„Femeie în fata lui Dumnezeu” – O carte despre doua civilizatii, semnata Melania Cuc



În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. În „Femeie în fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batrânului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii în lumea de azi. Romanul se inscrie în proza erosului, având ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata în cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma în carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, însemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originala si înzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Între acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Târgoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. În 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

 

“O moneda subtire”

 

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care îsi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de rascruce în viata, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce în lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o întâlneste în tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care îi anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza într-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

 

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pâna la capat de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramâne “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, îsi împlânta clontul, scormoneste în carnea sa tânara, cum îi cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum îi atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este înca puternic, tare si nu se rupe, nu se frânge de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

 

“Lumea din care plecase”

 

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era înca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa în aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârta de carne cruda, vopsea în rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrâna si cu aur cât sa astupe cu el o fântâna; cealalta înca în putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

 

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, în care ramâne Sergio, cel pe care îl iubea si pe care “îl asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde într-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “în cealalta parte a Piscului”, care vâneaza împreuna cu lupii. El o duce în casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa înfrunte pentru altii primejdiile”, ce îsi câstiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

 

“Un alt Dumnezeu”

 

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, într-o lume arhaica, a cutumelor, în care oamenii se închina „batrânului Zeu”, nefiind înca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asista la o ceremonie ritualica, “în creierul” ei “se dadea lupta între fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, îi ramânea singurul detaliu clar din viata.” Cei în mijlocul carora traieste se închina Soarelui, asteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam într-un univers în care crestinismul abia acum începe sa patrunda, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute în fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, între doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

 

Între simbolurile care se detaseaza în carte este acela al casei în care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, îndragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini într-o singura rama decolorata.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearca sa recupereze macar momentele semnificative, însa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta în fata lui Dumnezeului care… era nehotarât între a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

 

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa îsi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mâna sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa în vin si în grâne Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sânge.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia îi apartine. Si totusi, Dacia învinge. Religia noua învinge vechiul, pagânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în vesminte ca din aur, nu pe stâlp si nu legata cu frânghii de mâini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

 

„Armasarul din vis”

 

Un moment de referinta în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se însela, era un inorog de-adevaratelea! Mânzul din poveste o asteptase pe ea, acolo în pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cât încapea si cât nu încapea în basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamânt.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinând puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neînteles de cei din jurul sau.

 

Cu simbolul inorogului de altfel, se si încheie „Femeie în fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge în urma unei operatii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zacea, zbatându-se între viata si moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se încheie, lasând loc celui real. Dacia scapa cu viata, însa ramâne paralizata, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, mânzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

 

„Pâna când coama sa alba acoperi palmele ei”

 

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapân, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, îsi apleca doar grumazul pâna când coama sa alba acoperi palmele ei.”

 

Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent între speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, în care este descris un univers nevazut, naste o întrebare – ceea ce am citit pâna acum a fost o simpla calatorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va întelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sânge”, ramâne Dacia, o femeie în fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata în lumea adevarata. Voi dormi în halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *