GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE – REPRIMAREA VIETII



„Sinuciderea este cea mai imorala dintre crime” – Massimo Bontempelli

 

   Astazi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre cateva sinucideri:Tragedie! O tanara de 15 ani s-a spanzurat la marginea municipiului Botosani…”, „O fata de 15 ani din Valcea s-a aruncat în fata trenului”, „Un barbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucurestilor”.

mormantSINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovada de slabiciune a celor care-l savarsesc. Explicarea gestului, existent înca din timpuri stravechi si care se perpetueaza si în timpurile noastre, a fost încercata de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra­gic, deoarece se datoreaza unei crize personale acute. Omul este dintr-o data rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existenta Creatorului sau nu a crezut niciodata, se simte parasit de toti cei din jur. Si-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legaturile cu cei apropiati, s-a înstrainat. Motivatiile atribuite de obi­cei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi si autoinduse de persoana respectiva, eului sau. Adevaratele radacini ale sinuciderii nu constau în dificultatile vietii, ci sunt datorate faptului ca oamenii nu cunosc scopul vietii lor, pentru a da la o parte greutatile reale sau imaginare. Lipsa moralitatii duce la savarsirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci cand nu se face diferentierea intentiilor, deciziilor, actiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflandu-se alaturate. Cum s-ar întelege, de exemplu, curajul, puterea, daca lasitatea, slabiciunea nu ar sta alaturi de ele? De fiecare data însa, cand se face alegerea – fiindca avem libertatea de a hotarî singuri – ea trebuie facuta în spirit moral. Sa alegem ce este demn fiintei noastre umane, fiindca ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, multumire. Ne întrebam, pe buna dreptate, de ce aceasta teama, în special a unor tineri, asupra viitorului, teama ce-i împinge la consumul de droguri si reprimarea vietii? De ce atunci cand  gandim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipa fata spre trecut, spre lupta, puterea mosilor, stramosilor nostri? Au avut ei conditii mai bune de viata? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul sa lupte cu greutatile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viata, i-au facut loc în inimile lor. Si-apoi, traim între oameni, primim lovituri, putem cadea, ne putem rani, dar trebuie sa avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!

Am citit ca într-una din universitatile unui stat din America, la o investigare amanuntita a studentilor care au în­cercat sa se sinucida, s-a constatat ca „85% nu aveau nici un scop în viata, cu toate ca urmau studiul; 93% din ei erau sana­tosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se întele­geau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele sa fie multumiti de rezultatele scolare” si ca, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul – „nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfacute”. Punandu-si întrebarea: ce a putut atunci sa de­termine o persoana, multumita de viata, sa încerce sa se si­nucida? Raspunde: „Necunoasterea sensului vietii”, dorinta fireasca pentru viata fiind înlocuita cu atractia pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de sin­guratate interioara, disperare, tristete. Considerat „profetul sensului vietii”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerand ca vointa de a gasi si de a da un sens vietii, este forta motrice primordiala a omului. La cei 13 ani ai sai, cand profesorul de chimie a afirmat ca „viata nu este altceva decat un proces de ardere”, a sarit în picioare si i-a spus:  „Domnule profesor, daca viata nu este altceva decat un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

Facand o scurta incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diversi filozofi, acest mare pacat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atat de greu sa scapi de moarte, cat este sa fugi de pacat, caci acesta alearga mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cat va fi mai multa necredinta decat credinta, cu atat va fi mai multa neexistenta decat existenta”.

Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuieste cum ai putea sa parasesti cu sufletul împacat o viata pe care multi o îmbratiseaza si de care se tin precum cei ce sunt furati de suvoiul apei se agata de buruieni si de pietre… Cei mai multi se zbat neputinciosi între frica mortii si chinurile vietii; nu vor sa traiasca si nu stiu sa moara”.

Filozoful grec Epictet sfatuia ca la orice ademenire exterioara sa raspundem cu o virtute interioara, fiindca greutati ale vietii întalnim la tot pasul, dar trebuie sa cautam si sa gasim forta interioara cu care sa le tinem piept, caci „fericirea se obtine cu vointa”. El considera ca judecata pe care trebuie sa ne-o formam pe parcursul vietii, ne va face sa ne abtinem de la anumite lucruri, actiuni, sa fim binevoitori cu semenii si sa ascultam de poruncile divine.

Împaratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfatuia sa nu spunem niciodata:  „nenorocitul de mine”, ci sa ramanem senini, nici „încovoiati de prezent si nici nelinistiti din cauza viitorului”. De aceea religia ne învata ca atunci cand ne apasa grijile prea tare, cand simtim ca nu le mai putem duce în spate, sa le lasam în seama lui Dumnezeu: „Nu va îngrijorati de nimic; ci, în orice lucru, aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri, cu multumiri” (Filipeni 4:6)

Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasa scrisoare adresata Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate sa devina multumit cu el însusi fara sa astepte nimic din alta parte, observand doar niste lucruri: „Daca noi facem întotdeauna ceea ce dicteaza ratiunea noastra, nu vom avea niciodata un subiect de remuscare, chiar daca evenimentele ne-ar arata dupa aceea ca ne-am înselat, fiindca nu a fost din greseala noastra.[…] În plus, nici nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele, este de-ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotararea si virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta ”.

Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Cand sufletul se bucura de dragostea divina, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrana apetiturilor rele. Si cum puterea omului consta în inteligenta, nimeni nu se bucura de beatitudine fiindca el si-a înfranat afectiunile, dar din contra, puterea de a-si înfrana afectiunile, naste din beatitudinea însasi”.

Filozoful german Immanuel Kant sustinea ca virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobandita, caci moralitatea omului nu ar fi virtute, daca nu ar triumfa în lupta cu înclinarile contrare. Cat priveste caracterul omului, Kant afirma: „Nu importa ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însusi face din sine…[…] Legea morala îmi dezvaluie o viata independenta de animalitate si chiar de toata lumea simturilor, cel putin cat se cunoaste din scopul statornicit existentei mele prin aceasta lege, scop care nu se opreste la conditiunile si hotarele acestei vieti, ci care se întinde spre infinit.”

Johann Gottlieb Fichte, parintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirma ca binele este scopul vietii noastre terestre, pe care ni-l prescrie ratiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viata si prin viata, caci ratiunea îmi porunceste sa traiesc; el poate fi îndeplinit, caci – eu exist!”

Filozoful G.W.F. Hegel, figura majora a idealismului german, ne aminteste ca omul se deosebeste de animal prin gandire si are religie fiindca gandeste, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului”.

Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului vointei, îsi începe cartea Viata, iubirea si moartea cu cuvintele: „Vointa de a trai este singura expresie a existentei însasi a universului”. Atrage atentia asupra faptului ca „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie dupa cum corabia are nevoie de încarcatura, spre a merge drept si sigur”. Vorbeste de suferinta fizica însotita de suferinta morala, spunand ca ele se pot anihila, în timp ce „o durere morala violenta devine idee ce pune stapanire pe spirit. Daca amintirea dureroasa ajunge sa stapaneasca individul, atunci natura îngrozita se scufunda în nebunie”. Asa s-ar explica starile depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioara a durerii, menita sa anihileze suferinte morale.”. În capitolul Moartea – raul vietii, exemplifica lipsa curajului si a vointei: „acela care se omoara este întocmai unui bolnav care neavand curajul sa se lase a i se face o operatie dureroasa dar mantuitoare, ar prefera sa-si pastreze boala”.

Filozoful francez Alfred Fouillée sfatuia sa lucram ca si cum am socoti ca triumful bunatatii morale nu este imposibil în lume si ca, pe pamant, el se afla în mainile noastre.

Matematicianul si filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compara drumul vietii cu o calatorie a navigatorilor pe mare, spunand ca „a înainta nu înseamna a scapa mai mult sau mai putin de pericolele cu care este asemanat drumul lor, ci a se apropia de scop”.

Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, ca numai credinta evan­ghelica în nemurirea sufletului umple viata de sens: „Taina existentei omenesti nu consta numai în faptul de a trai, ci si în pentru ce sa traim.” Cu adevarat, ne spune Biblia, „Omul nu va trai numai cu paine, ci cu ori­ce cuvant al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzatiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adancimile sufletului uman, a analizat starile patologice ale mintii – nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt constiinte fracturate, chinuite de povara libertatii spiritului, incertitudinea existentei lui Dumnezeu, negarea valorilor umane si dominatia raului. În sufletele acelorasi personaje licareste uneori sentimentul iubirii, dorinta de renastere spirituala prin suferinta, ceea ce ajuta la salvarea sufletelor din imperiul raului, al pacatului.

În Faust, drama scrisa de Johann Wolfgang von Goethe, exista o scena a încercarii de sinucidere. Faust vede o fiola, o ia, vrea sa bea si în acel moment aude un cor afara. Era în noaptea de Înviere, se canta „Hristos a înviat!” Renunta, îsi da seama ca o data cu moartea nu se termina nimic, ca exista posibilitatea ca dupa moarte sa poti trai în planul altei realitati.

Scriitorul, filozoful roman Emil Cioran, preocupat de problema mortii, suferintei, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperarii: „Sunt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura”. Dispretul lui fata de cei care rad de sinuciderile din iubire, neîntelegand ca o iubire nerealizata duce la prabusirea fiintei, ne duce cu gandul ca aceste fiinte ar trebui cu adevarat ajutate, deoarece pasiunile mari  tulbura sufletele, dezechilibreaza psihicul si fiintele se pot îndeparta de adevar.

Suferintele celor din închisorile comuniste din tara noastra au fost cumplite. În cartea lui Petre Tutea – Între Dumnezeu si neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „Socrate al romanilor” marturiseste: „…am vrut sa ma sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut sa-l ofensez pe Dumnezeu”.    

Biblia ne propune libera alegere, viata si binele sau moar­tea si raul, binecuvantarea sau blestemul: Iau azi cerul si pamantul martori împotriva voastra ca ti-am pus înainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si samanta ta (Deuteronomul cap.30:19).

Biserica Ortodoxa îsi concentreaza comentariile în legatura cu acest subiect, asupra a doua teme: creatia persoanelor umane dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si convingerea ca viata este un dar de la Dumnezeu, izvorand de la El si stand sub puterea Sa. Ca dar, existenta umana presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viata nu ne apartine noua, ci lui Dumnezeu – Creatorul si ne este data pentru a fi exprimata; curmarea vietii înseamna sinucidere. Lui îi datoram atat viata cat si moartea. Deoarece El este Stapanul vietii si al mortii, al celor vii si al celor morti, aceasta daruire de sine trebuie sa fie „întreaga, deplina, îmbratisand fiecare aspect al existentei noastre pamantesti, de la zamislire si pana la moarte”. Sinuciderea e condamnata de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu si daca lipsa de orientare a omului spre înfaptuirea binelui este în vreun fel diminuata, se considera ca faptul se datoreaza „slabiciunii morale, pacatului, unei lipse de credinta sau  disperarii si blasfemiei”.

Recentele descoperiri din domeniul psihologiei si al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia ca avem de-a face cu „alienarea”, adica, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai putin datorita „pacatului” sau „slabiciunii morale” si mai mult din cauza factorilor ce depasesc puterea de control a victimei, precum „depresie majora recurenta” si „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesiva în ultimii ani si multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea usor si uneori gresit. Cu toate acestea, conditiile exista si echivaleaza cu boli grave care slabesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativa statistic, între sinucidere si slabirea neurotransmitatorilor (substante chimice care se gasesc în sistemul nervos si care intermediaza transmiterea, moduland si amplificand impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scaderii cantitatii de dopamina – substanta secretata de creier care transmite informatia între neuronii creierului, si care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispozitiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcata de starea de spirit oscilanta, cand omul cedeaza impulsului sinucigas. Se confirma astfel sinuciderea rationala, produs al vointei ce actioneaza în libertate, afectata de pacat, înrautatita de boala. Întrebarea care se pune astazi este daca ar trebui sa fie acceptata sinuciderea în cazurile de boala în faza terminala sau chiar acolo unde „vointa de a trai” a fost micsorata pentru un oarecare motiv. Raspunsul Bisericii este ca Dumnezeu singur are puterea, autoritatea si dragostea sa ofere „demnitatea” deplina, sensul final si valoarea finala vietii si mortii noastre. Asadar, moartea noastra – asa zisa moarte, fiindca de fapt nu exista moarte în univers, ci o continua viata sub alta forma – îi apartine Lui, la fel cum îi apartine viata noastra biologica si spirituala.

Religia face parte din cultura si nu ar trebui sa lipseasca nici unui om. Începand din copilarie ar trebui sa se cunoasca învataturile credintei, reguli, traditii si evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a facut în comunismul ateist), astfel se pot dobandi obisnuinte spirituale care înalta: copiii, tinerii si oamenii maturi devin mai buni, dobandesc întelegerea vietii, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulata Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situatia din societatea actuala în care trebuie refacuta scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educatia morala. Se trece foarte usor peste acest aspect pe care multi dintre parinti îl lasa pe seama scolii, scoala se asteapta ca educatia sa fie facuta în familie, iar copilul alege practic educatia din mass-media si pe cea a strazii.”

 

 

Impartaseste

Vavila Popovici a etichetat acest articol cu: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *