cei cu care am fost contemporani Ioan Alexandru, Adrian Paunescu si Grigore Vieru), putini au fost cei in a caror creatie poezia cu valente patriotice sa fi avut o asemenea insemnatate. Si care, totodata, sa fi fost atat de incarcata de valoare artistica, asa cum se intampla in poezia lui Eminescu. Nu intamplator, poezia patriotica a lui Eminescu este, de mai bine de 125 de ani, element de referinta nu doar pentru alti scriitori romani, ci si pentru intelectuali si carturari din alte domenii decat literatura.
La fel de neintamplator, in lumea globalizata si in Romania dominata si condusa de “lideri” a caror intreaga cariera postdecembrista este legata de ONG-uri finantate de George Soros, Departamentul de Stat al Statelor Unite sau CIA, scoala antinationala de istorie creata de la inceputul lui 1990 de dna Zoe Petre, cu discipoli precum Lucian Boia si Adrian Cioroianu (nu intamplator eu am denumit aceasta scoala “Scoala Cioroienilor Boiti”!) a facut tot posibilul pentru a convinge noile generatii ca nationalismul si patriotismul sunt notiuni desuete, neeuropene, ca nu se poate intra cu ele in “lumea civilizata”, ca trebuie sa ne despartim de imaginea luminoasa a stramosilor, a marilor voievozi fondatori si pastratori de tara care, in fruntea ostirilor lor au asigurat, cu sacrificii imense, dainuirea si continuitatea acestui popor. Ca recursul la mituri fondatoare este o dovada de inapoiere si de incapacitate de adaptare la nou, chipurile la noua perioada de aur a omenirii, cea “postmoderna”.

statuie Mihai Eminescu
Dupa cum nu de intamplare poate fi vorba ca in exact aceeasi perioada, s-au intetit atacurile antieminesciene, pornite inca dinainte de 1980 de Moses Rosen, cel care l-a acuzat pe Eminescu de antisemitism si protolegionarism si a incercat din rasputeri sa impiedice tiparirea (sau dupa tiparire, sa forteze topirea tirajelor) volumelor IX si X, cuprinzand publicistica, din seria academica a operei complete inceputa de Perpessicius si continuata la Muzeul Literaturii Romane, la initiativa si sub coordonarea directorului, istoricul literar Alexandru Oprea, de Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Romane, Petru Cretia si un colectiv mai larg . Cert este ca ambele volume au aparut. Unul (volumul IX, cuprinzand publicistica din perioada mai 1876-octombrie 1877, din vremea studiilor universitare de la Viena si a colaborarii la “Albina”, “Familia”, “Federatiunea”, “Convorbiri Literare”) in 1980, iar al doilea, cuprinzand publicistica din perioada colaborarii la “Timpul”, pe care o vreme l-a si condus, gata pentru tipar si asteptand avizul cenzurii inca din 1983, in ultima parte a anului 1989 (cu o intreaga istorie, cu unele exemplare din tirajul tiparit semilegal, la initiativa unei delegatii basarabene, prin negocieri directe cu tipografia, preluate de basarabeni, ajunse la Chisinau iar un exemplar ajuns la “Europa Libera” si semnalat intr-o emisiune a lui Virgil Ierunca. Restul tirajului, care nu a fost topit, cu toate presiunile, a fost distribuit in librarii in primele luni ale anului 1990).
Intr-un interviu acordat in urma cu cativa ani, venerabilul academician Vatamaniuc lamureste problemele care au facut ca in jurul celor doua volume sa se fi dat o asemenea lupta indarjita, pro si contra tiparirii.
Atat volumul IX, cat si volumul X aveau, in optica lui Moses Rosen, “pacatul” de a cuprinde articole si studii tratand problema evreiasca in Romania, de unde si pornirea viscerala a fostului Rabin Sef al Cultului Mozaic. In realitate, in interviul amintit, academicianul Vatamaniuc restabileste adevarul in aceasta privinta. Domnia sa precizeaza, pe buna dreptate, ca Eminescu nu avea nimic cu evreii. Lupta sa era cu “Alianta Mondiala Israelita” cu sediul in Germania, care, in contextul discutiilor din 1877 intre puterile europene privind recunoasterea Independentei Romaniei, exercitase influente asupra Germaniei care, prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin, din 1878, impunea Romaniei sa acorde dreptul de incetatenire in bloc (in masa) sutelor de mii de evrei care erau expulzati din Germania, din Imperiul Austro-Ungar, din Polonia si din Rusia si care, literalmente, invadasera in special Moldova. Se impunea, astfel, modificarea articolului 7 din Constitutia Romaniei. In articolele sale, Eminescu sustine modificarea articolului 7, dar cu obiectiunea ca acordarea cetateniei trebuie sa se faca (absolut firesc, spun si eu astazi…) individual, nu in masa! Argumentatia lui, ca intotdeauna, este impecabila si in articolele in care se refera la acest subiect. Si cum Eminescu gazetarul devenise o adevarata institutie in Romania, era practic imposibil de ignorat opinia lui si de promovat in parlament masuri impotriva carora el se pronuntase. (Un lucru pe care academicianul Vatamaniuc nu-l precizeaza in interviul fundamental la care fac referire, este ca, si in aceasta privinta, Eminescu, ca o dovada a inteligentei, echilibrului si patriotismului, propune o exceptie. El considera-la fel de justificat, in opinia mea!-ca merita sa beneficieze de dreptul de incetatenire in masa evreii care se inrolasera voluntar in armata romana si luptasera in Razboiul de Independenta!). Acesta era, deci, “antisemitul” si “protolegionarul” Eminescu!
Dealtfel, ca o dovada in plus ca Eminescu nu era antisemit, trebuie spus ca unul dintre nu foarte multii prieteni pe care i-a avut a fost Moses Gaster. Un amanunt interesant in aceasta privinta: e cunoscut faptul ca Mihai Eminescu avea o dragoste speciala fata de carti. In fond, singura lui “avere”, in afara manuscriselor erau cartile. La care tinea atat incat nu s-ar fi grabit sa daruiasca sau macar sa imprumute cuiva carti. Ei bine, Moses Gaster s-a numarat printre cei care, in zilele tulburi ale arestarii geniului nostru tutelar a fost expulzat in baza ”Legii privind petrecerea strainilor din tara”. El a ajuns in Marea Britanie, la Londra, unde si-a petrecut mare parte din restul vietii. Intors spre sfarsitul vietii in Romania in anii ’20 ai secolului trecut, la moartea lui s-au gasit intre cartile din biblioteca sa, cateva carti care apartinusera lui Eminescu.
In acest “caz” al “antisemitismului” eminescian, creat de Moses Rosen, acesta, sau un consilier al lui foarte bun cunoscator al publicisticii lui Eminescu speculeaza in mod pervers polemici perfect indreptatite purtate de Eminescu in numele dreptului acestui neam de continuitate pe pamanturile sale, castigate si aparate, cum spune Eminescu, cu spada si cladite pe truda cu plugul a taranului roman.
Astfel, in contextul revenirii Dobrogei la Romania, chipurile drept compensatie pentru al doilea rapt al Basarabiei, savarsit, probabil, ca rasplata pentru faptul ca armata romana salvase de la dezastru armata rusa in campania bulgara din 1877 si, odata cu asta, blazonul imperial rus (cu enormul pret al miilor de jertfe ale ostasilor romani, impinsi de comandantul rus de vita imperiala-fratele tarului-al frontului la sacrificiul suprem pentru grabirea caderii Plevnei, care sa fie oferita cadou tarului de ziua lui…), Eminescu scrie un articol exemplar si acuzator, din care citez:

“Se stie in adevar, si toate organele de publicitate din capitala au inregistrat faptul ca, in decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii romane din Banat sosira in Bucuresti, pentru a cere pamanturi in Dobrogea, ca aceste pamanturi li s-au refuzat si ca sarmanii emigranti s-au intors in Banat, ducandu-si mortii in spinare. O priveliste sfasietoare se prezinta ochilor omenesti de-a lungul drumurilor tarii. Crivatul, acest dusman de la nord al sesurilor noastre, ii sufla din urma ca frunzele, cu toate acestea era mai bland decat oamenii de piatra carora le ceruse o patrie si un camin, iar in locul in care se-ntorceau ii asteptau bantuirea strainatatii, siluirea limbii si legii, robia sufleteasca mai greu de purtat decat robia trupului. (…) Cat triumf a avut ministrul de interne al Ungariei cand, la 27 decemvrie anul trecut a adresat o circulara catre toate prefecturile din judetele locuite de romani, opt judete intre Crisuri, in Maramures si Banat, treisprezece judete in Transilvania, circulara prin care obliga prefectii de-a spune si motilor si mocanilor si campenilor si padurenilor si celor de pe Mures si celor dintre Crisuri ca…d. ministru de externe al Romaniei a declarat prin anume nota oficiala ca guvernul din Bucuresti nu permite nicidecum colonizarea strainilor in Dobrogea.
Strainilor!
Trebuia sa li se spuna odata aceasta consangenilor nostri din Transilvania si din Tara Ungureasca, ca pentru onor. Statescu si pentru d. I. Bratianu ei sunt…straini, si guvernul de la Pesta a fost insarcinat cu aceasta gingasa si ironica misiune.
A! Dac-ar sosi la Predeal ori la Varciorova jucatori de carti de profesie, mironosite ale cafenelelor cantatoare, cavaleri de industrie, speculanti care-si drapeaza evreul lor fizic in maniere frantuzesti, vanatori de noroc, intreprinzatori fara capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conti si baroni silezieni, c-un cuvant neagra specula, strainul in forma lui cea mai amagitoare, cea mai improductiva, cea mai speculanta…cu atat mai bine! Largi ii stau portile tarii deschise, ofiterii saluta, (…) dar daca poporul nostru, al nostru de saisprezece veacuri, bate umilit la poarta tarii si cere nu ranguri, nu demnitati, nu intreprinderi, ci ocazia de-a munci onest si de-a pastra in inima lui neatinsa constiinta marii lui origini si caracterul lui inradacinat, poarta e inchisa; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C. A. Rosetti, pe onor. sau cumnat nu i-a intrebat absolut nimeni daca s-au lepadat de vreo protectie straina, daca au pasaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar taranul roman, acelasi pretutindeni intre Tisa si Nistru, e…strain de origine romana! (…) Iar d. I. Bratianu zice: <<Ar voi d. Lahovary sa populam Dobrogea cu supusi straini de origine romana>>.
Straini de origine romana! Contradictio in adjecto. Straini cari nu stiu alta limba decat a noastra, cari sub orice regim se simt si se numesc romani, cari au trecut din Oltenia in Banatul Severinului, acea veche posesiunilor a banilor olteni de unde pana azi a ramas vorba de ban. Batranul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severin Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, impreuna cu toti banii Basarabi erau straini de origine romana. Strain de origine romana era, dupa maniera de-a vedea a d. Statescu insusi Bogdan Dragos, intemeietorul Moldovei (…) Strain de origine romana a fost Alexandru Basarab care a infrant pe regale Carol Robert si toti acei pe care mater parens, muma nascatoare a neamului romanesc, Transilvania, i-a revarsat in sesul Dunarii pentru a crea cu spada si plugul mostenirea istorica a neamului latin de langa Dunare. Si Bogdan si Radu Negru au iesit fara pasaport de emigrare de sub dominatia straina, pentru ca preferau libertatea lor de constiinta onorurilor si sigurantei ce le prezenta dependenta de coroana Sf. Stefan, si straini de origine romana au creat Romania pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor (nota mea: se aude, se vede domnu’ Neagu Djuvara?) si oarda nogailor. Dar oare tot sesul acesta, bolnav si espus fara curmare invaziilor dinspre miazanoapte si miazazi, ramas-ar-fi romanesc fara ca din veac in veac sa se fi improspatat populatia lui istorica cu straini de origine romana?” (Mihai Eminescu, Straini de origine romana, Timpul, 26 ianuarie 1882)

Oare ce ar avea astazi de spus Eminescu daca ar putea vedea ca pe jumatate din averea tarii s-au instapanit strainii (dar cei adevarati, nu strainii de origine romana!), ca guvernele tarii sunt alcatuite din lefegii ai multinationalelor, pomanagii ai unor venetici dubiosi sau ai structurilor suprastatale ce nu dau socoteala nimanui in granitele nationale, ca aceste guverne nu fac decat sa indeplineasca docil, servil chiar, ordine straine, in slujba intereselor straine, ca legile chiar ne sunt impuse din afara (si nu doar nedemnii guvernanti le accepta, dar chiar si noi, poporul roman-we, the people, ar spune parintii fondatori ai Republicii Americane…-le acceptam, pentru a ne mira apoi de ce inaintam, vorba “Doinei” lui Eminescu, ca racul si partea cea mai viguroasa si mai productiva a neamului a luat drumul bejeniei)? Pare a fi premonitoriu urmatorul fragment dintr-un alt articol eminescian, care explica in urma cu aproape 140 de ani ceea ce se intampla astazi in Romania (si nu numai…):

“Deci, abecedarul nostru economic zice: natura i-a dat omului putere marginita, socotita numai pentru a se tine pe sine si familia. El produce ceva mai mult decat consuma. In acel “ceva” mai mult, in acest prisos, sunt cuprinse: intaiu ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va sa zica conditiile muncii de mani si incolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispozitia societatii, sub forma de dare. Din acest prea mic prisos al gospodariei producatorului traieste toata civilizatia nationala. Daca hranim cu acest prisos strainatatea de idei, de institutii si de forme, lipsite de cuprins, al caror complex liberalii au apucat a-l numi <<tot ce este romanesc>>, atunci nu ne mai ramane nimic pentru ceea ce este intr-adevar romanesc, pentru cultura nationala in adevaratul inteles al cuvantului” (Mihai Eminescu, Abecedarul nostru economic, Timpul, 21 decembrie 1977)

Spuneam ca in postdecembriada s-au intetit atacurile antieminesciene incepute inca din perioada in care debutase lupta pro si contra tiparirii Volumelor IX si X din Editia Academica. Iarasi nu este o intamplare ca aceste atacuri se suprapun peste cele (pornite tot la sfarsitul anilor ’70 si continuate in anii ’80) impotriva grupului de intelectuali, (acuzati de “pacatul” de a fi nationalisti si patrioti si carora li se gasise, pentru a li se pune in carca si “crima” de a fi promotorii ideii de protocronism romanesc, adica de prioritate romaneasca absoluta in domenii culturale si/sau stiintifice), incriminati la “Europa Libera”, dar, foarte semnificativ si pentru aceleasi ”pacate” si “crima” si de “curtea” de la Comana a stravechiului bolsevic cominternist Gogu Radulescu (Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Dinescu, Dan Haulica si multi altii, puternic sprijiniti politic nu numai de amfitrion-Gogu, totodata mare mason, dar subordonat pe linie masonica lui Zigu Ornea, care era conducatorul real al bandei-, ci si de Dumitru Popescu-Dumnezeu, Gheorghe Pana-cumnat cu Gogu Radulescu-, Ion Ursu-mana dreapta a Elenei Ceausescu, vinovat si de promovarea prin Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie, condus de Elena si la care el era prim-vicepresedinte a incredibilei incercari de penetrare la nivel foarte inalt in Romania a unui serviciu secret strain, cunoscuta sub denumirea de “Meditatia Transcendentala”, dar si de intreaga conducere de la acea vreme a Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste-Suzana Gadea, Mihai Dulea, Ladislau Heghedus si Ioan Hidekguty-ultimii doi reusind performanta de a conduce din minister si din umbra cultura romaneasca si multi ani dupa 1990!). Nici de aceasta data nu este o intamplare ca atacul la Eminescu, prelungit si chiar intetit dupa 1990, s-a desfasurat, intre altele, sub patronajul unuia dintre membrii curtii de la Comana a lui Gogu Radulescu, dl Nicolae Manolescu, presedinte cvasi-etern al Uniunii Scriitorilor, care a aparat imensa golanie a publicarii in 2006 a unui intreg numar de revista (nici nu merita sa-i mai pomenesc numele, condusa de alt intelectual, evident ca “intamplator” mason si el!) in care Eminescu era desfiintat de o adunatura de mediocritati. Dupa cum nu mai trebuie sa ne mai miram ca, intr-un articol descalificant de gazeta de scandal din 2008, republicat prin 2011 (culmea, pentru a ne convinge ca nu e adevarat ceea ce citisem cu ochii nostri inca in urma cu cativa ani!), Horia Roman Patapievici, il ofensa grav pe “romanul absolut”, afirmand ca in creatia lui, “ceea ce este frumos nu e original, iar ceea ce este original vine pe filiera germana” (!!!), lansand totodata mizerabila sintagma a “cadavrului din debara”!
Ca este o continuitate evidenta intre atacurile incepute la sfarsitul anulor ’70 si cele din postdecembriada o dovedeste o informatie “scapata” din neatentie (sau publicata intentionat?) in odiosul “Raport Tismaneanu” (unul dintre cele mai antiromanesti documente produse la comanda externa si recunoscut oficial de conducatori vremelnici si nedemni ai Romaniei), al comisiei conduse de Volodea Tisminetzky, fiul lui Leonte Tisminetzky (devenit, conform obiceiului epocii respective “Tismaneanu”), responsabil-in anii in care la “butoane” in Romania erau “tovarasa Ana” (Rabinsohn-Pauker) si camarazii ei de drum-cu tiparirea “operelor clasicilor”, destinate indoctrinarii. Intr-o sectiune din Raport, se enunta teza “antisemitismului” care, chipurile, incepuse sa se manifeste in Romania lui Ceausescu, incriminat intr-o scrisoare-denunt a ambasadei Israel-ului in Romania catre Departamentul de Stat al Statelor Unite (!) (cel mai probabil inspirata de Moses Rosen), in care zisul “antisemitism” era exemplificat prin tiparirea si difuzarea unor lucrari, dintre care doua purtand…semnatura lui Eminescu: volumul IX din opere, cuprinzand “publicistica antisemita” si un volum de “Basme pentru toti copiii”, publicat la Editura Ion Creanga!
Spuneam ca in interviul pomenit, venerabilul academician Vatamaniuc defineste “problemele” pe care le ridicau volumele IX si X din opera eminesciana. Volumul X, pe langa un studiu amplu, cu date statistice incontestabile, dedicat problemei evreiesti din Romania, mai cuprindea si un alt studiu, privind Basarabia. (Dealtfel, fac precizarea ca un numar mare de articole din perioada de la “Timpul” se ocupa de problema Basarabiei, a raptului de la 1812, a celui de la 1878, articole extrem de bine documentate, dovada nu doar a patriotismului fierbinte al lui Eminescu, ci si a profundei cunoasteri de catre el a problematicilor despre care scria). Acesta era al doilea motiv pentru care volumul X, cum spuneam, gata de tipar inca din 1983, a fost tiparit, cu peripetiile mentionate, abia in 1989. Ceausescu era foarte reticent la idea tiparirii, fiindca, oricum, relatiile cu marele vecin si prieten de la rasarit erau tensionate si aparitia unei lucrari care sa cuprinda un mare numar de pagini referitoare la Basarabia rapita putea tensiona suplimentar si periculos situatia. Dealtfel, ca o dovada ca lucrurile trebuiau privite si tratate cu mare atentie este ca directorul Muzeului Literaturii Romane, istoricul literar Alexandru Oprea a avut parte de o moarte extrem de suspecta: la intoarcerea de la Casa de Creatie a Uniunii Scriitorilor de la Cumpatul (unde nu este exclus ca in mancare sau in apa minerala sa fi fost adaugat “ceva”), a dorit sa faca o baie si a fost gasit mort, in cada, la autopsie stabilindu-i-se in organism o concentratie incredibila de bioxid de carbon, greu de presupus ca s-ar fi putut acumula natural intr-un interval atat de scurt in urma unei intoxicatii provocata de o instalatie de incalzire posibil defecta…
Foarte probabil, chiar si publicarea (in conditiile pomenite) in 1989 a volumului X sa se fi facut doar aparent clandestin, dar cu stirea si aprobarea tacita a lui Ceausescu, care la acea ora deja mentionase el insusi, public, intr-o cuvantare, raptul teritoriilor romanesti…
Si pentru a dovedi ca, in general, nimic nu e intamplator pe lume, sa mai amintesc ca ani de zile, ambasadorul Romaniei la UNESCO, la Paris, a fost unul din “stalpii” curtii de la Comana, masonul Dan Haulica. Cel care, schimbat de Ion Iliescu cu marele grafician Eugen Mihaescu, nu s-a dat dus de la ambasada din Paris cateva luni de zile. Ca dupa scurta perioada in care ambasador a fost Eugen Mihaescu (inlaturat pentru afisarea “politic incorecta” cu Partidul Romania Mare), ani de zile (multi…) am fost reprezentati la UNESCO de…Nicolae Manolescu, pentru ca, acum, ambasador sa fie…Adrian Cioroianu! Asa se scrie…istoria (a propos de ultimul!) in Romania!
(Ca sa nu traga cineva concluzia ca as avea cine stie ce-si din ce motive…-antipatii personale la adresa dlui Cioroianu, ma vad obligat sa amintesc, in acest, context, gesturile incalificabile la care s-a dedat domnia sa in calitatea cat se poate de oficiala de ministru de externe in guvernul Romaniei, cu ocazia vizitei-oficiale!-in Statele Unite. Ca si cum nu ar fi fost suficient ca s-a lasat supus procedurii de verificare “antiterorista” care se aplica, dupa 11 septembrie 2001 calatorilor obisnuiti cu avionul-dar domnia sa era ministrul de externe al “partenerului strategic” al Statelor Unite!-aceea de a fi, intre altele, descaltat pentru a fi verificat ca nu are…bombe in pantofi sau ciorapi, de a-si scoate cureaua de la pantaloni etc…, am asistat dezgustati la jalnicul spectacol pe care l-a oferit cu ocazia intalnirii oficiale cu sefa de la acea vreme a Departamentului de Stat al Statelor Unite, Condoleezza Rice. Fiind-sau doar vrand sa para!-coplesit de uriasa onoare de a fi primit de o astfel de “personalitate”-totusi un omolog si egal in rang-, domnul ex-ministru de externe si actual ambasador sedea pe fotoliu intr-o pozitie incredibila si aproape imposibila, sprijinit doar pe vreun sfert de fesa! Ma si mir cum a fost capabil sa se mentina in acea pozitie fara sa cada la un moment dat! Imaginile televizate nu doar ca au ramas in memoria multora dintre cei care le-au vizionat, dar se afla cu certitudine in arhive, ca probe de jalnica umilinta si slugarnicie, “prestate”, insa, de istoricul Cioroianu nu in nume propriu, ci in calitate de reprezentant oficial al Romaniei suverane! Incercati numai sa va imaginati cu ce ochi ar fi privit marele Titulescu aceste scene grotesti! Sau cum ar fi fost ele stigmatizate intr-un articol de Mihai Eminescu!)
Tot patriotismul fierbinte, ca si constiinta unitatii de neam si de limba il inspirau pe Eminescu sa scrie:

“Pana ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila, zece milioane de guri si zece milioane de inimi vor striga in contra Austro-Ungariei, caci politiceste putem fi despartiti, dar unitatea noastra de rasa si de limba e o realitate atat de mare si de energica incat nici ignoranta, nici sila n-o pot tagadui. Ei, sa nu fi fost Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, sa nu fi fost suta a saptesprezecea cu eroii si cugetatorii ei, va puteati bate joc de noi inca mult timp, dar astazi nu se mai poate. Azi, limba este una de la Satmar pan-in Cetatea Alba de langa Nistru, de la Hotin pan-in Granita militara, azi datina e una, rasa e una si etnologic e unul si acelasi popor, cara nu mai doarme somnul pamantului si a veacurilor” (Mihai Eminescu, Unitatea etnica si de limba a romanilor, Timpul, 3 aprilie 1882)

Intre multele calitati pentru care Eminescu este atat de admirat si de iubit de romani si la peste 125 de ani de la trecerea in lumea de dincolo, se afla legatura lui profunda cu cultura romana si dragostea speciala pentru istorie si cunoasterea desavarsita a acesteia. Oricine a parcurs publicistica eminesciana poate produce zeci, chiar sute de exemple in care articolele sau studiile lui sunt bazate pe o impresionanta argumentatie istorica. Dar, pentru a ilustra convingator aceasta afirmatie, inainte de a o face cu extrase din articolele lui Eminescu, sa aducem o marturie, probabil cea mai autorizata in acest sens:

“Eminescu stapanea cu desavarsire cunostinta trecutului romanesc si era perfect initiat in istoria universala; nimeni in generatia lui n-a avut in acest grad instinctul adevarului inteles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefacut, ca la dansul, intr-un element permanent si determinant al intregii lui judecati.E uimit cineva astazi, dupa adaugirea unui imens material de informatie si atator sfortari ale criticii, cand constata cat stia, cat intelegea acest om, si ganditorul politic trebuie sa admire ce mare era puterea lui de a integra faptele marunte si trecatoare ale vietii publice contemporane in maiestuoasa curgere a dezvoltarii istorice. Nu e de mirare ca un asemenea limbagiu care ar fi onorat orica tara de veche cultura n-a fost priceput de contemporani cu o pregatire asa de slaba, a caror minte nu se putea ridica la recunoasterea acelorasi adevaruri eterne.” (Nicolae Iorga, 1934)

Ca marele savant Nicolae Iorga stia exact ce spune si avea perfecta dreptate o dovedesc articolele lui Eminescu in care el polemizeaza cu tezele istoriografiei maghiare si cu Roessler:

“Pana la sfarsitul sutei XV, romanii sunt in Ardeal si Tara Ungureasca unul din elementele cele mai considerabile in viata politica. Traind sub voievozi proprii si sub legile lor proprii, fara amestec din partea Ungariei, ziditori si aparatori de cetati, pururea buni ostasi, epoca de aur din tarile noastre, inceputa cu Mircea si incheind cu Stefan cel Mare e o epoca de aur si dincolo. Romanii sunt atat de numerosi in muntii Ardealului incat fragmente ale populatiunii Maramuresului fondeaza sub Dragos statul Moldovei, fragmente din tinutul Fagarasului, Tara Romaneasca. Cine vrea sa-si faca o idee de energia cu totul elementara a acelui popor sa considere ca, optzeci de ani dupa fondarea ei, Moldova ajunge din coltul Tarii de Sus pana-n Nistru si la cetatea Alba, Tara Romaneasca intr-o suta de ani pana in Dobrogea si pe intreg malul drept al Dunarii. E o epoca aceasta care in Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum ii zic baladele romane si slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) nascut pe la 1405, deci contimporan cu toata seria stralucita de eroi ai poporului romanesc, zice despre Ioan;<<Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris, quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit.>>.
Inca in suta a saptesprezecea Miron Costin scria regelui Poloniei ca cel mai frumos si mai corect dialect romanesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeste in Satmar, unde cu toata emigrarea lui Dragos, romanii ramasi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atat de numerosi ca si cand n-ar fi iesit nimenea din tara.” (Mihai Eminescu, Munca seculara a acestui popor, Timpul, 4 noiembrie 1882).

Si, referitor la acelasi subiect, al continuitatii romanilor pe pamanturile lor si ca dovada a vastelor cunostinte istorice pe care le avea Eminescu, din amplul studiu Cinci secole de istorie, a carui publicare a necesitat nu mai putin de sase numere din Timpul (3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878):

“Convingerea noastra este, insa, ca, din veacul al patrusprezecela incepand, Basarabia n-a fost nici intreaga, nici in parte a turcilor sau a tatarilor, ci a unui stat constituit, neatarnat, desi slabit si incalcat in posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului si daca reprezentantii statului moldovenesc, domnii, ajunsesera atat de slabi incat dreptul era desbracat de putere si nu putea sa se apere, aceasta nu e dovada ca Moldova a renuntat vrodata la dansul. Caci un drept nu se pierde decat prin invoirea formala de a-l pierde. Dar fie aceasta invoire smulsa cu de-a sila, fie dictata de ratiuni de stat, fie isvorata din orice alte consideratiuni, nu se modifica si nu se nimiceste decat din momentul in care renuntam la el.
Cum ca aceasta nu e numai opinia noastra, ci chiar aceea a diplomatiei rusesti, se dovedeste din istoria celor din urma 150 de ani. De cate ori Rusia stipula ceva in favorul Principatelor in tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab antquae, la capitulatiunile Principatelor.. Acelasi Rumiantof (…) realipeste Basarabia si Hotinul la Moldova, Giurgiu si Braila la Valahia.
Rumiantof se invoieste cu desfiintarea mitropoliei Proilabului (Braila), creata de greci pentru partile pe cari din cauze militare, turcii le ocupase, si permite mitropolitului Moldovei sa alipeasca din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Husilor, Hotinul la eparhia Radautilor, Giurgiu si Braila la eparhia Ramnicului.
Prin urmare, Rumiantof, contimporan cu acele cuceriri, el insusi cuceritorul, stia mai bine ale cui erau acele locuri, stia mai bine ca tatarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit si de episcopi, stia, cu un cuvant, ca locurile erau ale Moldovei. (…)
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabeni exista cu mult inaintea vremii in care acest pamant devenise romanesc: acest nume singur este o istorie. (…)
Regele maghiar Carol Robert, intr-o diploma din anul 1332, povesteste bataia ce o patise de la Basarab, fiul lui Tugomir, in tara noastra: in terra transalpina per Basarab, filium Thocomery (Fejer, VIII, 3, 625)
Din acest Tugomir-Basarab, care traia pe la 1300 si ceva, s-a nascut Alexandru, cel pomenit in diploma de mai sus, care a trait pana la 1360; din Alexandru s-au nascut Vladislav si Radu Negru, din Radu Negru Dan si Mircea cel Mare (1418).
Cam intr-o suta de ani de la Tugomir pana la capatul domniei lui Mircea, Tara Romaneasca ajunsese la cea mai mare intindere teritoriala, caci cuprindea Oltenia, Valahia mare, ducatele Fagarasului si Amlasului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunarii si tari tataresti nenumite mai de aproape.In aceasta vreme, Valahia intreaga, impreuna cu toate posesiunile ei, se numia in bulele papale, in documentele cele scrise latineste ale domnilor, in scrieri contimporane, Basarabia.” (Mihai Eminescu, Cinci secole de istorie, Timpul 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878)

Iata si o dovada stralucita a intelegerii istoriei si a capacitatii eminesciene, cum spunea Nicolae Iorga, de a o integra intamplarile cotidianului in procesul devenirii, calitatea lui de a gandi in perspectiva si de a intui ca nu greutatile si infrangerile trecatoare sunt marea primejdie, ci disolutia din interior, prin pierderea vointei si a constiintei fortei politice care decurge din forta morala a unui popor. In contextul celui de-al doilea rapt al Basarabiei, produs, culmea, in urma glorioasei comportari a ostirii romane in Razboiul de Independenta, Eminescu scrie:

“Nenorocirea cea mare ce ni se poate intampla nu este ca vom perde si ramasita unei pretioase provincii perdute: putem sa perdem chiar mai mult decat atata, increderea in trainicia poporului roman.
In viata sa indelungata, niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi, cand cinci milioane de romani sunt uniti intr-un singur stat.
Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapanirea sa trei tari si sa pregateasca intemeierea unui stat roman mai puternic; a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara, pentru ca planul urzit de dansul sa se prabusasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe sguduiri si ramane statornic, fiindca are doua temelii; constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.
Daca vom castiga de trei ori atat pamant pe cat avem si vom perde aceste temelii, statul roman, fie el oricat de intins, va deveni o creatiune trecatoare, iar daca vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si perderile vor fi trecatoare.” (Mihai Eminescu, Credinta in trainicia poporului roman, Timpul, 10 februarie 1878)

Una dintre caracteristicile rare si demne de o pretuire fara margini o constituie, la Eminescu, impresionanta continuitate si unitate ideatica identificabile atat in poezie cat si in publicistica, dar totodata unitatea si continuitatea stilistica, modulate de o maiestrie artistica neegalata inca, ce-l fac pe gazetar ca si in articolul de ziar sa imbine si slujeasca justetea si precizia sustinerii, soliditatea documentarii, rigurozitatea matematica a demonstratiei cu sensibilitatea si frumusetea fara seaman a expresiei artistice:

“Limba lui Balcescu este totodata culmea la care a ajuns romanimea indeobste de la 1560 incepand si pana astazi, o limba precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin “pasareasca” gazetarilor. Desi Balcescu se intemeiaza pretutindeni pe izvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicairi de sama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapseluri si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr-un singur intreg si asemenea scriiturilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind precum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incat toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva izvodiri proprii ca poetii. Nicolae Balcescu e de altmintrelea o dovada ca limba romaneasca pe vremea lui si-nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cat de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s-a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei “pomadate” au fost curat in dauna limbii noastre”. (Mihai Eminescu, Balcescu si urmasii lui, Timpul, 24 noiembrie 1877).

Totodata, in acelasi articol, cu un spirit critic necrutator (care nu i-a fost iertat nici de contemporanii sai si pentru care atat il antipatizeaza pseudoelita contemporana noua…) si cu o luciditate tulburatoare, constata cu amaraciune (si nu putem sa nu ne miram si chiar cutremuram de actualitatea lui in zilele noastre) ca mare parte din ideile generoase ale generatiei de la 1848 au fost deturnate pentru a fi folosite, prea ades in folos propriu si al strainilor (atunci, ca si astazi…) de oameni ce nu s-au putut ridica la inaltimea lor, compromitandu-le cu micimea lor umana si sufleteasca:

“Dumnezeu a fot indurator si l-au luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dansul si in cercul lui de idei, le-au esploatat pe acestea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale Occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertatea si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvant, oameni cari, vazand ca n-au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura pe care n-o au si o pricepere pe care natura n-au voit sa le-o deie.” (Sublinierile imi apartin). (Mihai Eminescu, Balcescu si urmasii lui, Timpul, 24 noiembrie 1877).

Dealtfel, Eminescu, stralucit exemplu de consecventa, de inflexibilitate cand e vorba de a analiza si a cataloga lasitatile si tradarile, imoralitatea politica drapata prea ades in mantia mincinoasa a “interesului national”, nu a iertat niciodata unora dintre reprezentantii generatiei de la 1848 tradarea de la 1866. Poate si aceasta sa fi fost una dintre explicatiile pentru care relatia monarhiei germanice cu el sa fi fost strabatuta de ambiguitate si, uneori, chiar de urme de antipatie sau adversitate (in orice caz, cu certitudine, lipsita de pretuirea pe care o coplesitoare personalitate ca a sa, cu care nu orice suveran are sansa sa fie contemporan, ar fi meritat-o). Dovada a acestei consecvente o reprezinta felul in care Eminescu amintea reprobabilul act al tradarii la adresa Domnului Cuza:

“Astazi patrusprezece ani era mare miscare in Bucuresti si in tara. O conspiratie se urzise in contra lui Voda Cuza care n-ar fi izbutit nicicand daca o seama de naturi criminale care, spre rusinea tarii si a ostirii, faceau parte din puterea armata n-ar fi ridicat cu lasitate mana lor nelegiuita contra domnului tarii. Miscarea care purta in fruntea-i stigmatul tradarii de domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din cati au fost vreodata in tarile Dunarii romane, cata sa aiba in caracterul ei intreg samanta unor rele si mai mari. De atunci am dat zi cu zi si an cu an indarat.” (Mihai Eminescu, Dupa detronarea lui Cuza, Timpul, 12 februarie 1880).

O alta trasatura caracteristica si, totodata, uimitoare, tulburatoare la Eminescu este multilateraleitatea preocuparilor si cunostintelor lui, care ne obliga sa recunoastem in el si un mare economist, capabil nu doar sa analizeze fenomenul economic, ci si sa inteleaga exact care trebuie sa fie coordonatele pe care s-ar cuveni sa evolueze un stat pentru a-si pastra atributele care sa-i permita realizarea interesului national si asigurarea bunastarii populatiei.

“Ce prost era de pilda Mateiu Basarab, care, daca afla ca un strain cumparase o mosie in tara, scotea numai decat banii din punga si i-o rascumpara numaidecat, pentru ca nu un strain sa fie proprietar in tara.” (Mihai Eminescu, Si cum vin cu drum de fier, Timpul, 22 ianuarie 1880).

Oare ce ar spune astazi Eminescu daca ar afla ca in tara de care il durea intr-atat sufletul incat s-a sacrificat pe altarul ei, strainii au ajuns (cu invoirea nedemnilor care ii urmeaza in zilele noastre la conducere pe Mircea cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Vlad Tepes, Constantin Brancoveanu, Dragos, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Ioan Voda cel Cumplit) sa fie stapani pe o zecime din pamantul arabil romanesc, cel mai bun si mai rodnic din Europa? Probabil ce spunea, cu tristete, in acelasi articol, constatand ca zbaterea lui in articolele de la Timpul era in buna parte anihilata de nevolnicia politicienilor contemporani lui, dispusi, (ca si politicienii contemporani noua…) sa accepte dictatul mai marilor de la apus:

“Astazi…astazi e cu totul altceva. Astazi nu mai e cum era in zilele mocanilor celor greoi si cinstiti, pe care-i durea inima de biata tara asta, isbita din toate partile de oarde de sute de mii, cari se sfaramau de marginea coltoroasa a ei ca talazurile marii de stanci. Astazi, daca vor sa vie tatarii, ii poftim noi insine, le facem drum de fier ca sa calatoreasca huzurind de bine si-i primim cu paine si cu sare, ca pe domnii tarii.” (Mihai Eminescu, Si cum vin cu drum de fier, Timpul, 22 ianuarie 1880).

Astazi nu doar ca, asa cum am mai spus, cam jumatate din Romania e proprietate straina, dar sarcastica zicere a lui Eminescu din randurile citate anterior este adeverita integral, ca urmare a deciziilor, se pare ca aproape fara drept de apel, cata vreme doar cate un Viktor Orban, Milos Zeman (dar nu, evident, si un Iohannis sau Ciolos…) indraznesc sa le comenteze, ale Kaiserin Merkel. Astfel incat, deocamdata, presedintele “nostru” si guvernul “meu” au acceptat si insusit (in numele nostru, evident), diktat-ul (nu de la Viena, ci de la Berlin!). In plus, mostenire de la guvernul anterior, pe oaspetii (chiar de nu sunt tatari, dar sunt pe-aproape, musulmani), ii vom primi nu doar cu paine si sare, ci si cu o moschee (ca asa cum bine zicea Eminescu, lor nu mitropolit si episcopi le sunt de trebuinta). Lucrul cel mai grav si mai sfidator (daca se va confirma cu probe) este ca aceasta moschee (daca e sa admitem afirmatiile preotilor si monahilor contestatori) ar urma nu doar sa fie construita pe un teren donat de guvernul roman (in vreme ce guvernul turc nu a acordat la schimb la Istambul un teren pe care ar fi urmat sa fie construita o biserica ortodoxa!). Dar, s-ar parea ca terenul respectiv a apartinut candva ilustrei familii Brancoveanu. Ceea ce ar constitui o ofensa ingrozitoare, de neiertat, la adresa supremei jertfe facuta in numele ortodoxiei de domnul roman si familia lui in sfanta zi 15 august, Ziua Adormirii Maicii Domnului cand, in prezenta descalificanta a tuturor ambasadorilor apusului Europei la Inalta Poarta, sabia gadelui otoman a retezat (ca si astazi cutitele criminalilor Statului Islamic…) capetele celor patru fii domnesti, al sfetnicului si ginerelui Ianaki si al domnului.
Economistul Eminescu identifica inca din vremea lui pericolul unor elemente si fenomene, inca in stare incipienta la data la care el le analiza, dar devenite astazi loc comun, ades chiar prin puterea legilor tarii, care pun sub un mare semn de intrebare viitorul economic si social si, pe cale de consecinta si national al Romaniei:

“Romanii aveau o clasa de mijloc nu atat de puternica, ca cele din strainatate, dar in orice caz populatia oraselor avea o piata in care sa-si vanza munca, avea panea de toate zilele indestulatoare. Daca domnea un deplin liber schimb intre tarile noastre si celelalte, el scadea poate ceva din bunastarea clasei noastre de mijloc, dar existenta ei modesta, traiul cu indestulare-i era asigurat, incat zeci de mii de brate erau puse in miscare printr-o munca folositoare, care-o ferea in mod egal si de molesirea produsa prin prea mari bogatii, si de istovirea si imoralitatea produsa prin saracie si lipsa. Animalul facator de unelte, precum defineste Artistotel pe om, era un animal linistit si neturburat de grija pentru a doua zi.
In veacul nostru insa lucrurile iau o forma foarte amenintatoare pentru cel economiceste slab, pentru cel necult, cand concurenta e pe deplin libera. Nu aducem exemplul nostru, dar panzarii din Silezia, ba chiar baiasii din Bohemia, cari au gaurit pamantul mult mai adanc decat toti baiasii altor munti, fara ca munca lor sa poata concura cu toata greutatea ei, cu munca lesnicioasa a altora, sunt o dovada demna de plans pentru tristele imprejurari ce se nasc, cand i se ia unei populatii piata pe care sa-si desfaca munca prin absoluta libertate de schimb intre productele omenesti. Atarnarea economica de alta data se schimba din nefericire in veacul nostru in exterminarea economica a aceluia caruia locul unde munceste sau nivelul sau de cultura nu-i dau aceleasi avantaje ca vecinului sau mai fericit.
Cum acest soiu de viata economica nu poate duce decat la descompunerea deplina a societatii romane nu mai poate fi indoiala. Mai poate insa o asemenea societate sa formeze renumita perdea polona intre Austria si…gratiosul nostru aliat? (Sublinierea mea)
Nu pomenim decat un lucru. Istovirea noastra economica ne-a oprit de-a avea o armata mai mare, aceasta istovire a facut ca cu toata vitejia si cu tot patriotismul celei ce o avem, ca sa imble goala si flamanda in aceasta campanie de iarna, in care rabdarea soldatului roman a fost poate mai de admirat decat curajul sau.” (Mihai Eminescu, Concesiuni economice, Timpul, 25 martie 1978).

Se cuvine sa scot in evidenta luciditatea in analiza fenomenului economic, in scoaterea in evidenta a importantei covarsitoare pe care o are intr-un capitalism functional clasa de mijloc, ca si identificarea pericolului mortal pentru fundamentele capitalismului insusi si pentru starea economica si sociala si viitorul statelor al acceptarii prea rapide, prea brutale, prea totale a liberalizarii depline a schimburilor economice.
Nu poti sa nu ramai uimit de acuitatea observatiei de acum aproape 140 de ani si de surprinzatoarea valabilitate si actualitate azi a semnalului de alarma tras de nepieritorul Eminescu cu privire la riscurile letale ale slabirii clasei de mijloc. In acest sens, zilele acestea citeam in presa americana un studiu amplu si extrem de bine asezat pe date statistice incontestabile care constata la zi subtierea numerica si pauperizarea in dimensiune economica, financiara si de avutie personala a clasei de mijloc americane, dupa ce inca in 2006, presedintele de atunci al Council on Foreign Relations, analizand (in baza datelor culese printr-un megasondaj national intreprins de cele mai mari institutii de presa din Statele Unite), intr-un studiu foarte obiectiv publicat de oficiosul CFR, Foreign Affairs, acest fenomen deja pornit la acea data, avertiza asupra consecintelor de maxima gravitate pe care le poate avea pentru societatea americana ignorarea sa si lipsa unor masuri pentru stoparea si reversibilizarea acestei tendinte.
Ce sa mai spunem de consecintele pe care le are pentru Romania de astazi distrugerea in buna masura a infrastructurii industriale, conducand, (alaturi si de alti factori) la lipsa de competitivitate, la imposibilitatea asigurarii necesarului de consum intern (al unei populatii in permanenta scadere naturala, ca sa nu mai vorbim de absenta din tara a aproape patru milioane de romani plecati in pribegie dupa bucata de paine, a lor si a familiilor) in conditii de mentinere a unor echilibre economice si financiare, concretizat in datele statisticii oficiale, care ne arata ca in primele 11 luni ale anului care a trecut, deficitul comercial al tarii a fost de circa 8 miliarde de euro!
Observand cu durere starea economica, sociala si politica de azi a tarii, lipsa ei de relevanta si de voce in plan international, gravele si inacceptabilele cedari de suveranitate, nu putem sa nu constatam cat de aplicabile azi, poate chiar mai acut decat acum 135 de ani, cand au fost scrise si publicate, sunt amarele cuvinte ale lui Mihai Eminescu:

”(…) Cam astfel pare si geniul neimbatranit al istoriei romanilor. Daca acest geniu ar veni astazi sub forma lui Mircea cel Batran si ar zice: <<eu v-am dat independenta tarii, caci dupa ce am infrant ostile turcesti, m-am supus imparatului sub conditii, cari au trebuit sa va pastreze tara si nationalitatea>>-multi ar lua in ras pe batran. Daca acelasi geniu sub forma lui Cuza Voda ar zice: <<eu v-am dat toate drepturile cate le aveti astazi, si numai datoria publica de sase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani incoace>>, rosii i-ar raspunde ca <<inainte de a se pripasi un fanariot in strada Doamnei, nu existau asemenea idei>> ”. (Mihai Eminescu, Geniul neimbatranit al istoriei romanilor, Timpul, 14 februarie 1880).

Nu s-ar putea zice ca intre vremea lui Eminescu si cea de azi exista diferente decat in dimensiune si ca ele nu sunt in avantajul generatiei de astazi. Ba chiar dimpotriva. Astazi, guvernele ne sunt alcatuite la Bruxelles, din functionari comunitari in concediu sau din vechi si cuminti slujitori de multinationale si de interese ale acestora. Codul Muncii ne este scris de Asociatia Investitorilor Straini si de Camera de Comert Romano-Americana, legile ne sunt, macar in parte, trimise in plic de afara (atunci cand nu ne sunt impuse direct, sub amenintarea procedurilor de sanctiuni economice si finaciare, asa cum ne-a fost impusa legea prin care, la eventuale probleme grave de pierderi de capital ale uneia sau mai multor banci, datorate speculatiilor iresponsabile si managementului fraudulos, in loc sa se aplice procedura falimentului, cu suportarea pagubelor de catre vinovati, sa se faca recapitalizarea pe seama confiscarii depozitelor cetatenilor, considerati actionari neasigurati!).
In ce priveste starea finantelor, deosebirile ar fi ca in strada Doamnei nu mai e pripasit un fanariot de sange ci, de un sfert de secol, un fanariot in suflet si comportament, sub a carui sobra si competenta supervizare si administrare, datoria totala a tarii s-a ”stabilizat” de ani de zile la o suta de miliarde de euro (dar ”stabilizarea” nu e de bine, cata vreme, dupa chiar datele oficiale ale institutiei…nefanariote din strada Doamnei, in anii 2008-2013, Romania a platit ca serviciu total al acestei datorii fabuloasa suma de peste 275 de miliarde de euro, adica, in medie, peste 45 de miliarde de euro anual, iar datoria ramane ”stabila”!)
Cat priveste calitatea exceptionala a lui Mihai Eminescu de a ramane actual, urmatorul paragraf dintr-un articol al sau este exemplar. Nu-mi ramane decat sa-l indemn pe cititorul de azi sa incerce a spune care din sustinerile eminesciene de acum 135 de ani n-ar mai fi, acum, valabile, in conditiile in care in “democratia” parlamentara partidele, care ar fi fiind ele, uita inca de a doua zi dupa alegeri ce au promis in campanie:

: ”Caci dandu-se omnipotenta aceasta (a statului-n.n.) ca jucarie in mana unui partid, fara ca domnul sa exercite controlul asupra lui, atunci se intampla lucruri ca concesia Strussberg, imprumuturi de milioane netrecute in socoteli, (…), ridicarea cheltuielilor bugetare cu 34%, decorarea cu medalii si ordine a lui Nichipercea si a egalilor lui, numirea unor advocati de mana a doua in directorate unde se cer vaste cunostinte tecnice si mecanice, spolierea tezaurului public prin crearea de lefuri fabuloase in folosul patriotilor de meserie, c-un cuvant, statul omnipotent devine o jucarie in mana demagogilor, iar poporul se zbate fara putere, jumulit si esploatat intr-un mod neomenos de catre o tagma de oameni fara merit, fara stiinta, fara caracter, fara patrie chiar.” (Mihai Eminescu, Omnipotenta statului, Timpul, 26 iulie 1880).

Singura modificare ar fi sa inlocuim ”domnul” in exercitarea controlului cu parlamentul, democratic si responsabil, care ar trebui sa-l exercite. Mica problema a acestui parlament (a parlamentelor, in acest sfert de secol, nu foarte diferite de la o legislatura la alta, nici macar in componenta nominala, ca sa nu mai vorbim de mentalitati si apucaturi…) ar fi, pe langa faptul ca ele confirma zicerile eminesciene in problema nemeritului si a profiturilor aferente (cu zecile de parlamentari de azi cu trecut de lacatusi, mecanizatori si tractoristi, muncitori necalificati, cu bacalaureate luate pe la 40 de ani, urmate, halucinant, de cate doua-trei diplome universitar-private si de cel putin un doctorat, musai la Universitatea de Aparare sau la Academia Nationala de Informatii!), modul foarte patruns de spirit civic in care voteaza legile, dupa semnul cu degetul (in sus sau in jos…) al vreunui mirceatoader lider de grup parlamentar!
N-ar mai fi de citat, pentru a arata ca, din pacate, pentru noi nu pare a fi nimic nou sub soare, decat un ultim fragment de articol, proba suprema a capacitatii lui Mihai Eminescu de a surprinde si de a expune privirii publice, mult mai putin avizata si analitica, politicianismul in formele sale cele mai hade si metodele sale de a-si impune ambitiile. O fotografie impecabila. Valabila si azi, asa cum era valabila si in urma cu aproape 133 de ani. O precizare, poate nu lipsita de interes: acesta este ultimul articol scris si publicat de Eminescu la Timpul. El poarta data de 28 iunie 1883, aparuse insa in ziua precedenta, in epoca existand obiceiul de a postdata numerele de gazeta. In ziua de 28, pe la pranz, nebanuind complotul care se urzise deja impotriva lui, atunci cand Mihai Eminescu apare acasa la Titu Maiorescu, tinea in mana un numar din ziarul Timpul. In care era tiparit articolul din care citez. Cateva ore mai tarziu si ca urmare a acelui complot, Eminescu era arestat la baia Mitrasevschi, sub banuiala (nicicand probata cu acte medicale) de a fi fost lovit de ”alienatie mintala”. El este internat fortat in sanatoriul doctorului Sutzu, membru in aceeasi loja masonica, Steaua Dunarii, din care facea parte si Titu Maiorescu. In acea zi incepea lungul calvar, as zice lungul Drum al Crucii al lui Eminescu, care-i va curma viata sase ani mai tarziu, la 15 iunie 1889, in acelasi sanatoriu.

“Victoria in alegeri, ingenunchierea natiunii inaintea puterii uzurpatoare, desteapta si apetituri tiranice, printre care pretentiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat si aplaudat uzurpatorul in faptele sale, pe toate caile.(…) Neaparat dar ca se simtea si nevoia de a pune in practica mijlocul prin care sa se nabuseasca tipatul contra tradarii si contra fara-de-legilor regimului, spre a fi linistit in domnia sa absoluta. (…) Daca intru abaterea constiintei alegatorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: coruptiunea, frauda, amenintarea; daca cu acestea s-a putut respinge opozitiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de buna seama ca ele n-au putut nimic contra presei, pe cat timp aceasta, in majoritatea ei, este in opozitiune cu guvernul, bucurandu-se de sprijinul public. (…) Cat pentru presa, am putea sa-l asiguram pe regim ca oricat de cumplite ar fi actele sale de razbunare, nu va fi in stare nici el a abate unele caractere tari ce se gasesc intr-insa, si teama ne e ca, cautand victoria peste tot, va pierde si cea deja castigata in monstruoasa sa pornire de a-si subjuga presa.” (Mihai Eminescu, Timpul, 28 iunie 1883).

Miza complotului era uriasa. Monstruoasa coalitie dintre liberali si o parte a conservatorilor care tradasera si se alaturasera pozitiei liberale (sub conducerea lui P. P. Carp, devenit ambasador al Romaniei la Viena) negociase in mare secret un tratat pe care Romania urma sa-l semneze cu Tripla Alianta. Numai ca semnarea acestui tratat insemna abandonarea pe veci, vanzarea Ardealului. Cu beneficiul, destul de indoielnic, ca, la sfarsitul ciocnirii militare care se pregatea intre cele doua mari blocuri europene, noi sa fim ”recompensati” cu…Basarabia romaneasca!
Eminescu, in genialitatea lui, intuia cele ce se pregateau. Nu putea sa nu-si puna intrebarea ce anume determinase tradarea grupului conservator al lui Carp. Ceea ce explica nu doar inflacarata sa publicistica din acei ultimi ani in care s-a mai putut exprima, dar si activitatea sa in cadrul societatii secrete ”Carpatii”, care milita pentru recuperarea Ardealului.
Or, precum spuneam anterior, Eminescu devenise o adevarata institutie. Cu Eminescu impotriva, tratatul secret nu se putea semna. Nu intamplator, in corespondenta sa cu cei din tara (Maiorescu inclusiv…), P. P. Carp spunea: ”Si mai potoliti-l pe Eminescu!”
In acest context, cum Eminescu nu putea fi ”lamurit” si era de neimaginat ca ar fi tradat, precum Carp, in conditii de presiune internationala infernale (Germania ameninta cu razboi, Austro-Ungaria a si intrerupt, exact atunci, pentru 24 de ore, relatiile diplomatice cu Romania, facand, ostentativ, manevre militare la granita aflata la acea vreme intre Predeal si Azuga, foarte aproape de palatul regal…), au fost organizate perchezitii la societatea ”Carpatii” exact in 28 iunie, tot in acele zile, prin aplicarea asa-numitei ”Legi a petrecerii strainilor din tara” s-au facut expulzari imediate, intre care si cea a lui Emile Galli, proprietarul ziarului ”L’Independence roumaine”, cu pozitii adverse Austro-Ungariei si acuzat de liberali ca ar fi finantat de rusi (intre multe altele, tocmai la aceasta expulzare se refera Eminescu in articolul sau).
Iar Eminescu a fost…potolit! Cu mana lui Titu Maiorescu. Care il pune, practic ilegal, sub interdictie. Si, ca foarte bun avocat, stiind ca astfel comite o grava ilegalitate, il informeaza (si astfel isi asigura spatele!) pe Theodor Rosetti, nu atat in calitatea lui de lider de facto la acea vreme a ce mai ramasese din Partidul Conservator, ci in aceea de…presedinte al Inaltei Curti de Casatie! Si, as adauga, ca amanunt nu tocmai de neluat in seama, coleg in loja masonica Steaua Dunarii cu Maiorescu si cu Sutzu!
Dupa care, in aceeasi zi de 28 iunie 1883, Maiorescu pleaca intr-o lunga calatorie in Europa. Blocand astfel orice eventual demers de clarificare a situatiei lui Eminescu, fiindca, conform legislatiei de la acea vreme, scoaterea de sub interdictie nu se putea face decat de cel care o initiase.
Ce altceva s-ar mai putea spune, afara de constatarea ca Eminescu gazetarul a fost un analist de o luciditate si de o precizie uluitoare, un vizionar care, bazat pe acea calitate atat de bine observata de Nicolae Iorga, de a integra evenimentul curent in devenirea istorica era capabil de a modela evolutia ulterioara a evenimentelor (in anul 1883, impotrivindu-se cu scrisul lui inegalabil unui tratat secret pe care doar il intuia, simtea ca abandonarea Ardealului era nu numai un grav act de tradare, dar era si unul inutil, fiindca el vedea peste ani prabusirea inevitabila a celor trei mari imperii care, de-a lungul a sute de ani, isi reglasera problemele dintre ele si isi platisera unele altora infrangerile militare cu halci din pamantul romanesc. El a fost singurul din generatia sa care a visat Romania Mare, exact asa cum avea ea sa se implineasca la 1 Decembrie 1918!).
Prin articolele sale memorabile care, asa cum sper ca rezulta din selectia pe care am incercat sa o prezint cititorului, isi pastreaza valabilitatea si la aproape 140 de ani de la data la care au fost scrise, Mihai Eminescu incerca sa le arate contemporanilor ca patria si istoria ei, asa cum ni le-au lasat stramosii nu pot fi un dat vesnic, ca, de vrem sa le pastram si, de ce nu, sa le marim stralucirea, trebuie aparate. Trebuie luptat pentru ele. In primul rand (in cazul oamenilor obisnuiti), cu cugetul care nu are dreptul sa uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate si transmise cu dragoste si evlavie generatiilor urmatoare, cu esecurile si infrangerile din care trebuie sa invatam, pentru a nu le mai repeta si retrai in viitor. In al doilea rand, elitele intelectuale adevarate au datoria sa lupte pentru ele cu cuvantul rostit si scris, singurele care asigura continuitatea trainica de constiinta nationala (altminteri, cum din pacate se intampla astazi, mase de tineri, carora le-au fost sustrase de sub ochi-si asta nu e vina lor!-manualele de istorie si de literatura din care trebuiau sa afle de trecutul glorios si cladit pe imense jertfe al acestui neam vor avea o memorie grav lacunara, programata deliberat ca atare de cei care, in planurile lor nebunesti de dominare a lumii, au nevoie nu de popoare cu identitati precise, inconfundabile, cu istorii si culturi care au cladit, impreuna, memoria colectiva, bogata, diversa, miraculoasa a umanitatii de azi, ci de sume de indivizi izolati, insingurati si cat mai ignoranti cu putinta, ignoranta fiind temelia pe care ar putea fi asezata constructia monstruoasa, stramba si inevitabil subreda a lumii globalizate, asa cum o inteleg acesti planificatori oculti. O lume care, daca va fi asa cum o doresc ei, nu va insemna si o civilizatie, cu o diversitate de culturi. Si nu va mai insemna, in aceste conditii, in niciun caz, o umanitate!).
Am vazut cum Eminescu, in publicistica lui, dorea si spera sa ne avertizeze, sa ne mobilizeze astfel incat incercarile celor care nu binele neamului romanesc il urmareau sa nu fie recompensate. Sa avem grija sa pastram calea cea dreapta, asa cum ne-a fost ea aratata si cum s-ar fi cuvenit sa o deprindem de la marii voievozi si mitropoliti claditori de tara si de cultura romaneasca. Din nefericire (poate si cu vaga circumstanta atenuanta a pozitiei noastre geostrategice, la rascruce de drumuri, de furtuni si, mai ales, de interese), ne-am vazut de cateva ori pana acum, in situatia ca, in ciuda prevenirilor lui Eminescu, sa retraim, aproape identic, secvente dintr-o istorie pe care o mai parcursesem.
Dupa cum spuneam in prima parte a acestui eseu, la 1878, Alianta Mondiala Israelita incerca, prin mana Germaniei sa ne rescrie, in propriu-i interes, Constitutia.
Din 1945 si pana in 1958, straini de vaga si dubioasa origine romana au incercat sa ne schimbe si mutileze istoria, literatura, cultura in general. Un Roller se considera mandatat sa ne rescrie istoria. Arghezi, Blaga, Goga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic si Radu Gyr erau inlocuiti de cate un A. Toma, Eugen Frunza sau Dan Desliu. Locul lui Calinescu, divinul critic, era luat de dentistul Ion Vitner, care, alaturi de personaje la fel de sinistre, ca Paul Cornea (tatal unuia din stalpii GDS, Andrei Cornea), Silvian Iosifescu, Vicu Mandra si altii ca ei trebuiau sa ne curete nu doar cultura, ci si bibliotecile, menite sa pastreze memoria ei, de zeci si sute de nume interzise, cu cartile intrate in fonduri secrete, la care accesul acelei generatii era interzis. In presa, locul gazetarului Eminescu, sau al lui Pamfil Seicaru era luat de Silviu Brucan sau de Sorin Toma (cel care a reusit, la adapostul tartorului culturii de atunci, Ioska Broitman zis Iosif Chisinevschi), sa-l elimine pentru vreo cinci ani din cultura romana pe Tudor Arghezi cu odiosul articol din Scanteia lui si a lui Brukner-Brucan ”Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”. Dupa cum Froite Adelstein, zis Felix Aderca, ce declansase intr-o gazeta obscura inca din 1945 atacul la Calinescu, il finalizeaza cu succes in 1948, printr-un nou atac de presa, care duce la inlocuirea marelui critic si istoric literar la catedra de literatura a Universitatii bucurestene cu pomenitul dentist.
(Ca, asa cum spuneam ceva mai devreme, nimic nu e atat de intamplator si, mai ales, as adauga acum, de nevinovat cum poate parea la prima vedere, in anii ’70 ai secolului precedent, de data asta sub protectia lui Nicolae Manolescu, pontificat de Gogu Radulescu si sleahta lui in fruntea criticii literare romanesti, Calinescu era masacrat si batjocorit intr-un intreg volum de nimeni altcineva decat de fosta studenta favorita a dentistului Vitner: Ileana Katz, maritata Vrancea! Nicolae Manolescu uitase, intre timp, ca debutul lui, vegheat cu grija, omenie si generozitate de George Ivascu se facuse sub auspiciile devotamentului fara margini marturisit pentru…Calinescu! Parca presimtind ce avea sa pateasca la 20 de ani de la moarte din partea fostului adulator si a protejatei lui, Calinescu ii scria, prin 1954 lui George Ivascu ca Manolescu este ”un ipochimen care nu pricepe nimic din codul cultural romanesc”!)
Din nefericire, nedand suficienta atentie avertismentelor lui Eminescu, suntem iarasi intr-un moment in care ne retraim fragmente din istorie. Nu mai reamintesc felul in care conducatorii de azi ai tarii se pleaca, servili in fata strainatatii. Dar, precum in urma cu 70 de ani un Roller incerca sa ne rescrie istoria, azi vrea sa ne-o cenzureze si rescrie cate un Alexandru Florian. Dupa cum isi permite sa ne-o batjocoreasca si sa ne batjocoreasca nepedepsit un Patapievici (Patapiewicz), cel mai fizician dintre filosofi si cel mai filosof dintre fizicieni, el nefiind, in fond, asemeni taticului sau, decat un politruc platit (gras!) cu ziua sau cu ora. Si inca din banii nostri!
Si, pentru ca tot l-am pomenit pe Patapievici, cel care il numea pe taticu’ ”un savant tacut” care, chipurile-ne zice feciorasul intr-un interviu-era asa de ingrozit de rusi si Rusia inca din anii copilariei incat, foarte tarziu, cand era mare stab in Banca Nationala a Romaniei, trebuind sa se deplaseze la o reuniune a CAER ar fi refuzat categoric (nu ne spune insa feciorasul de ce mult mai devreme, cand memoria atat de sensibila si de morala trebuia sa-i fi fost mult mai proaspata, in 1945, an care l-a prins pe tatic la Viena, acesta s-a grabit sa-si ofere serviciile de translator…Armatei Rosii!), sa mai facem cunoscut cititorilor un mic ”amanunt”. Aflam dintr-o dezvaluire a generalului de brigada in rezerva Aurel I. Rogojan (fost multi ani sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, deci un om pe sub ochii caruia au trecut foarte multe documente, pe cat de importante, pe atat de secrete…) ca ”savantul tacut” de la Banca Nationala a fost consilierul sovietic sub acoperire care a trimis la Canal asa-numitul ”Lot de la Finante”, in anii ’50. Ceea ce nu-l impiedica pe fiu sa-i falsifice cu nerusinare biografia (desi exista, atat in varianta olografa cat si in cea dactilografiata si semnata o autobiografie din anii ’60 a lui Dionis Patapiewicz in care ”savantul tacut”-si, nu mai incape vorba, si nationalist si patriot roman!-, referindu-se la momentul 22 iunie 1941, cand armata romana a pus piciorul pe teritoriile romane furate, o numea ”armata de ocupatie!”). Si nici sa pozeze, alaturi de noua haita de ”elitisti” cosmopoliti in profesori de etica pentru acest popor pe care, in fond, il dispretuiesc profund!
Nu ramane decat sa ne hotaram care este drumul pe care vrem sa mergem mai departe. Ce dorim cu aceasta tara, pe care am primit-o, mare, frumoasa, bogata de la inaintasi si pe care riscam sa o lasam mostenire urmasilor (din ce in ce mai putini, incat, de va fi ca lucrurile sa evolueze in continuare la fel ca in ultimii 26 de ani, exista riscul real sa ni se stinga neamul…) nu doar cu jumatate din avutie instrainata, ci chiar si ciuntita teritorial. Ca in ce priveste suveranitatea in sensul exact al termenului, am vazut deja cum stau lucrurile.Mihai Eminescu-Ipotesti
Iata de ce, pe langa constatarea actualitatii lui Eminescu, insist intr-atat asupra nevoii de Eminescu (de unde si titlul acestui eseu), o nevoie acuta, daca vrem ca acest popor sa nu dispara si ca aceasta tara sa mai aiba viitor.
Si pentru ca acest popor sa nu dispara, trebuie sa se trezeasca si sa inteleaga, inclusiv din si prin reintoarcerea la Eminescu si la creatia lui, ca nu umilinta si saracia sunt mostenirea pe care ne-au lasat-o strabunii. Trebuie sa ne reamintim si sa pastram permanent in memoria noastra imediata inclusiv acele randuri din scrierile gazetarului, pe care le-am citat, despre multimea atat de coplesitoare a romanilor incat si dupa ”descalecatul” din Moldova si Tara Romaneasca, romanii din Maramures si din Ardeal erau atat de numerosi incat nici n-ai fi zis ca ar fi iesit vreodata cineva din acele teritorii. De ce sa nu ne gandim, sa nu visam, sa nu speram la un nou ”descalecat”, al celor patru milioane de romani care au fost siliti de nevoi sa ia drumul bejeniei? De ce sa nu aspiram sa vedem Romania repopulata cu…”strainii de origine romana” care au fost siliti de saracie si de lipsuri sa se desradacineze? De ce sa nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria noastra) ca, daca ne pastram constiinta unitatii de neam, de limba, cultura si teritoriu, nicio forta straina nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramosi si pe care Eminescu ni l-a reamintit de atatea ori in poezia si publicistica lui?Poesii de Mihai Eminescu (1)
Poate ca azi, intr-un nou moment de rascruce pentru aceasta tara, Eminescu este mai actual si mai necesar chiar decat era la vremea lui. Poate ca, azi, e mai actual ca niciodata in versurile unui poem devenit, de la un moment dat, atat de hulit:

„De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastra abia puteti trai?
De ce boala si moartea sa fie partea voastra,
Cand ei in bogatia cea splendida si vasta
Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati ca-n voi e numar si putere?
De vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti.
Nu le mai faceti ziduri unde sa-nchid-avere,
Pe voi unde sa-nchida, cand impinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sa traiti.”

Mihai Eminescu, Imparat si proletar,
Convorbiri literare VIII, nr. 9, 1974,
1 decembrie.

Ma intreb daca o fi o simpla intamplare ca acest strigat de revolta al lui Eminescu, de care ar trebui si ar merita sa ne aducem aminte si sa reincepem sa ne aplecam mai des asupra lui, a vazut lumina tiparului intr-o zi de…1 decembrie. Ar putea fi aceasta observatie un subiect de meditatie pentru cititori…
Bine ar fi ca adevarata elita romanasca sa fie capabila in acest moment al istoriei sa dea nastere unei clase politice cu adevarat nationala, care sa faca posibila renasterea Romaniei, o renastere fireasca si atat de necesara.eminescu-inside1[1]

Si deie bunul Dumnezeu ca aceasta sa se poata face cu intelepciune si in buna intelegere. Si sa nu fie nevoie sa ajungem la zisa eminesciana din alt celebru poem:

”Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,
Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!”

Mihai Eminescu, Scrisoarea III,
Convorbiri literare XV, nr. 2, 1881,
1 mai.

EUGEN ZAINEA-11, 12, 13, 14 ianuarie 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *