Lovitura de stat sau inscenare? Evaluari finale. Consecinte geopolitice.Concluzii. (IV)

Scris de Eugen ZAINEA

La mai bine de o saptamana de la puciul militar esuat in Turcia si pe masura ce apar informatii credibile, din surse fiabile (recunoscuet ca fiind, de regula, bine informate si demne de luat in considerare), incepe sa se contureze o imagine mai clara a evenimentelor. Astfel, suntem in masura sa ne explicam esecul lamentabil al acestei tentative.

Pare a se contura ideea ca o actiune de mare anvergura a armatei turce, garanta inca dela Ataturk, prin Constitutie (ultima varianta fiind cea din 1982) a  caracterului republican, democratic si laic al statului era in pregatire de multa vreme. Inclin sa cred, data fiind surprinzatoarea decizie a administratiei Obama de la sfarsitul lunii martie de a ordona retragerea familiilor personalului american din Turcia (deci inclusiv a celor circa 3.000 de militari prezenti in partea americana a bazei aeriene de la Iincirlik) ca decizia primara de a se lua in calcul pregatirea unei lovituri militare, date fiind si derapajele antidemocratice ale lui Erdogan, dar, mai ales, multe masuri controversate, haotice, imprevizibile ale sale, care au complicat si mai mult o situatie oricum nu foarte simpla si usor de gestionat in zona (si in special in conflictul din Siria, mai ales dupa surprinzatoarea interventie incepand cu 30 august 2015 a grupului aerian rus)  a fost luata la Washington, in primul trimestru al acestui an. Cand, cel mai probabil, au inceput tatonarile in randurile conducatorilor armatei turce, pentru a se vedea care este starea de spirit a acesteia si a se evalua sansele unei asemenea tentative. Masura administratiei americane privind familiile personalului a fost luata la acea data cu caracter preventiv, pentru a preintampina eventualitatea ca, luand cunostinta prin serviciul secret MIT de aceste demersuri, imprevizibilul, orgoliosul si impulsivul sef de stat turc sa nu treaca la o prima faza de masuri de atentionare si santajare a americanilor, carora sa le cada victime aceste familii. Se poate spune, prin urmare ca exista o probabilitate foarte mare ca initiativa organizarii unei lovituri de stat militare  a apartinut Statelor Unite.

Cea ce este foarte interesant si confirma aceasta ipoteza este ca, recent, (dupa esuarea puciului), s-a aflat din medii de informare arabe cunoscute ca fiind bine informate, cu surse in mediile diplomatice de la Ankara, dar si din lumea araba si nu numai (1), ca tocmai din luna martie dateaza o prima atentionare discreta facuta de serviciile ruse de informatii  catre omologii lor turci ca e in curs de pregatire un puci. Initial, Erdogan pare sa nu fi dat crezare acestei atentionari, considerand-o, probabil, o intoxicare rusa. Cu timpul insa (foarte curand dupa ce a ceasta informatie a fost furnizata de rusi), probabil  MIT a inceput sa supravegheze cu mai multa atentie cadrele de conducere din armata de uscat, armata aerului si marina turca. Ceea ce a permis obtinerea de informatii ca exista miscari in interiorul armatei care confirma ca exista tendinta de organizare a unei lovituri. Ipoteza pe care o iau in calcul este aceea ca puciul se afla intr-o faza incipienta. In faza, cum am spus, a tatonarilor. Ceea ce a determinat MIT si pe Erdogan sa lase lucrurile sa se deruleze, sub o foarte stransa, dar discreta supraveghere, pentru a tine in permanenta evolutia evenimentelor sub control. Nu este exclus ca, de la acest moment, sa fi inceput si pregatirea listelor de posibili adversari ai regimului, ceea ce explica faptul ca aceste liste erau intocmite deja (vorbim de o perioada care a inceput cu patru luni inainte de declansarea loviturii…), astfel incat inca de la miezul noptii de 15/16 iulie sa intre in actiune grupuri de procurori si anchetatori (dintre cei neepurabili…), iar la ora 4 dimineata, sa fie emise de acestia primele mandate de arestare a persoanelor de pe listele negre. Deci la un moment la care lucrurile erau departe de a se fi clarificat (cel putin la nivel oficial si de informatii publice) cu privire la succesul sau esecul puciului!

Faptul ca de la luarea deciziei de a analiza oportunitatea unei schimbari a conducerii Turciei prin lovitura de stat si pana cand lovitura a fost declansata (si in mod evident, nepregatita corespunzator) a trecut o perioada relativ lunga demonstreaza ca:

 

–  pe de o parte,  americanii nu erau inca decisi daca sa treaca la o astfel de actiune, date fiind riscurile pe care ea le presupunea intr-o zona in care situatia politica si militara era oricum complicata si delicata;

–  desi rezerve serioase existau, (dovada-raceala evidenta cu care el a fost tratat de Obama la summit-ul de la Washington, mentionat in episodul anterior si refuzul categoric al unei intrevederi speciale particulare intre cei doi cu acea ocazie), Erdogan nu era considerat inca, la acea data, un aliat atat de nesigur incat sa se impuna asumarea riscului inlaturarii sale in contextul complicat din Orient;

–  faptul ca decizia ferma de a se trece la faza de pregatire serioasa a loviturii si la executarea ei nu s-a luat imediat poate fi explicat si prin aceea ca Statele Unite nu au avut la dispozitie  o solutie convenabila de personalitate civila cu care sa fie inlocuit Erdogan. Era vizibil ca disensiunile intre acesta si Davutoglu erau din ce in ce mai mari, dar evolutia evenimentelor ma face sa trag concluzia ca Davutoglu nu era descis sa mearga mai departe de demisia din functia de prim ministru, pe care a si luat-o in aceasta perioada. O confirmare indirecta a acestei supozitii o reprezinta si pozitia pro-Erdogan si, intr-un fel, de rezerva fata de Statele Unite si occident, luata de Davutoglu imediat dupa esecul puciului. Exista indicii ca, in scopul de a gasi un inlocuitor credibil si convenabil, americanii l-ar fi contactat si pe predecesorul lui Erdogan la presedintie, Abdullah Gull;

–  pe de alta parte, pana in urma cu o luna, Erdogan a continuat politica de abila ambiguitate la adresa ISIS, formal facand parte din coalitia (multa vreme si ea formala…) americana anti-ISIS, dar continuand sa sprijine logistic aproape pe fata gruparea terorista islamica, prin tinerea in permanenta deschisa a rutei turce pe care se face aprovizionarea cu armament, provizii si noi recruti a Statului Islamic, pozitie care nu era neconvenabila Statelor Unite.

 

Au intervenit intre timp o suita de elemente care s-au succedat intr-un tempo rapid:

 

–  surprinzatoarea decizie a lui Erdogan de a-si cere oficial scuze fata de Federatia Rusa si de Putin pentru doborarea avionului Suhoi-24;

–  au inceput sa circule in mediile diplomatice si de informatii zvonuri ca Turcia a demarat demersuri discrete de apropiere de Damasc, in incercarea de reapropiere de Siria si de Bashar al Assad. Or o asemenea schimbare de atitudine introducea in ecuatia situatiei de securitate si a echilibrului geopolitic din Orientul Mijlociu o necunoscuta care putea provoca schimbari dramatice pentru Statele Unite si aliatii lor;

–  inainte de summit-ul NATO de la Varsovia, Turcia s-a alaturat, la fel de surprinzator, Bulgariei in refuzul categoric de a aspijini propunerea dlui Iohannis de constituire a unei flote NATO la Marea Neagra.

 

Posibilitatea de a pierde controlul asupra Turciei, singura cale ramasa pentru mentinerea fluxului de sustinere a ISIS si de mentinere astfel a tensiunii in Orientul Mijlociu, a presiunii asupra Siriei, Iran-ului si, implicit a Moscovei, principalul lor aliat, si, nu mai putin, a punerii sub un mare semn de intrebare a loialitatii unui membru vechi si esential din punct de vedere geopolitic al NATO a devenit, brusc, un cosmar pentru neoconservatorii care, de peste 20 de ani controleaza toate administratiile americane si care, prin manevrarea CIA si a informarilor de securitate nationala livrate administratiilor prin aceasta, au antrenat, cum afirmam si in episodul anterior Statele Unite in atatea aventuri si chiar veritabile dezastre in ultimii cel putin 15 ani. De aici si pana la momentul la care inlaturarea lui Erdogan cu orice pret a devenit o adevarata urgenta nu mai era decat un pas.

In opinia mea, aceasta si explica de ce pregatirile pentru o lovitura militara in Turcia care mai degraba au stagnat timp de aproape patru luni, au fost grabite brusc de CIA. Aceasta si explica de ce puciul la care am asistat in noaptea de 15/16 iulie  a aparut a fi de o lipsa de profesionalism, de coerenta, de program si de proiect si chiar de conducere autentica, ce nu doar ca a dus la previzibilul (si lamentabilul…) esec, dar l-a aruncat in ridicol, transformandu-l intr-un adevarat exemplu, chiar intr-un excelent sudiu de caz de cum nu se organizeaza o lovitura militara de stat.

Am sa explic de ce am facut afirmatia ca, cel mai probabil, timp de aproape patru luni, pregatirea puciului a stagnat. Cred chiar ca nu s-au facut multi pasi concreti pentru organizare. Ceea ce a permis si MIT sa-si organizeze un mecanism extrem de eficient de supraveghere a posibililor organizatori. Pantru ca, in scopul contracararii, primul pas este relativ simplu de facut. Cum spuneam, Turcia nu este genul de tara pe care il reprezentau in urma cu 60 de ani tarile africane care tocmai isi obtinusera independenta fata de fostele lor puteri coloniale. Turcia este o tara cu o armata foarte bine organizata (de organizarea ei s-a ocupat in mod direct armata americana. Care a si scolit, de-a lungul anilor mii de cadre militare turce in academiile sale militare, de la actualii generali si amirali si pana la comandanti de regimente sau de brigazi). Intr-o asemenea tara si armata, initiativa unui puci nu se ia de un subaltern. Nu ca, principial, nu s-ar putea imagina si o asemenea nazdravanie. Dar un puci organizat la un astfel de nivel nu ar avea nicio sansa de izbanda. (Cum, de fapt, nu a avut, in mod real, nici cel esuat in zorii zilei de 16 iulie! Si tocmai din acest motiv!).

Prin urmare, pentru organizarea unui puci militar reusit, trebuie contactate cadrele de conducere la cele mai inalte niveluri ale armatei: seful Statului Major General, sefii de state majore ale armelor-armata terestra, fortele aeriene, marina-, comandantii de armate si loctiitorii lor, comandantii de mari unitati si generalii si amiralii cu influenta, prestigiu si autoritate in armata. Prin urmare, MIT, avand din martie informatia ca se poate pregati ceva (ce nu a continuat, de la aparitia ideii de analizare a unei astfel de eventualitati, rapid, cu procesul ferm de organizare), a avut timpul necesar sa organizeze supravegherea atenta a acestor personalitati (cateva zeci, maximum o suta de persoane), a contactelor personale dintre ei, a comunicatiilor lor telefonice si electronice, a legaturilor si comunicatiilor acestora cu alte cadre din conducerea unor institutii de forta (politia militara, politie, jandarmerie) etc. Aceasta si explica faptul ca listele cu ”victimele” reale ale puciului esuat (adica cu cei arestati, cel putin de la varful armatei…) au putut fi atat de bine pregatite. Si faptul ca ipoteza mea este credibila este confirmat de aceea ca inca din ziua de 16, numarul de generali si amirali arestati era de…103. Si am convingerea (dincolo de aceea ca arestarile s-au facut deliberat si pentru inlaturarea pentru multa vreme, eventual definitiv, din viata publica a potentialilor adversari ai lui Erdogan si a colaboratorilor lui), ca in spatele acestor arestari se gasesc, posibil in fiecare caz in parte,  si ceva dovezi culese din supravegherea telefoanelor, comunicatiilor electronice si a eventualelor contacte directe intre aceste persoane. (Cred ca cititorii romani pot intelege cel mai bine acest mecanism, fiind, de acum, pe deplin familiarizati de vreo 10 ani cu procedurile SRI, STS, DNA si ale colaboratorilor lor din CSM, Inalta Curte de Casatie si Justitie si Curtea Constitutionala, adica exact institutiile romanesti echivalente celor implicate la ora actuala in Turcia in marea epurare, incepand cu…epurarea in randurile lor!).

Explicatia esecului lamentabil al acestui puci, care, tinand cont de modul in care a fost pornit si s-a desfasurat ramane exact asa cum l-am definit de la inceput, adica un puci de opereta, este stupefiant de simpla, daca tinem cont de expunerea pe care am facut-o, nu intamplator, pana in acest punct. CIA ca organizator, nu a considerat necesar sa pregateasca serios lovitura din momentul in care s-a luat decizia de a analiza o astfel de posibilitate ( o dovada in plus de grava lipsa de profesionalism pentru acest organism, nascator si vinovat principal al marilor esecuri politice si militare din ultimii 15 ani ai Statelor Unite). Or, in lumea globalizata de astazi, inclusiv informatia este atat de globalizata incat ea, cat ar fi de secreta, nu poate ramane secreta multa vreme. Cum s-a intamplat si in acest caz, cand ea a ajuns, si dupa cum am vazut, destul de rapid, pe filiera rusa, si la MIT.

In momentul in care s-au produs, intr-o succesiune de o rapiditate naucitoare, surprinzatoarele miscari politice ale lui Erdogan, care risca sa rastoarne complet echilibrul geostrategic in Orientul Mijlociu si in intreaga lume, CIA a intrat in panica. O panica, daca pot sa ma exprim astfel, ”de zile mari”. Si, in speranta ca astfel va minimiza pagubele, s-a repezit, haotic si ”arzand” etapele, sa faca ceea ce nu facuse mai bine de trei luni de zile. Astfel, a fortat declansarea puciului, in conditiile in care, practic, pregatirea lui aproape ca nu incepuse. Ccea ce explica esecul penibil. Si i-a expus pe cei implicati de CIA in aceasta aventura la represalii foarte dure.

Altminteri nu se explica cum o actiune la care s-a vehiculat initial ca au participat (formularea mai corecta ar fi ”care ar fi luat parte, daca lucrurile ar fi fost organizate profesional”) fostul, pana in august 2015 sef al Statului Major al Fortelor Aeriene (avand in componenta cca 65.000 de militari), doi dintre comandantii de armate (unul, in mod evident, comandantul Armatei I-a, nu s-a mai lasat antrenat in aceasta nebunie, fiind si cel care i-a confirmat lui Erdogan puciul si care i-a asigurat protectia, fiind recompensat pentru asta dupa puci cu functia de nou Sef al Statului Major General) si doi loctiitori la comanda ai sefilor altor doua armate, doi comandanti de brigazi (or, daca acestia insirati ar fi participat efectiv, ar fi asigurat impreuna participarea la puci a mai mult de jumatate din armata de uscat a Turciei, care cuprinde 510.000 de militari!) si comandantul partii turce a marii baze de la Incirlik ar fi putut esua.

Singura explicatie este ca o actiune care ar fi trebuit sa fie pregatita temeinic (si, daca pregatirile ar fi inceput in februarie-martie, cu o asemenea componenta a staff-ului, puciul s-ar fi putut desfasura cu succes deplin inca din aprilie, mai cel mai tarziu) a avut o desfasurare atat de haotica si de ridicola, incadrand-o in categoria de ”noapte a mintii”, este ca ea a fost ordonata in conditiile in care pregatirea, de fapt, nici nu incepuse. De aceea a fost ratata prima faza, obligatorie in astfel de cazuri, izolarea principalelor personalitati ale regimului (Erdogan, Yildirim, Hakan Fider cel putin-or au fost izolati, in schimb, fara niciun folos, seful Statului Major General si Seful Statului Major al Marinei!). Pucistii au gafat grav, ratandu-l, in primul rand, pe Erdogan, care era primul ce trebuia izolat. Ceea ce era foarte simplu, fiindca se afla oricum izolat la o vila pe coasta Mediteranei, in vacanta, daca s-ar fi aflat in capitala ar fi fost mai greu… Faptul ca, in mod evident, marea majoritate a celor care si-or fi declarat, in principiu, disponibilitatea de a participa la o astfel de actiune la inceputul anului nu au mai cooperat in noaptea de 15/16 iulie este demonstrat de comportamentul lui Erdogan. Aflat deja la bordul avionului prezidential, el a fost atat de sigur pe el si ca  a castigat deja partida incat nu a simtit nevoia sa se protejeze, iesind cu avionul din spatiul aerian turc. S-a invartit in aer ore in sir, pana cand a aflat ca aeroportul din Istambul a fost eliberat si ca poate ateriza acolo. Istoria cu cele doua F-16 care au urmarit avionuil, l-au avut in vizor, dar…nu l-au doborat devine, in aceste conditii, o poveste. Fiindca daca doar unul dintre ele ar fi facut gestul de a trage o racheta, nu doar Erdogan, dar si regimul sau ar fi fost astazi istorie. Daci, acele doua F-16, daca au existat cu adevarat, nu au fost ale pucistilor. Am motive de mari semne de intrebare (mai ales daca, cu adevarat, generalul Akin Ozturk a fost conducatorul puciului si in conditiile in care generalul Van, comandantul de la Incirlik a avut o participare si nu e arestat degeaba…), cum se face ca, aparent, acest puci nu a avut, practic, suport aerian real, decat la nivelul elicopterelor (dintre care, se pare ca vreo 42 sunt inca lipsa la apel…). In opinia mea, avioanele care au comis gestul stupid de a bombarda in plina noapte cladirea goala a Parlamentului nu au fost ale pucistilor, ci ale partizanilor lui Erdogan. Niste comandanti militari zdraveni la minte, organizatori ai unui puci militar vizand corectarea derapajelor antidemocratice ale regimului si revenirea cu adevarat la democratie nu ar fi comis actul imbecil de a bombarda cladirea institutiei care este simbolul insusi al democratiei!

Ceea ce s-a petrecut in mod real este ca puciul, la care ar fi trebuit sa participe elita armatei turce a fost lasat, pana la urma, in seama unor subalterni, reducandu-l la eficienta puciurilor africane organizate de sergenti majori. Cu cateva tancuri, camioane militare cu cateva sute (poate mii…) de soldati, care au fost blocati facil de cateva mii de civili isterizati de imami din minaretele moscheilor, cu mainile mai mult goale (cel mult cu cutitul cu care un dement a decapitat in plina strada pe unul dintre soldatii participanti la blocarea podurilor de peste Bosfor si…curelele de la pantaloni cu care soldatii turci, scosi din camioane-si eventual din tancuri…-au fost batuti pe strazi).

Ridicolul acestui fiasco este demonstrat de inca doua informatii, aparute mai recent.

Prima circula deja inca de a doua zi dupa esec, dar a primit de acum confirmari din mai multe surse. Probabil alertat de MIT, in urma ordinului de ultima ora al CIA de declansare a loviturii, in zilele precedente, Erdogan, initial alarmat (mai ales crezand ca puciul se bucura de participarea vehiculata initial si pe care scontau initiatorii), a tatonat mai multe tari (prima optiune fiind Germania prietenei sale Merkel) pentru a vedea in ce masura ar putea obtine dreptul de azil. Tentativa la care a renuntat in seara de 15 iulie, cand a stiut cu siguranta ca puciul este un rateu rasunator.

A doua informatie este cu adevarat stupefianta. Din aceleasi surse ale mediilor foarte serioase si bine informate arabe, cu legaturi in mediile diplomatice, s-a aflat ca Erdogan a fost informat, prin MIT, de serviciile militare ruse, de iminenta declansarii unui puci, cu cateva ore inainte de declansarea lui, in ziua de 15 iulie! (1) Aceasta in urma supravegherii electronice a spectrului din zona de catre unitatile specializate ruse de la baza de la Hmeimmim, din nordul Siriei. Unde armata rusa a deplasat nu doar cele mai moderne mijloace de aparare antiaeriana, dar si cele mai performante sisteme de ascultare electronica si bruiaj (care sunt recunoscute in acest moment ca fiind cele mai bune din lume). Informarea din dupa-amiaza de 15 iulie s-a datorat constatarii de catre specialistii militari electonisti rusi a intensificarii masive, subite, a comunicatiilor dintre unii comandanti militari turci, referitoare la puci si inclusiv la deplasarea unui comando care sa-l aresteze sau sa-l lichideze pe Erdogan la vila in care se afla in concediu. Cam in aceeasi perioada, Erdogan a primit o atentionare si de la conducerea Iran-ului, care impreuna cu diplomatii de la Ankara, dar si cu conducerea militara iraniana si celebrul general Soleimai, comandantul trupelor speciale Al Quds iraniene au urmarit minut cu minut din data de 15 iulie evolutia evenimentelor din Turcia. Aceasta informatie mi se pare de senzatie, pentru ca ma face sa trag concluzia ca, de fapt, decizia ferma de declansare a puciului a venit in chiar ziua de 15 iulie. Facand abstractie ca se sarise in mod manifest peste toate etapele obligatorii de pregatire, incepand cu reconfirmarea participarii personajelor cheie care sa asigure succesul (cum era cazul comandantului Armatei I-a). Analiza mea duce la ideea ca de la momentul (anterior cu cateva zile) cand Erdogan, nefiind inca sigur de amploarea miscarii si banuind ca ea se pregateste suficient de temeinic ca sa-l faca sa se gandeasca inclusiv la posibilitatea succesului puciului si, deci, la salvarea pielii prin exil si pana in dupa-amiaza de 15, el si-a dat seama ca pregatirea loviturii este insuficienta si ca panica i-a impins pe initiatori (si pe cei care i-au manevrat si impins de la spate din exterior) sa declanseze operatiunea prematur. Abia din acel moment (o dovedeste felul in care a actionat in continuare), Erdogan  a inteles ca pucistii s-au grabit, ca nu au nicio sansa si ca el are din acea clipa in mana toate cartile.

Consecinte geopolitice

 

Consecintele geopolitice ale loviturii militare esuate din Turcia pot fi, asa cum sustineam si ceva mai devreme, de dimensiuni extraordinare.

O parte dintre ele puteau fi anticipate si fara sa fi aparut acest eveniment deosebit, numai ca urmare a  mutarilor pe care Erdogan le facuse deja pe sensibila tabla de sah geopolitic a Orientului Mijlociu si a lumii, pe care le-am amintit anterior, iar acum a venit vremea sa le dezvolt.

In primul rand este vorba de implicatiile pe care le vor avea reconcilierea cu Federatia Rusa si cu Siria si Bashar al Assad. Ele ar fi fost oricum considerabile, dar vor fi cu siguranta amplificate de aparitia puciului esuat si de furia pe care acesta i-a provocat-o lui Erdogan.

Pentru a putea prezenta si face intelese aceste consecinte, consider ca este bine sa prezint o fotografie a situatiei asa cum se prezenta ea pentru Turcia si Erdogan in urma cu o luna, cand au devenit publice deciziile la care ma refer (e de banuit insa ca, pana la momentul in care ele au fost anuntate,  a trecut ceva timp, nu foarte mult, in care Erdogan a facut niste analize, evaluari si calcule).

Situatia din Siria  evoluase substantial  in cele zece luni scurse de la interventia rusa. Devenise, inca inainte de iunie, evident ca situatia pe teren, atat in Siria cat si in Irak se schimbase radical, ca Siria (si aliatii ei, Rusia, Iran si Hezbollah-ul libanez) si Irak sunt pe punctul de a castiga razboiul cu teroristii si cu Statul Islamic. Si asta in primul rand datorita exceptionalei miscari strategice a Rusiei. Culmea este ca surprinzatoarea interventie rusa, devenita publica la doar doua zile dupa ce presedintele Putin adresase Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite un discurs istoric despre starea lumii, in care pusese Statele Unite si pe aliatii ei occidentali in fata unei oglinzi fidele, in care sa-si poata vedea  consecintele catastrofale ale politicii lor interventioniste, a fortat Statele Unite, in fata succeselor imediate si fulminante ale loviturilor corpului aerian rus si ale armatei siriene, radical transformata de instructorii militari rusi, sa schimbe, de nevoie, atitudinea in falsul lor razboi impotriva ISIS in Siria si Irak. Dupa mai bine de un an de cand simulacrul de ”coalitie antiterorista americana” de vreo 40 de state nu inregoistrase niciun progres, Statele Unite au fost obligate fie sa se retraga din  ”razboiul antiterorist” din Siria si Irak cu coada intre picoare, fie, pusa in fata eficientei adevaratului razboi antiterorist ruso-siriano-iranian, sa treaca la actiune antiterorista adevarata. (Ceea ce nu le-a impiedicat sa insiste in toata aceasta perioada, cu o incapatanare demna de cauze mai bune, pe ideea pe cat de stupida, pe atat de fixa ca ”Assad trebuie sa plece”, desi devenise cum nu se poate mai limpede ca Assad si armata lui se bucura, in ciuda propagandei desantate occidentale, de increderea majoritatii zdrobitoare a poporului sirian-dovada ca sirienii care nu si-au parasit tara, s-au retras in permanenta in zonele care mai erau aparate de armata siriana!-, dar si ca presedintele sirian si armata nationala siriana sunt principala forta antiterorista adevarata din intreaga zona). Lucrul era atat de evident incat, dupa luni de zile de invitatii insistente adresate de Putin si Serghei Lavrov lui Obama si Kerry de a fi de acord cu o cooperare stransa la nivel militar americano-rusa in lupta, de interes comun, impotriva flagelului atat de periculos al terorismului, la care raspunsul american a fost de fiecare data cate un NU hotarat, brusc, o propunere de acest fel a venit din partea lui…Obama (si nu este exclus, cum spuneam in alt episod, ca si aceasta decizie a lui Obama sa fi creat panica la CIA si la neoconservatorii americani, facandu-i sa dea semnalul de lansare a puciului esuat din Turcia).

In aceasta situatie, Turcia si aliatii sai sauditi, qatarioti si din celelalte monarhii sunnite salafist-wahabbite din Golful Persic, principalii sponsori si ofertanti de armament si sprijin logistic pentru teroristii din Siria si Statul Islamic, riscau sa se trezeasca, brusc, intr-o situatie extrem de delicata. Motiv pentru care Erdogan s-a orientat.

Pentru Turcia, situatia evoluase in plan international  foarte nefavorabil in ultima vreme. Santajul sau la Uniunea Europeana prin intermediul Germaniei si al doamnei Merkel se soldase, e drept, cu 6 miliarde de euro acordati de Uniunea Europeana pentru stavilirea valului de emigranti impinsi de Turcia spre Europa pe filiera sud-estica. Dar, pe de o parte, acesti bani nu acopereau nici pe departe imensele pagube (de ordinul zecilor de miliarde de dolari anual) provocate de sanctiunile economice ale Rusiei ca urmare a gestului nesabuit de doborare a avionului rusesc. Pe de alta, valul de refugiati, problemele create de acestia in Europa, revolta unora dintre statele Uniunii Europene in fata dictatului german si al Uniunii privind cotele obligatorii de refugiati, ca si actele de terorism petrecute (in care nu au lipsit banuielile ca si Turcia si Erdogan au avut ceva amestec) au creat o reactie in Europa. Care a dus inclusiv la ideea (venita, culmea, din partea lui Steinmeier!) ca, in loc ca Uniunea Europeana sa sponsorizeze la greu Turcia cu bani ca sa blocheze un exod pe care, de fapt, chiar ea il crea, sa-si infiinteze o forta navala proprie care sa gestioneze aceasta problema de pe pozitii avansate, in Mediterana, inainte ca valurile de refugiati sa ajunga in Europa.

La asta se adauga faptul ca santajul, care presupunea si un termen (depasit deja, de 30 iunie) la care cei 80 de milioane de turci sa aiba acces liber pe teritoriul Uniunii Europene era o incercare esuata.

Peste aceasta, se  suprapune, aparent neasteptat de foarte multa lume, rezultatul referendum-ului din Marea Britanie. Care schimba dramatic datele problemelor in Uniunea Europeana, ducand practic, implicit, la concluzia ca pentru o lunga perioada de vreme, orice veleitate de acces in Uniune din partea unor noi solicitanti nu mai are nicio sansa de reusita.

Daca mai adaugam la toate acestea si raceala, devenita de-a dreptul glaciatiune, in relatiile cu Statele Unite, pe care Erdogan nu a reusit sa le forteze, in ciuda instrumentelor de presiune de care s-a folosit, de a declara pe kurzii din nordul Siriei si aripa lor militara, YPG, aliati ai americanilor in coalitia anti-ISIS (si culmea, alaturi de armata siriana, iranieni si Hezbollah, o forta importanta cu adevarat antiterorista!) drept organizatie terorista, asa cum este declara Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) cu care Turcia se afla in stare de razboi in sudul tarii, unde armata turca (nu foarte incantata, se pare, de aceasta misiune…) este impinsa la masacrarea civililor, ceea ce, la un moment dat, i-ar putea aduce pe militarii turci in fata Tribunalului de la Haga, avem o fotografie destul de fidela a situatiei Turciei catre sfarsitul lunii iunie.

Din care nu mai lipseste dacat un ”amanunt”, deloc de neglijat: recesiunea economica, care face ca Erdogan sa nu mai fie ”eroul” care a asigurat intre 2003 si 2013 o crestere economica constanta, care i-a umflat cota de popularitate interna.

Iata, prin urmare, elementele pe care Erdogan a fost nevoit sa le analizeze, evalueze si fata de care a inteles ca trebuie sa ia niste decizii spectaculoase. Adica exact cele pe care le-am enuntat.

Acum putem trece la enumerarea pasilor care ar putea fi urmati de Turcia, mai ales in urma evenimentului recent, care l-a infuriat pe un Erdogan oricum imprevizibil, impulsiv si razbunator.

 

Razboiul sirian

 

            Dupa reconcilierea cu Rusia si apropierea de Siria, este posibil, chiar probabil, ca Turcia sa treaca, pentru multi, surprinzator, in tabara opusa celei pe care a servit-o in toate modurile posibile pana acum.(2, 3) Cu argumentul suplimentar (si un argument forte!) ca puciul esuat va constitui, banuiesc, un motiv de a lua o astfel de decizie. Si asta fiindca aceleasi informatii din mediile de informare arabe foarte serioase si bine conectate la sursele diplomatice din zona informau ca printul mostenitor din Emiratele Arabe Unite ar fi avut stiri dinainte despre puciul in pregatire. (1) Si nu l-a informat pe prietenul si partenerul sau de tabara, asa cum au procedat adversarii sai rusi si iranieni. In schimb, l-a informat pe…printul mostenitor saudit Salman, ministru al apararii al principalului aliat arab antisirian al Turciei. Care nu doar ca, la randul lui, nu l-a avertizat pe Erdogan, dar se pare ca a aprobat puciul!

De aici si pana la a-l face pe nabadaiosul lider turc sa schimbe tabara nu ar fi multi pasi. Si nu este exclus ca el sa-i si faca in perioada imediat urmatoare. Lucru pe care nu va trece mult si il va afla, inevitabil, intreaga lume.

Oricum, razboiul din Siria este pe cale de a se stinge. Mai sunt in el de dat si castigat de coalitia siriano-ruso-iraniana-Hezbollah doua batalii: cea pentru Aleppo si pentru capitala siriana a ISSIS, Raqqa. Aceasta victorie previzibila, cu un Bashar al Assad ramas in fruntea Siriei va schimba radical echilibrul geopolitic al Orientului Mijlociu si, pe cale de consecinta, al intregii lumi. Castigatori certi: Federatia Rusa si Iran. Si aliatul lor geostrategic in lumea multipolara: China. Acestei tabere a invingatorilor au sansa sa li se alature, in ultima clipa si cu mari posibilitati de castig ulterioare Turcia si Erdogan.

 

Relatiile cu Statele Unite si Uniunea Europeana

 

Relatiile cu Statele Unite erau deja, oricum, foarte reci de aproape un an de zile. Ele ar putea fi inghetate total in saptamanile urmatoare. Atunci cand Yildirim si Erdogan au aratat cu degetul catre marele lor aliat de pana acum, sugerand, ba fiind foarte aproape de a afirma pe fata ca el se afla in spatele puciului esuat, acest gest care parea nebunesc avea, oricat ar putea sa para de surprinzator, temeiuri solide. Nu stiu in ce masura Fethullah Gulen este organizator al puciului. Si nici nu cred ca acesta va fi motivul pentru care relatiile probabil se vor deteriora definitiv si grav. Ireversibil pentru multa vreme. Cel mult, acesta va fi un pretext foarte bun, care sa dea Turciei un argument forte. Motivul real este cel pe care l-am explicat pe larg anterior (atat in acest episod, cat si in cel precedent). Oricum am vrea sa interpretam lucrurile, Statele Unite s-au aflat, cel putin prin CIA (care, a propos, este angajatorul si protectorul lui Gulen!) in spatele loviturii militare esuate din Turcia. Ceea ce este foarte grav. Nu fiindca americanii ar organiza pentru prima data in istoria lor o astfel de lovitura. Ca asemenea exemple sunt, in ultimii 70 de ani de ordinul zecilor. Si foarte bine documentate! Inclusiv prin documente (foste) secrete americane desecretizate! Dar ar fi prima data cand Statele Unite fac greseala monumentala sa sprijine un astfel de eveniment intr-o tara partenera NATO. Si inca de dimensiunea Turciei si de importanta ei geostrategica!

Dincolo de implicarea CIA care pare sa fie de domeniul evidentei, grav este ca atat John Kerry cat si presedintele Obama au avut in primele ore ale puciului atitudini ambigui. Si ca nici luarile ulterioare de pozitie nu au reusit sa mai carpeasca ceea ce se rupsese…

In aceasta privinta, lucrurile vor fi agravate de un element care tine de orgoliul lui Erdogan. Si de furia lui. Care provoaca (deocamdata…) o teribila incapatanare in a ameninta ca Turcia va reintroduce pedeapsa cu moartea pentru a o aplica principalilor vinovati de organizarea puciului esuat. Iar aceasta va avea doua efecte. Dintre care unul care poate provoca un adevarat cataclism geopolitic.

Este vorba de avertismentul principalelor state din Uniunea Europeana, care prin voci autorizate din Franta, Germania, prin doamna Mogherini si altii au precizat ca, intr-o astfel de eventualitate, accesul Turciei in Uniunea Europeana ar fi blocat. Cum spuneam anterior, oricum orice acces la ora actuala in Uniune, al oricarui aspirant, este blocat. Deci problema cu Uniunea Europeana din aceasta cauza ar putea avea doar un aspect strict tehnic. Dar el ar putea capata si dimensiuni financiare si economice care sa complice lucrurile. Ducand la retragerea de investitori europeni de pe piata turca si la sanctiuni economice. In fiecare dintre cazuri, Uniunea se va gandi foarte bine. Si nu numai fiindca piata turca este una mare. Si, pe de alta parte, Turcia ca stat de delocalizare industriala este inca atractiva. Dar chiar Turcia are in acest caz alternative. Pe care le vom discuta mai departe. In cazul sanctiunilor, Turcia are o pozitie particulara. Care ar putea face Uniunea sa se gandeasa de multe ori inainte de a lua o astfel de masura. Fiindca ar putea constitui o mare problema care ar ramane multa vreme nerezolvata si ar fi grava: expunerea marilor banci occidentale (si asa in pragul falimentului) fata de bancile turcesti.

Mult mai grava este situatia cu relatia Turcia-Statele Unite. Fiindca este vorba de…NATO. in care pozitia geostrategica a Turciei este cruciala. Ea este acum despartita de Rusia doar de mica Georgie. Care in cazul disparitiei Turciei din NATO ramane complet in aer. Dar nu aceasta este problema. Ci pozitia geostrategica exceptionala a Turciei. Cu Incirlik. O baza militara foarte mare si vitala pentru Statele Unite. Si chiar daca principala problema nu ar fi cele 84 de bombe B-61, care pot fi retrase oricand in siguranta. Dar grav pentru Statele Unite este ca disparitia Turciei din NATO ar fi o lovitura extrem de dura pentru organizatie si ar dezechilibra fundamental strategia de incercuire a Rusiei, lipsind-o de un teritoriu vital. Dar, deopotriva pentru Statele Unite si pentru NATO, Turcia este esentiala. Ca si pentru echilibrul geostrategic. Cel putin al Europei, dar si pentru intreaga strategie americana. Fiindca Turcia este, prin Tratatul de la Montreux, din 1936, privind regimul strantorilor, posesoarea pe teritoriul ei si gestionara celor doua stramtori, Bosfor si Dardanele, care fac, prin Marea Egee, legatura Marii Negre cu Marea Mediterana!

Retragerea Turciei din NATO (pe care, intr-un fel, John Kerry a anticipat-o, incercand un fel de ”joc de picioare” pentru a o ”vinde” intr-o forma mai acceptabila de catre partenerii euroatlantici, atunci cand a afirmat ca ”ori va fi in continuare democratie si stat de drept in Turcia, ori ea va trebui sa se retraga din NATO”, incercand astfel sa sugereze ca o asemenea eventualitate nu ar fi urmarea unei decizii turce, ci a deciziei organizatiei de a o invita afara…) (4) ar avea efecte colosale in plan geostrategic.

In acest context, extrem de grav este inca un element care, daca lucrurile vor evolua asa, ar putea constitui unul dintre cuiele esentiale intr-un viitor sicriu al NATO. Fiindca, dupa ce in intreaga lui campanie din preliminariile pentru obtinerea nominalizarii Partidului Republican pentru presedintia Statelor Unite, Donald Trump a insistat, cum spuneam, pe ideea ca Statele Unite au ajuns la acest moment o tara prea saraca pentru a plati 75% din bugetul NATO si ca statele membre, daca vor sa aiba protectia umbrelei de securitate americane ar trebui sa plateasca pentru asta, intr-un interviu amplu acordat pentru ”The New York Times” (5) afirma ca, daca el va ajunge presedinte, este posibil ca Statele Unite sa renunte la protectia automata acordata partenerilor din NATO in virtutea celebrului articol 5 din Tratatul fondator al pactului!

 

Pozitia economica

 

Vorbeam anterior de posibilitatea ca  Uniunea Europeana sa adopte sanctiuni economice si financiare impotriva Turciei si ca investitorii occidentali sa se retraga din Turcia. Si spuneam ca si la aceste masuri, Turcia ar putea avea alternative.

Dincolo de marile semne de intrebare legate de viitorul Uniunii Europene insasi, dupa marele soc al BREXIT, in ipoteza, discutata deja, a rasturnarii de aliante si a bascularii Turciei in tabara Rusia-China-Iran, Turcia ar avea deschisa optiunea Uniunii Economice si Comerciale Eurasiatice, inclusiv a excelentelor relatii dintre aceasta si China.

Nu e de neglijat nici elementul, care a fost evocat deja, in contextul reconcilierii dintre Turcia si Rusia, al reluarii proiectului Turkish Stream (un inlocuitor rusesc al decedatului din motive de Uniunea Europeana South Stream), demarat ca discutii si aranjamente, dar abandonat ca urmare a doborarii avionului Suhoi-24, care ar urma sa aduca pe traseul sudic si prin Marea Neagra gaze rusesti la frontiera dintre Turcia si Grecia. Care ar fi o mana cereasca pentru Turcia si, totodata, ar da o sansa aprovizionarii cu gaze a tarilor din sudul Europei (Grecia, Slovenia, Croatia, Italia, Franta, Spania, Portugalia, dar si Austria si altele inclusiv tari nemembre ale Uniunii, cum este Iugoslavia), lasate deocamdata oarecum in aer prin blocarea necinstita de catre Uniunea Europeana, din motive politice (a se citi ordin…american!), a proiectului South Stream. In conditiil in care Germania si-a asigurat fara probleme gazele rusesti prin North Stream 1 si 2!

In plus, in ceea ce priveste o posibila retragere a unora dintre investitorii occidentali din Turcia (ea insasi destul de discutabila), si in acest caz, Turcia are la indemana o optiune de mare viitor. Cuplarea la marele proiect chinezesc al ”Noului Drum al Matasii” si la fabulosul concept economic si comercial ce decurge din acesta, ”One Belt, One Road”, care atrage deja intreaga Asie de Sud-Est si de Sud si tarile din Asia Centrala, fiindca deschide uriase perspective de dezvoltare economica a acestor state, prin imense investitii chineze in infrastructura (cai ferate si sosele care sa traverseze de la est la vest continentul, catre Europa, cu ramificatii spre sud si spre nord), care vor trezi, efectiv, la viata economica tari foarte sarace si deocamdata fara mare viitor.

Mai ales ca pozitia geografica a Turciei este ideala pentru completarea acestui traseu in drumul catre Europa, atat pe varianta lui terestra, cat si pe cea maritima, care, de la un terminus terestru, pe cale ferata si sosea intr-un port turcesc la Mediterana, s-ar putea ramifica prin racordarea la ”Noul Drumul Maritim al Matasii”, prin Mediterana si Gibraltar catre sudul, apusul si nordul Europei, nordul si vestul Africii, America de Sud si, eventual si cea de Nord, eventual si catre estul si sudul Africii, prin Canalul de Suez.

 

Perspective economice si comerciale inclusiv pentru…Qatar si Arabia Saudita

 

In cazul in care, ramase fara un aliat esential in destabilizarea Siriei (mai ales ca aceasta a plecat de la refuzul de a accepta proiectul politic american ca o conducta sa aduca gaz qatariot, prin nordul Irak-ului si al Siriei catre Mediterana si, de aici, catre Europa, refuz care a plasat, -evident ca…”absolut intamplator”-in nordul celor doua state, adica exact acolo pe unde ar fi rebuit sa treaca gazoductul…Statul Islamic), cele doua monarhii sunnite din Golf  vor analiza ele insele o posibila reevaluare, n-ar fi exclus ca Rusia sa ofere, la schimb pentru intarirea substantiala a pozitiei sale geopolitice in Orientul Mijlociu, unde va inlocui curand Statele Unite ca putere dominanta, decisiva si…indispensabila o cooperare in desfacerea gazului qatariot (eventual in cooperare cu GAZPROM, eventual-de ce nu?-pe o varianta de genul celei practicata multi ani cu Turkmenistanul care, in absenta infrastructurii de livrare-conducte-, vindea la pret convenabil gazul…GAZPROM, care il livra pe reteaua lui de conductein lume). Intr-o astfel de ipoteza si in absenta grijii ca o astfel de decizie ar putea supara Rusia, Siria ar putea accepta conducta…qatariota. Atunci, n-ar mai ramane decat ca Irak-ul, inca partial dominat de americani, sa poata opta si el in libertate pentru aceasta varianta. Care ar face ca toata lumea (inclusiv statele de tranzit) sa iasa in castig!

 

Concluzii

 

N-ar mai fi extrem de multe de spus. Fiindca concluziile, in fond, se desprind din analiza facuta si expunerea perspectivelor si ipotezelor geopolitice.

Ar mai fi, totusi, de subliniat ca evolutiile viitoare in zonele si problemele analizate vor depinde de cativa factori, destul de greu de prevazut:

 

–  in ce masura pozitia actuala, aparent considerabil intarita, a lui Erdogan, se va dovedi a fi ca atare macar pe termen mediu, daca nu si pe termen lung. Fiindca exista cateva elemente care pot schimba substantial fotografia pe care am incercat sa o realizez. Ma refer la faptul ca represiunea masiva in armata, umilirea nu numai a soldatilor, ci si a membrilor corpului generalilor si amiralilor ar putea lasa urme teribile, care nu se vor uita. Nici de catre cei care le-au suferit si nici de componentii de acum sau de mai tarziu ai armatei turce. Ceea ce ar putea face ca, mai curand sau mai tarziu, Erdogan sa se confrunte cu o lovitura militara organizata ca la carte. Eventual chiar de Statele Unite, de aceasta data prin armata. O lovitura pe deplin reusita.

Efectele de durata in societate se vor resimti data fiind amploarea represiunii in general. Cu circa 9.000 de arestati pana acum (si e posibil sa mai urmeze), cu vreo 50.000 de functionari (deocamdata…) din politie, jandarmerie, justitie, invatamantul liceal si universitar concediati, cu 11.000 de pasapoarte anulate, societatea turca nu-si va reveni curand si faliile create se vor astupa (daca se vor astupa…) greu si in timp indelungat.

Aceasta ma face sa am dubii daca domnia sultanului Erdogan, care la acest moment pare a nu mai fi amenintata de nimeni si nimic, nu va fi, de fapt, mult mai scurta decat ne-am putea inchipui;

–  avand in vedere istoria lui Erdogan de cand a aparut pe firmamentul statului turc, sincer vorbind nu stiu care dintre partenerii internationali ai lui (inclusiv sau mai ales Putin si Iran-ul)  mai poate avea incredere in angajamentele unui personaj atat de capricios, impulsiv, orgolios si imprevizibil.

 

Dar, ca sa ne lamurim si in aceasta privinta, nu ne ramane altceva de facut decat sa asteptam si sa urmarim evolutia lucrurilor.

 

 

 

1. http://en.farsnews.com/newstext.aspx?nn=13950430001452.
2. http://sputniknews.com/politics/20160720/1043357971/us-turkey-russia.html3.
3. http://sputniknews.com/middleeast/20160719/1043299990/turkey-syria-policy-shift.html4.
4. http://sputniknews.com/politics/20160720/1043357971/us-turkey-russia.html
5. http://www.nytimes.com/2016/07/22/us/politics/donald-trump-foreign-policy-interview.html?hp&action=click&pgtype=Homepage&clickSource=story-heading&module=a-lede-package-region&region=top-news&WT.nav=top-news&_r=2