Interviu cu Solo Juster



Articol scris de Lucretia Berzintu

Unul din cei mai reprezentativi poeti de limba româna din Israel, editor, jurnalist si promotor cultural, cu o biografie impresionanta, care impune respect si plecaciune, este Solo Juster. S-a nascut la 1 octombrie 1922 în Bucuresti. Studiaza în orasul Calarasi (Ialomita). În anul 1952 absolva ”Scoala de Literatura si critica literara Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabileste în Israel, la Tel Aviv. Publica: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sarutului” (1996), ”Lacrima interioara” (1997), ”Poezia cea mai acuta” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagra” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (Bucuresti, 2001), ”Fiara lirica”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (Bucuresti, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iasi, 2011). În 1985 înfiinteaza la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literara pe româneste s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate si seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editeaza revista literara ”Punct”, cu aparitii în mai si noiembrie, ajungând pâna la numarul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005).

Este un poet minunat, care scrie despre sine urmatoarele:

”Nu numai ca sa ma includ în modernitate, încerc si eu versul alb – liber, si îmi cer scuze ca pe ici, pe colo, mai ”pacatuiesc” strecurând ritm si rima. Lipsita de ritm si rima, poezia – mi pare o vioara, chiar Stradivarius poate, dar vaduvita de coarde, NU SUNA! Împartasesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limba româna din Israel – generatia contemporana, biobliografie întocmita de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, Bucuresti, 2003) 

Maestrul Solo Juster are multe lucruri sa ne împartaseasca din viata si creatia sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin posta electronica, dupa care i-am facut o vizita acasa, la Rehovot, la cca 20 km distanta de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care si-a exprimat dorinta de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizarile sale culturale pe care le veti afla (daca nu le stiti),  în continuare.

Solo Juster s-a nascut în Bucuresti dar, pe când avea vârsta de trei ani, parintii s-au mutat la Calarasi – Ialomita, unde îsi petrece copilaria ”ca-n basme”, locuind în centrul orasului, vis-a-vis de Scoala de baieti nr.2 unde a frecventat si absolvit cursurile scolii generale. Apoi  a continuat studiul la Liceul Stirbei Voda din Calarasi, însa, din cauza unui oarecare antisemitism,  dupa primul an de liceu, se muta cu familia la Silistra. În aceeasi perioada tatal sau a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasa un an de zile  – cu o dezlipire de retina, si, dupa cca 1 – 2 ani, si-a pierdut vederea. Odata cu accidentul tatalui sau a dat si ”Banca Bercovici” faliment, dar si ”Marmoros – Blank”, care erau banci evreiesti.

 

Lucretia Berzintu:  – Stimate domnule Solo Juster, a trebuit sa întrerupeti cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?

Silistra era un oras cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodata. Au încercat o data, au venit calari de la sate dar populatia i-a izgonit din oras.

 

”SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE”

 

Cum a fost la Silistra?

Aveam 12 – 13 ani, m-am vazut într-o localitate noua, o limba noua…  locuiau, pe lânga evrei, bulgari, greci, armeni, turci… Am prins dupa ureche; am învatat turceste, bulgareste… Bulgara se aseamana cu rusa, asa ca, am învatat rusa foarte usor; armeneste n-am învatat fiindca e cam greu.

În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova si, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la munca obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarna si am mers pe jos 130 km prin zapada, de la Silistra pâna la Ruse, apoi pâna la Rusciuk, cu trei sanii taranesti si ni s-au gasit si locuri de înnoptat la taranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am facut pâna la locul de munca obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vara, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 pâna toamna lui `43.    Catre sfârsitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnavit de malarie. Si pâna în ziua de astazi se gasesc, la analize, urme de malarie.

Ne-au dat drumul acasa si au luat pe altii care nu fusesera pâna atunci. Am avut un an pauza, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriasi; am lucrat la un atelier de reparatii palarii barbatesti. Mai erau doua ateliere de pravalii dar taranii ne-au preferat pe noi.

Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clientii nostri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i baiatul?” Li s-a spus ca-i luat la munca, si mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slanina s.a. Si saracii si bogatasii au trait bine sub bulgari.

În 1944, primavara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în acelasi loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o padure de tei si de stejari, fagi, amestecati… iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Taranii ne-au primit foarte bine.

 

Câti evrei au fost deportati acolo, la munca obligatorie?

Se vorbea ca au fost 24.000, jumatate din populatia masculina din Bulgaria, împreuna si cu alte minoritati. Acolo era o armata de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la constructii de cale ferata si poduri vechi. Acasa aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toata populatia din Bulgaria – pe cartela; la munca aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la sapat pamânt, un avocat tânar, Averbuh, a fost împuscat în 1953 de Siguranta, fiind banuit de comunism. Si eu am fost banuit de comunism; nu aveam voie sa circulam de la 9 seara pâna la ora 8 dimineata.

Fac o mica paranteza: în acea perioada, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecati sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindca venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, si a facut ce-a facut. Dar se zice ca regele Boris al III-lea i-a sustinut pe evrei si nu a lasat sa fie deportati din Bulgaria, dincolo de granitele Bulgariei Mari.

 

Ce a urmat?

Când eram la munca obligatorie, a doua oara, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagra) care aparea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lânga Sumen (o regiune foarte renumita în Bulgaria)si am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagina, ”România, 23 August, a capitulat fara conditii”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasa”. Zis si facut.

 

Acasa, unde?

Buna întrebare! Silistra nu avea cale ferata. Singura legatura era cu vaporul pe Dunare, între Silistra si Rusciuk, si mai departe. A venit cu mine un baiat din Varna ai carui parinti erau exilati.

 

De ce?

Varna si Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindca erau noduri de cale ferata si baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest baiat – coleg în acelasi lagar cu mine, fiindca noi, silistrenii, eram putini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemti care se retrageau din România; Dunarea era plina cu nemtii care se balaceau în apa… Am gasit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus ca nu putem pleca fiindca n-avea autorizatie. L-am luat cu mine pe acel baiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, ca sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare… În sfârsit, a capatat Bac-ul autorizatie sa circule pe Dunare înapoi la Silistra si ne-a luat si pe noi.

 

”EU NU STIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL… ERA SECRET”

 

A existat perioada de trista amintire, a pogromurilor si deportarilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, când Hitler  hotarâse rezolvarea problemei evreiesti prin ”solutia finala” iar regimul antonescian trecuse la deportari ale evreilor si tiganilor în Transnistria dar si în Ucraina. Altii au fost deportati la munci fortate pe teritoriul României. Slava Rabinului Alexandru Safran, care a intervenit peste tot si, ca urmare,  s-au oprit vagoanele pregatite pentru deportarea evreilor  din Transilvania de sud  catre lagarele de exterminare din Polonia! Ce cunoasteti despre acele atrocitati?

De fapt, eu nu stiam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu deportarile de evrei în Transnistria… Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.

 

Si, dupa ce v-ati întors la Silistra, ce a urmat? Ati hotarât sa plecati în România împreuna cu parintii?

Nu! Parintii mei au ramas la Silistra fiindca erau conditii foarte bune de trai, cu o populatie foarte prietenoasa, mai mult decât prietenoasa. Bunica – mea murise în timpul când eram plecat la munca obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de granita, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era granita între Bulgaria si Silistra fiindca intrasera rusii, pe 9 septembrie, si au construit un pod pe Dunare. Eu eram acasa, m-au cautat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o arma… politia fugise. Era o cazarma de politie la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de forma” sau ”fara importanta”, din ebraica) o politie. O cazarma de politie, cu armament, cu echipament, cu tot. Si, eu am plecat în pantaloni scurti si-n camasa. Era septembrie… Ei, n-am apucat eu…, cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granita fraudulos în România.

 

Cu ce scop?

Voiam sa-mi continui studiile liceale si pe urma sa ma înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria… limba o prinsesem dupa ureche si citind prin ziare, dar nu cunosteam materie, nu cunosteam istorie bulgareasca, limba bulgara.

Am venit singur în România, la Bucuresti, unde am avut o nasa. Mi-a dat mama adresa, daca ajung acolo, sa bat la usa ei. Am gasit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai vazut-o. Am început sa-mi caut de lucru, sa câstig un ban. Am luat ziarul si am gasit un anunt ca se închiriaza o camera pe str. Negustori, nr.24, daca nu ma-nsel. O gazda foarte buna, foarte curata. Am stat câteva luni acolo, si, acum, o mica paranteza: un bucurestean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niste rude prin alianta, foarte sarace, si, a mai avut o ruda la Ruse, care avea o fabricuta de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse…, si l-a concentrat la munca obligatorie împreuna cu grupul nostru dintâi, din 1942. Pâna am trecut eu granita, am mai ajutat pe unii sa treaca granita în România nu tocmai cu acte. Era tara vraiste.

La Bucuresti, l-am cautat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împartita în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru si sectorul IV Verde) în Bucuresti, daca nu ma-nsel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraica înseamna ”spaniol”). Acolo, împreuna cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care facea actorie, fel de fel, si el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru  si de-acolo… ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanta!” Asa am ajuns la Constanta.

 

LA CONSTANTA AM SCRIS PRIMELE POEZII

 

De ce la Constanta?

Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobila la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”… si avea un mare atelier de tâmplarie în Piata Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început sa caut clienti pentru lustruit mobila si mici reparatii. Deci, am plecat la Constanta… m-au primit frumos. Tudorica Roznatoschi era seful U.T.C.-ului iar seful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost si ministrul de externe pe timpul comunistilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanta era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Si eu am lucrat în Portul Constanta, aproximativ patru ani de zile, câstigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.

 

Care era mentalitatea oamenilor  privind aparitia comunismului în România?

Eu, personal, am fost recunoscator Partidului Comunist si Armatei Rosii, care ne-a eliberat si m-am daruit cu trup si suflet muncii de organizare a tineretului comunist si ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindca m-am considerat lui, ca membru.

În timp ce lucram în port, eram si conducatorul Cenaclului Literar  al Casei de Cultura din orasul Constanta.

 

Atunci ati început activitatea literara?

Atunci am început. La Constanta am scris primele poezii. La Casa de Cultura din Constanta era un învatator, scos din productie, Hordânca si, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceza, era Corneliu Leu, Dionisie Sincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tarcioaga – care-i moarta, de-acum, tot colega de liceu (Liceul ”Domnita Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecator) s.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie sa-l stie, daca-i spuneti de ”Batrânul”. Asa îl numeau ei, ”Batrâne”.                                                                                                                  La Constanta s-a organizat si un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre presedintii sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Draganescu, care, pâna la urma a lucrat la ”Dobrogea Noua”. Am refuzat sa-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era sa-i iau locul?

 

Unde ati debutat cu poezii?

Cred ca la ”Dobrogea Noua” sau ”Unirea”.

 

Ce titlu ati dat la prima poezie?

”Salut voios de pionier!”

 

Cât timp ati activat la acel Cenaclu?

Atâta timp cât am stat în Constanta.

Într-o zi, apare un ins si-mi spune, ”Ai sa vii cu mine la Bucuresti.” ”Eu nu pot sa plec fara sa întreb pe cei din regionala de partid Constanta”, i-am raspuns; ”fac parte din activul Constanta, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, sectia de agitatie si propaganda, care era condusa de o învatatoare, tovarasa Mosoiu – asa îi spuneam. S-a uitat la mine si mi-a spus: ”Daca vrei sa te duci, noi nu putem sa ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde ma trimite Partidul, acolo ma duc.” Între timp, la Constanta, am fost pe santierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detasament. Vin la Bucuresti, nu la Comitetul Central, ci la Jew Sectie – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, sa fac un reportaj la Constanta… apoi am facut un reportaj la Medgidia, pe santierul ”Canalul Dunarea – Marea Neagra”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacara”, de la Nicolae Moraru, publicatiile pentru strainatate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus ca este acolo un taran care a avut în gazda comunisti si unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris  reportajul si am mai scris si o poezie, ”Iura”. N-am scris în viata mea, nici acolo si nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a platit în acea perioada 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.

 

M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe santier, si, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauti aici?”, ”Nu esti la Constanta?” Zic, uite asa si-asa, si-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauti tu acolo?” ”Tu n-ai sa stai acolo. Ai rabdare! În curând…” Si într-adevar, în vreo doua sau trei saptamâni primesc un telefon de la Beniuc si dumnealui ma trimite sa lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi si aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.

 

AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNA CU GRUPUL DE DANSURI NATIONALE ”CIOCÂRLIA”

 

Ce ne puteti spune despre activitatea jurnalistica pe care  ati desfasurat-o în strainatate, în China, Coreea si Vietnam?

Am fost trimis, ca ziarist, împreuna cu grupul de dansuri nationale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne si de-acolo am trimis  câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Libera”, ”Narodnaia Rumânia” si alte publicatii, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o saptamâna, si m-am facut bine cu tratament chinezesc. În saptamâna când am fost liber, am primit invitatie ca sa vin la Gheorghiu-Dej, ca era la Shanghai. Am fost acolo, am stat pâna la 2:00 dimineata si el n-a venit. A venit un chinez si mi-a spus, ”duceti-va acasa ca el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorba sa vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importanta, fata de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist…

 

”AM FOST TRIMISI DE LA CONSTANTA LA CONFERINTA DE ÎNFIINTARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”

 

Sunteti în legatura cu fostii colegi, ziaristi?

Fostii mei colegi de ziar au murit, cu totii. Nu stiu daca mai traieste cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am facut Scoala de Literatura. El a ramas foarte impresionat, ”tu esti Solo Juster?” De ce? Eu si cu Draganescu am fost trimisi de la Constanta la Conferinta de înfiintare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferinta de fuziune între Societatea Scriitorilor Români si Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhceaza înfiintarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenita U.S.R. în 1990).  Si acolo mi-a facut foarte buna impresie Petre Bellu si Ion Pribeagu. Conferinta a avut loc vis-a-vis de Cismigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am facut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Catre sfârsitul sedintei am luat si eu cuvântul – nu eram pregatit. Am luat cuvântul si am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloana de pe prima pagina.

 

Erau multi scriitori, membrii în U.S.R.?

Da. Erau, printre altii: Mihail Sorbul, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Veronica Bârladeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care ma cunoaste de-atunci. Pe Sorbul îl tin bine minte pentru ca a luat cuvântul si mie nu mi-a placut ce a vorbit el, si atunci am vorbit eu muncitoreste. Ce cultura aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.

 

În scoala nu se învata despre Eminescu?

Ba da, dar mie îmi placea Cosbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman satesc sau despre viata sateasca. Si Ion Horea este adeptul lui Cosbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.

 

Ati participat la cenacluri literare în Bucuresti?

Nu. N-am avut timp.

 

Cu Miscarea sionista ati avut vreo tangenta?

Nu. Am avut tangenta, la Silistra, cu Asociatia Macabi si cu evreii de-acolo.

 

”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SA PLEC ÎN ISRAEL”

 

Când ati hotarât sa plecati în Israel?

Când eram ziarist în Coreea am decis sa plec în Israel.

 

De ce atunci?

Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile,  la o parte era o limuzina cât un autobuz de mare, cu toate usile deschise, cu sofer si cu motorul în functiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotarât sa nu raspund chemarilor, dar, întorcându-ma în România, am facut un plan de actiune; cum sa ma departez de partid? Cum sa nu fiu în vizorul partidului ca sa nu ma împiedice sa plec. Odata cu casatoria – cam în acea perioada din 1951, am început sa deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfatuirile ARLUS – ului (nota red.: ARLUS = Asociatia Româna pentru strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masa lunga de cinci metri si erau toate somitatile; partidul, ambasadorii si, vis-a-vis de mine, era Ceausescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am ramas cu gura cascata. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a tinut el în Aleea Alexandru, la Bucuresti.

 

Cum s-a descurcat Ceausescu la acel curs?

Nu puteam sa fac comparatie. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauti aici? Nu mai esti la Cîî…Cîî…Constanta?” ”Nu mai sunt demult”, i-am raspuns. L-am mai întâlnit pe la Baneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, ma împingeam sa strabat coloanele si veneau o gramada dupa mine, si el spunea: ”lasati-l!”

 

V-a protejat…

Da, l-am cautat sa-i cer un interviu, sa ma primeasca. Nu m-a primit niciodata.

 

Îi era teama?

Nu stiu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Baneasa, sa fac prezenta.

 

Ca ziarist?

Nu. Ma lasasem de ziaristica. Când am venit din China, am facut un reportaj sau doua, apoi, la sfârsitul lui decembrie le-am spus, într-o sedinta de partid, ca pe 1 ianuarie plec în concediu si pe urma nu ma mai întorc. Au ramas toti asa, blocati. ”Solo, ce-i cu tine?” Era actiunea cu îmbunatatirea sociala a redactiei, adica fara evrei. Evreii au fost dati afara, si de-acolo, dar si din alte parti.

 

La care publicatie erati ziarist, atunci, când ati fost trimis în strainatate?

La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Rosu”, într-o buna zi, ma trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai sa lucrezi aici!” M-am dus acolo.

 

Dupa Fondul Literar?

Dupa Fondul Literar si dupa Scoala de Literatura. S-a schimbat directorul Fondului Literar si l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, si am aflat ca a fost legionar, si eu n-am vrut sa mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Scoala de Literatura din Bucuresti.

 

În timpul acesta, ce ati lucrat?Aveati nevoie de o sustinere financiara…

Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartitie am cerut sa ma repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Rosu”. Nu se chema, înca, ”Steagul Rosu”, se chema altfel, nu mai tin minte. În sfârsit, la ”Steagul Rosu”, si acolo primeam 600 de lei. La începutul Scolii de Literatura m-am casatorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.

 

Cum ati cunoscut-o?

Printre altii, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind sefa. Mariana era eleva si lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Directia a pornit sa caute oameni prin tara. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chirita, de la ”Scânteia” si Ion Visu, de la ”România Libera”. Constantin Chirita a plecat prin Moldova sa caute cadre si s-a întors cu o eleva din Botosani, actuala prozatoare Mariana Juster si un alt evreu din Piatra Neamt, Stefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei sa fac un film documentar si astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnavit… am cautat-o… Aveam un prieten acolo si-mi spunea ”las-o în pace ca-i fata cuminte!” Un alt coleg, de la sectia evreiasca, vine la Botosani, îl întâlneste pe socrul meu si-i zice: ”mai, îl cunosti pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ala, betivul, fustangiul?”

 

Erati un Don Joan?

Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.

 

Erati un june frumos…

Nu. Ea era frumoasa, sa va arat fotografia ei, fotografiata de mine, ca nevasta mea, ca mama de copii. Asa cum am mai spus, la începutul Scolii de Literatura, m-am casatorit cu ea.

 

Sunteti în legatura cu fosti colegi de la Scoala de Literatura?

Sunt în legatura cu Ion Horea.

 

Cine v-a descoperit talentul literar?

Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe santierul de munca ”Ana Pauker”, care era la Galati. El a fost omul care m-a scos de la Jew Sectie (UTC – sectia evreiasca).

 

În 1960 v-ati stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreuna cu sotia si fetita. A fost grea acomodarea? Ce ati lucrat?

A trebuit sa muncim pentru a avea o baza materiala. Am lucrat si la Compania de telefoane, si optimetrist, si functionar de Banca, de unde am iesit la pensie. Am învatat optica, întâmplator. Am gasit un baiat care a vrut sa ma învete singur si, pâna la urma, am devenit tovarasi. Am pus de-o parte niste gologani si am cumparat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câtiva ani. Si, pe urma, el s-a încurcat cu o ”boarfa”, scuzati-mi expresia, si mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, ca aia cerea ca sa mearga la sfârsit de saptamâna la hotel de cinci stele, si era o cheltuiala. Mi-a spus: ”ori tu ramâi în pravalie, ori eu ramân, cum hotarasti.” Îi spun: ”Tu ramâi. Mie ce-mi dai?” Pai, zice, ”îti dau cam 55000 de sekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Si i-am spus sincer: ”vreau sa comand si eu instrumentar din Germania.” Ma rog… O parte din clienti, doi bulgari si înca unul, au venit dupa mine. El lucra repede, dar facea si rebuturi. Avea o lada, cam jumatate cât biroul acesta, plina cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mica, ori era mare, trebuia modificata. Daca era rama de metal, trebuia modificata, trebuia platit unui bijutier. Doi bulgari…, din cauza asta eu n-am învatat bine ebraica  fiindca, îi aveam pe bulgarii astia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, si am uitat bulgareste. Am uitat si ruseste.

 

SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBA ROMÂNA,

”LUMEA MAGAZIN”

 

În 1966,  Solo Juster înfiinteaza revista saptamânala ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul sef. Secretar de redactie era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu s.a. Revista a supravietuit 18 saptamâni, editându-se 18 numere.

 

Stimate domnule, Solo Juster, va rog sa ne vorbiti ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare… si de ce v-ati oprit dupa 18 numere?

Dupa ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatura si jurnalism, m-am gândit sa editez o revista în limba româna. Eu eram ”Redactia” si-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limba latino, (eu eram în legatura si cu ziarul în limba bulgara) care mi-a propus sa tipareasca: ”pai, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, si fac acolo o tipografie mare… si ai sa vezi.” Ma duce pe o strada din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraica, înseamna autogara) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, ma duce acolo si-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. si aici o sa fie… ”Da, o sa fie… dar pâna atunci?” ”Pâna atunci, e treaba mea. Eu raspund de asta, de masini tipografice…” Si am facut o conventie, ca voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpara de mâncare, în familie, pentru o saptamâna întreaga. Deci, o sa am hârtie, o sa am pentru redactie… Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, si, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revista în limba româna, ”Lumea Magazin”, saptamânala…

Am facut 18 numere; am câteva, o sa va arat.

De ce n-am continuat? Din cauza ca nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înselat. Avea un linotip si, când aveam nevoie pentru revista, ne spunea ca are de lucru. El trebuia sa plateasca tipograful, daca se dadea la alt linotip.

N-am mai putut sa rezist, lucram 20 de ore din 24.

 

Am în fata mea ”Lumea Magazin”, numarul 10, din 15 august 1966. Este o revista de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafica atragatoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERA”, ”STRICT CONFIDENTIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODA…”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunturi. .. Apropo de anunturi, mi-a atras atentia un anunt de la pagina 7 despre un vernisaj care suna asa: ”Mîine, marti 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziaristilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expozitiei pictoritei LIANA SAXONE…” (nota red.: o pictorita originara din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar si pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediata”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Executia celor patru ministri congolezi”, ”Catastrofa la etajul 79”, ”Doi gemeni se regasesc dupa 24 de ani” s.a.

 

SOLO JUSTER, INITIATORUL ÎNFIINTARII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” SI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELASI NUME, ”PUNCT”

 

În 1985 înfiinteaza Cenaclul Literar ”Punct”care a functionat peste 20 de ani, si, cu doi ani mai târziu, în 1987, înfiinteaza bianualul ”Punct” – ajungând pâna la nr. 40,  fiind sustinut de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster.

În primul numar al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:

 ”La doi ani de existenta, am întocmit aceasta foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au sustinut ideea de CENACLU.”

 

 Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus si aparut în primul numar al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:

 

”Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, initiatorul Cenaclului, si la cei care i s-au alaturat, a fost pasiunea pentru literatura.

În timp ce altii se întîlnesc oameni ”seriosi”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de carti, ei îsi ”pierd vremea”, încapatînîndu-se sa faca, în cele mai potrivnice conditii, literatura si mai se si întîlnesc ca sa o discute între ei.(…) Adevarata pasiune pentru literatura, cred eu, include si dispretul pentru maculatura, pentru ceea ce se pretinde desi nu este literatura.

În acest spirit am încercat sa influentez atmosfera de lucru a Cenaclului.

Prieteneste, am fost adesea necrutator.”

 

În primul numar al revistei ”Punct” publica urmatorii cenaclisti: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Gaitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proza), Mariana Juster (Doi ciresi dintr-o tulpina – proza), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schita), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).

 

Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înfiintarea acestui Cenaclu Literar?

Shaul Carmel era seccretarul Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna si am venit la el cu propunerea sa facem la Asociatie un Cenaclu Literar, la care el mi-a raspuns: ”Noi, Asociatia, nu ne putem lua riscul, sa dam în bara, cu un cenaclu literar, nu stiu daca va prinde, nu stiu daca va merge, nu stiu daca va avea viata. O sa vedem.” Pâna la urma, a venit si el la Cenaclu.

 

Si, dupa ani de cenaclu, la care participase si Shaul Carmel, n-ati mai discutat despre problema asta?

Nu, niciodata! Si-a amintit, nu si-a amintit, nu stiu, nu-i traba mea. Ai sa-l întâlnesti aici (arata spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personala si asta a fost refuzata de Asociatie. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, si i-am spus ”Punct”. Daca am început cu ”Punct” si revista tot ”Punct”. Hârtia si imprimarea ma privea pe mine.

 

Si, atunci, când el a spus ”sa vedem”, cum ati luat hotarârea?

Am cerut o lista cu membrii Asociatiei Scriitorilor si am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le sa înfiintam un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în alta limba decât ebraica si nu aveau acces niciunde, si eu ma pun la dispozitie, dau spatiu din casa mea… m-a costat multe parale.

 

Câti membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” si care erau acestia?

 

Erau vreo 40 de membri, plus invitati, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Gaitan – Mozes, Moscu Eyal, Solo Har – Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herscovici, Mira Iosif(Belgia), Stefan Iures, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Esanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Savulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Mose Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirila, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald s.a.

Multi dintre ei au murit, între timp.

De fiecare data, în fiecare luna, participau, cel putin, 18 – 20 de membri.

 

Cum se desfsura, efectiv, o sedinta de Cenaclu Literar? Cine era conducatorul?

Eu eram conducatorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citeste în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toti, de la cei care – mi placeau mie, ca sa apara în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixata (17:00) se vorbea, discutau unii cu altii… apoi eu: ”Domnilor, este ora ca sa începem si va rog sa încetati orice fel de discutii!”, ”Cine are de citit asta seara?”, ”Eu, eu…” Câteodata se prelungea pâna seara târziu.

 

Pâna când?

Pâna când puneam eu ”punct”.

 

Care erau relatiile dintre membri?

Era cea mai perfecta democratie, toti eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica si totdeauna se supara. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon… Andrei Fischof venea de la  Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraica. Preotul Chirila, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.

Printre membrii a fost si Michael Elias, cu care am copilarit la Calarasi, cu el si cu varul sau. El a murit.

 

Este vreo legatura între el si Spitalul ”Elias” din Bucuresti?

Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înfiintat Banca Nationala, a facut Academia Româna, a facut teatre în România, si a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Bancii Nationale n-a vrut sa-i onoreze CEC-ul, ca era si importator de bumbac. Patru functionari avea la Sf. Gheorghe.

 

Mai traieste cineva din familia lui?

Nu. O sora a lui… Tatal lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taica-sau. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era dama de companie a Reginei Elisabeta.

 

Sa revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?

Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, dupa Cenaclu si n-am avut computer. N-am stiut cum sa fac, si Ira Iosif mi-a facut cadou o masina de scris. Am încercat ”Punct-ul” asta la masina de scris, pe trei coloane. Am sa va dau un exemplar. Asa s-a facut primul numar, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindca e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociatia Scriitorilor. Când el s-a ales presedinte, noi am rupt relatiile cu el.

Apoi am cumparat un computer si Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creatii ale celor care participau la Cenaclul Literar.

 

Cenaclul Literar a functionat peste 20 de ani  iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40. S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnavit, acum câtiva ani în urma.

 

Ce probleme de sanaatate ati avut?

Am fost foarte bolnav. Nu stiu ce am avut. Daca faceam 2 – 3 pasi, cadeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri si nasteri grele), m-a dus la un specialist (a iesit la pensie de vreo 2 – 3 ani) si mi-a prescris un tratament. L-am luat si m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fara probleme.

 

De ce v-ati mutat din Tel Aviv în Rehovot?

Fiica mea locuieste în Rehovot. Sotia face dializa, o boala foarte crunta. Eu, mai putin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea… si asa s-a hotarât sa stam cu totii în acelasi oras, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumparat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hasmonait 20/4 si acum este închiriat. Cu chiria de-acolo platesc chiria de aici (din Rehovot) si mai ramâne acolo, niste banuti.

 

La ce lucrati acum?

Acum, nu mai fac nimic.

 

Nu mai scrieti? De ce?

Fiindca nu mai înteleg ce-am scris. Nu mai deslusesc. Mâna îmi tremura…

 

Pentru activitatea mea culturala am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lasat prin testament. Familia lui mi l-a dat dupa ce a murit el.

 

Impresionant! Felicitari!

 

CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENTA – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURA ROMÂNA DIN AFARA GRANITELOR ROMÂNIEI CARE A REUSIT PERFORMANTA UNEI ASEMENEA REGULARITATI SI LONGEVITATI

 

În continuare, merita sa citez din cronicile aparute în revista ”Punct” despre activitatea literara, desfasurata în casa familiei Juster, luna de luna, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creatiilor literare pe româneste. Iata:

 

”CRONICA DE CENACLU

Îmi aduc aminte ca în urma cu zece ani eram turista în Israel si prietena mea, Sonia Palty, m-a luat sa vad ” un cenaclu literar”. Si astfel în casa alba, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus… si altii.

Dar,  mai ales gazdele: Mariana Juster si Solo Juster, si mica lor poveste, atât de simpla si de emotionanta.

În urma cu 12 ani, doi oameni modesti, dar mari iubitori de literatura, el – poet cunoscut, ea – originala prozatoare, hotarasc sa deschida casa lor din strada Miriam Ha-hasmonait ca sa creeze un cadru pentru întâlniri literare…” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

 

”Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster si Solo Juster – scoate de doua ori pe an revista literara PUNCT. Materialele cuprinse în revista apartin membrilor cenaclului si sunt publicate în urma citirii si comentarii textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discutiilor lunare din cenaclu.

Cenaclul ”PUNCT” –  aflat în al 12-lea an de existenta – este singurul cenaclu de literatura româna din afara granitelor României care a reusit performanta unei asemenea regularitati si longevitati. Cenaclul îsi desfasoara activitatea în locuinta sotilor Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

 

”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revista ”Punct” a sotilor Mariana si Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (si discutate sub egida politicoso-intransigenta a criticului Eugen Campus) scrierile tiparite în foaia acum sarbatorita.

Am pretuit întotdeauna dorinta de calitate a Justerilor, ambitia de a separa apele talentate de productia valeitarilor tîfnosi.

Am pretuit punctualitatea cu care, anotimp dupa anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rara în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobste marile focuri sînt de paie.

Am pretuit într-atâta vointa aceasta exemplara de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii si a lui ”ce rost are” – încît astazi, la aniversare, eu strig: Punct si de la capat!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).

 

”PUNCT” LA ZECE ANI

Scriitorii – poetii în special – sunt fiinte neadecvate vietii cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor si înaltimi. Dar care încurca la mersul pe pamînt. Va amintiti simbolul Albatrosului lui Baudelaire.

Daca la aceasta se adauga, ca trasatura caracteristica, si modestia, incapacitatea de a face propaganda pentru sine însusi, sansele de succes se reduc si mai mult.

Si totusi – Don Quijotte incurabil – ma încapatînez sa cred ca, pâna la urma, valorile ies la suprafata, timpul – cu sita lui fina si incoruptibila – cerne totul, inexorabil.

Iata-ne si pe noi acum – doisprezece ani de la înfiintarea cenaclului, zece ani de la aparitia primului ”Punct”.

Duram înca. Desi ne-am ferit de agitatia, de publicitatea zgomotoasa – constienti de limitele noastre, dar si convinsi de rostul nostru, în coltul nostru. Duram înca.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).

 

”PE GÂNDURI

Fara sa încerc vreo comparatie, cred ca modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spatiul restrîns al literaturii pe româneste în Israel pe parcursul celor aproape doua decenii de existenta.

Cred de cuviinta sa amintesc cinstind memoria celor care ne-au însotit cu entuziasm începuturie, dar prin însasi natura omeneasca a inevitabiluui ne-au rarit rândurile regretatii: Ludovic Bruckstein, Mose maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Esanu, Pavel Constantinescu; au mai parasit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti si Felix Caroly, din motive de noi necunoscute…

Am ramas mai putini si ziua de mâine mai nesigura… Cu destule dificultati am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)

 

”În ziua de 18 martie a.c. ASOCIATIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNA a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster si poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a doua decenii de neîntrerupta activitate.”

(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)

 

”20 ANI DE CENACLU

De douazeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început sa frecventez cenaclul Punct.

Îmi amintesc însa bine motivele care m-au determinat sa iau în continuare parte asidua la lucrarile acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publica prin atmosfera creata ca si prin seriozitatea rezultatealor.

Am venit în cenaclu nu din obligatie. Ci din placere. Din placerea de a fi gasit în ospitalitatea Marianei si a lui Solo, patronii sârguinciosi ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricesti. Am gasit o atmosfera de interes pentru creatia celuilalt, de consideratie pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam ca l-ar ocupa pe scara valorilor literare (…) La Punct poposeau oaspeti din strainatate, care ne onorau cu prezenta si lecturile lor.

Punctul devenise o adresa agreata în lumea scrisului. Aici am asistat la evolutia creatiei unor cenaclisti, la impasurile lor trecatoare, la închegarea unui spirit de echipa care începea sa anime aceasta mica faclie de litere (…)

Multumesc din inima Marianei si lui Solo pentru clipele placute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate si caldura colegiala.

Le urez ani multi si buni, lor si Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).

 

”Aflu ca inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlineste 20 (douazeci!) de ani si ca originalul lor PUNCT ajunge si el la o editie jubiliara! Cum sa-i felicit? Cum sa onorez aceasta aniversare, cu ce scule literare? Caci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos si inutil ca rândurile omagiale, evocarile paseiste si urarile de circumstanta… Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unica în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezradacinati din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, si-au reconstruit plasmuirile… Acest spatiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plina, se deplaseaza laolalta cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni ramâne acelasi… Grupul rezista, bucuros sa paraseasca cotidianul existentei pentru a se refugia în fictiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecatii colective, sentintei grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

”…Acum, la împlinrea unei vârste primavaratice, nu-i vorba, totusi deja impresionanta pentru cenaclu, pentru o revista literara, simbolicele flori expediate din Bucuresti, România, catre Rehovot, Israel, sper sa-i gaseasca reuniti (si uniti din nou) pe cât mai multi dintre cei ce datoreaza enorm, ca slefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului si revistei.

La multi ani gemenilor Punct!

La multi ani, cu sanatate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Stefan Iures – Bucuresti, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)

 

”TELEGRAMA

A douazecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emotionanta.

Douazeci de ani de poezie, proza, critica literara, exprimând o aleasa simtire, un acut sentiment al contemporanului, o subtila cautare a unui drum spre sufletul cititorului…

Tuturor colaboratorilor revistei si în mod special editorilor ei, Solo si Mariana Juster, felicitarile noastre!” (Valentina si Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

”DAKAR *

mortii mei nu sunt

muriti în vesnicie

 

ei sunt vii

în memoria si sângele meu

 

împaratia mortii

nu-i va încape

 

mortii mei din fund de mare

urca pe zarea albastra

 

si seamana pâine în tara

cu mine

 

ci râd si plâng

traind în trairile mele

 

strabatând vesnicia

cu toata tara”

(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)

 

Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastra aniversara, 01 octombrie 2012, va urez din partea mea, a stimatului scriitor si prieten Corneliu Leu, cât si din partea ”cenaclistilor” si cititorilor, un sincer ”La multi ani!”, cu sanatate si bucurii!

Închei cu una din poeziile dumneavoastra:

 

NICI O LIMBA

Sa ma ascund de mine

am fugit

în prea – înaltul turn de fildes

 

nici în cer

nici pe pamânt

 

cuprind de acolo marginile lumii

drama vremurilor pocite

dincolo de cuvintele ce nu pot fi

în nici o limba rostite

 

nici o limba nu încape

atât de multul

urât

al lumii

(Din vol.Arborele memoriei – antologia poetilor de limba româna din Israel, ed.Orion, Bucuresti, 1997, editie îngrijita de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)

Lucretia Berzintu-Septembrie 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *