Filozofia limbajului liric al „Exercitiilor de Inviere“



DAMIAN Theodor:  „Exercitii de înviere”

Editura Universalia, Bucuresti,  2009, 121p.

 

În cautarea Ierusalimului spiritual

Exercitii de InviereCitind titlul volumului de versuri „Exercitii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi daca nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndata ce deschizi aceasta carte, îti dai seama ca vocatia teologica si poetica a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da nastere unei poezii cu totul speciale în literatura româna.

 

Theodor Damian este autorul volumelor: „Introducere în istoria crestinismului. Primul mileniu” (2008), „Filosofie si literatura: O hermeneutica a provocarii metafizice” (2008), „Pasiunea textului” (2003), „Semnul Isar” (2006), „Nemitarnice” (2005), etc.

 

Descoperind mistere

Codificarea sub forma de poezie a unei cugetari filosofice si de multe ori religioase poate sa surprinda pe un cititor neinitiat în acest mestesug, dar chiar si în acest caz, efectul va fi benefic, fiindca pâna la urma, o poezie este mai expresiva decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exercitii de înviere”, autorul ni se ofera drept calauza în descoperirea si acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cararii vietii, a temelor fundamentale ce stau la granita dintre lumina si întuneric, viata si moarte.

 

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am vazut/ aceea am cunoscut/ lumea murea si învia/ într-o coaja de ou.” Aceasta foame de unu, de refacere a unitatii primordiale se constituie ca miscarea fundamentala a întregului univers si chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evolutie, prin diferite cicluri de „moarte si înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou sa se arate.

 

„Scrisorile pelerinului”

Traind într-o lume fracturata de o geografie nemiloasa, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar si cu o diversitate uneori, aberanta, de traditii, culturi si istorii, cel care calatoreste constata ca niciodata nu ajunge la acel repaus care sa-i ofere odihna deplina. Tot astfel, Theodor Damian ne poarta prin diferite locuri si timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în cautarea unui Ierusalim pe care nu-l gaseste si care poposeste din loc în loc prin Malta, stând de vorba cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneaca în prezent”, ajungând chiar si în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e înca pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai calatorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordica, pe malul Marii Baltice, la Malmo si continuând astfel, pe întregul mapamond.

 

„Atunci am vazut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoana ce nu îsi gaseste niciodata, nici locul si nici identitatea, care în final, abandoneaza calatoria geografica pentru una spirituala în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor si în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taina/ la zidirea lumii/ atunci am vazut luna/ prima oara/ înainte de a se naste.” Pâna la urma, frumusetea autentica, repaosul cosmic si exercitiile de înviere se regasesc în aceasta frumusete interioara, în aceasta cautare dupa iluzii desarte, dupa „Atingerea oului cosmic” si a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seara”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

 

„Exercitii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru ca „de multe ori bea caprioara/ din apa lina a izvorului/ ca sa-si astâmpere setea.” Aceasta sete de a sti, de a cunoaste, de a deveni si de a ramâne le regasim în poezia „Exercitii de înviere” ce da titlul acestui volum.

 

„Un cântec de dragoste”

„Un cântec de dragoste/ învolbureaza marea cea mare/ se aude pe plaja/ dar înfioreaza adâncul/ si rascoleste întreg universul.” Întotdeauna, lânga marea cea mare se întâmpla sa gasesti si sa te regasesti acelasi si cu totul altul, revenind la originile vietii, ale istoriei si ale întregului univers, pentru ca o înviere înseamna o întoarcere, o redare spre viata a ceea ce era mort, o aparitie a celui disparut. Dar pentru o înviere autentica ne trebuie un templu, o jertfa, o slujba si-un mormânt care sa fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tamâia si jertfele si inimile/ îl tin încins/ asa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”

 

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Tipat dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce exista, pentru ca în final, sa ne întâlnim cu noi însine, stând la margini de ceruri si de pamânt, asteptând învierea aceea ce nu poate niciodata sa moara – Eternul Cuvânt.

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *