În epicentrul Istoriei. Gheorghe Buzatu



În epicentrul Istoriei. Gheorghe Buzatu

Articol scris de Magda URSACHE

Mai sînt, cît le-o fi dat sa mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înaltate dupa primul razboi mondial, transmitînd o anume pulsatie patetica. Femeia-sora, lasîndu-si palmele pe fruntea celui ranit, sa-i opreasca sîngele; femeia-lacrima, jelindu-si mortii-eroi; femeia-vatra, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mama, ducînd ulciorul cu apa spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-tara, pe cal, sarjînd, cu tensiune-n ochi si-n bratul ce îndeamna la apararea hotarelor, pe care noi vrem musai sa le „transparentizam”.

 

Gheorghe Buzatu Cred ca istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni sa aiba un astfel de monument: îl vad înaltînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea sa i-o aseze pe crestet. A fost cu adevarat un maresal al Istoriei, asa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celalalt maresal. De la Profesor stiu ca pe tortionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj NKVD, l-a gratiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în ’46, cum scria cu amaraciune carturarul, sa vina „rasplata salvatorului: glontul”.

Cînd se bate moneda pe istoria neîntîmplata, pe fictionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce pagubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca si jocul de-a arhiva. A stiut bine ca, daca te joci cu el, trecutul te ajunge din urma, ca Istoria ne traieste si ne-traieste fara mila daca nu facem exercitii de anamneza. „Întelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.

I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana al Filialei Iasi a Academiei Române, unde lucra de dimineata devreme pîna tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, România altfel (faceam permanent schimb de volume). A refuzat sa-l citeasca dupa ce i-am decupat din seful de scoala urmatoarea fraza: „nu istoria ne învata, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie sa ne învete” (Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78). Vrem sa ajunga la cititori numai mesajul ca România e altfel, în sens rau, mai rea decît orice alta tara, a constatat mîhnit Profesorul. Si ca a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrica Roman, am completat eu. Daca ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulata România, altfel, adica asa cum este ea, cu bune si cu rele, cu batalii cîstigate si cu batalii pierdute.

Gheorghe Buzatu-foto www.ziaruldegarda.roGh. Buzatu a trecut, în scoala fiind, perioada rollerizata a Istoriei RPR. Ukazul transmis de Kremlin: sa fie scosi din suflet si din creier eroii României si înlocuiti cu tradatori. Cum sa nu-l doara inima cînd istoria, acum sorosisto-wizelizata, face din tradatori disidenti? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei cîrmaciului, ca Militaru, devotat KGB…

Dign, Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, dupa ce presedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Ati ucis, ati ucis, ati ucis!”, fara a da replica. Wiesel nu suporta semnul egal între holocaustul hitlerist si cel stalinist; oare evreii omorîti de generalissimul Stalin sînt alt fel de evrei decît cei omorîti de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Pacii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale parintesti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l intereseaza?

Profesorul nu s-a temut de eticheta de… antisemit. A scris cu strîngere de inima despre eroarea uriasa de a se pune la dispozitia Consiliului Memorial al Holocaustului din SUA arhivele M.Ap. Nationale din anii ’38-’46. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe Mircea Dusa si Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Maldarescu). S-au cedat în ce scop? Sa se caute alti criminali de razboi? A fost Holocaust în România pîna în ’46? Sau o fi vrînd Matatias Carp (cel care a scris negru pe alb ca taranii români ungeau osiile carutelor cu sînge de evreu si-i membru – de onoare? – al Institutului „Elie Wiesel”) sa afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Pitesti nu l-a egalat?

Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de… ceausist. În demersul sau, istoricul onest compara, confrunta si stabileste ce-a fost si cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politica externa; predilect, relatiile cu Israel si cu SUA. Ceausescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însa istoricii, neînregimentati politic, trebuie sa studieze epoca sine ira et studio. Si a tinut sa sublinieze, fara ura, fara partinire, ca dictatorul a demolat Biserica Sfînta Vineri, nu si Sinagoga Mare din Bucuresti, care gazduieste acum Memorialul Holocaustului.

Mereu uitam trecutul (iar durata amneziei creste si creste) sau îl corijam à la Roller, à la Brucan, à la mincinosii istorici de Partid unic, à la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un tortionar. Preocupat de falsurile din Raport (si sper sa nu fie final), Gh. Buzatu a vazut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din natiune a fost trimisa în detentie. În istoria tismanizata, de la 2 milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor creste, pentru altii, scade. Si ce putin se vorbeste, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat si larg difuzat, de felul cum a fost spalata de lasitate si de tradare fata tarii, prin jertfa rezistentilor din munti, a celor care au suportat tortura „reeducarii”, a exilatilor, a rebelilor mineri din Lupeni ’77, a razvratitilor brasoveni din ’87, a scriitorilor curajosi, cel dintîi fiind Paul Goma… Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frica sa nu deranjeze pe careva, a ramas în epicentrul Istoriei. Îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmpla cu etnia. Cei 30.000 de „turisti sovietici”, veniti în decembrie ’89, n-au plecat decît în octombrie ’90; premierul Roman, cica, n-ar fi fost informat de Caraman, sef SIE. Exista documente în acest sens? a întrebat Profesorul. Sau sunt la fel de credibile ca si cele despre teroristi? S-a luptat cu alte si alte categorii de rolleri, cu haustologii gata sa comercializeze suferinta, pîna mai ieri cercetatori ai PCR, perioada Dej-Pauker, cu adezionistii la evenimente trecute prin filtrul PC, cu antiunionistii, reveniti în forta, vrînd sa vada România in pieces. Convins ca istoria se repeta, a urmarit cum se neaga iarasi rolul lui Cuza în formarea statului român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. De 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieseana, se facea caz de episodul miscarii separatiste; unul dintre anti-unionisti, N. Istrati, are strada centrala în Iasi, locul Unirii Mici. Cine a facut propunerea asta si cine a aprobat-o? Stiu, dar nu-l mai numesc, de sila: un „cioflingher”.

Pentru ca a scris adevarul istoric româneste despre Basarabia, cuvîntul Profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toti, 22 iunie ’41 e „clipa astrala a istoriei nationale”. Buzatu n-a putut sa-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Sa fie clar: carturarul nu-l vrea inocentat (v. si Maresalul Ion Antonescu. Forta destinului), dar, pentru o dreapta întelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de maresal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „ostasi, va ordon: treceti Prutul […]. V-o cere Neamul,  Regele si Generalul vostru”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ian. ’43, acest erou tragic sa marturiseasca: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al tarii mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub amenintarea Rusiei putem sucomba” (v. Gh. Buzatu, Maresalul Antonescu la judecata istoriei, Bucuresti, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379).

La „proces”, în fata „tribunalului” (ghilimelele îi apartin Profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las Tarii tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rau iau asupra mea, în afara de crima”. Ce alt sef de stat a avut curaj sa-i spuna lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua executiei, la 1 iunie 1946, sa-i spuna cu limba de moarte: „Daca mor, este pentru Bucovina si Basarabia. De-ar fi sa reîncep iar, as face la fel”. A refuzat gratierea, ca sa moara în tara.

„Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fara sa ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majuscula Cedarea (din ’40). Iar Andrei Vartic, alta cruce de român, în Cealalta Românie, numara un milion de români disparuti între ’40 si ’52 din Basarabia. Si-mi vin în minte întrebarile formulate de Profesor: de ce, în loc de un armistitiu care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fara conditii? Din defetism, daca vreti a-i spune asa? În fapt, termenul suna mai dur în cartile istoricului care nu asculta de tabu-uri. A urmat întelegerea Churchill-Stalin, ca România sa revina „maretei” Uniuni în procent de 90%. Si cum Comisia Aliata de Control (URSS, SUA, Anglia) era prezidata de Susaikov, peste el fiind Vîsinski, presedintele Tribunalului Suprem, procentul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecinte, în pofida faptului ca România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul 4, dupa URSS, SUA, Anglia. Pumnul si usa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieti, bolsevizare fortata- Alte întrebari? De ce a încetat greva regala si cum a reusit Groza sa-l determine pe rege sa renunte la greva? De cei 300.000 de basarabeni „repatriati” în URSS ce s-a ales? Faptul ca Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda dupa el în uniforma, ce semnifica?

Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare raspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, dupa alt dicteu. A urît, în egala masura, si tradarile, si pasivitatea, si docilitatea românilor. N-a uitat sa citeze, în Istoria sa judece (ed. TipoMoldova, 2013) un articol aparut în „New York Times”, în 16 august ’53: „Nici un popor nu are mai multa repulsie fata de comunism decît cel român si nici unul nu face mai putin pentru a-l înlatura”.

Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supuseniei. Una dintre ele: Vîsinski le-ar fi spus guvernantilor rosii de la Bucuresti: „Va dam orice, în numele fratiei cu URSS, numai lemn din Siberia sa nu vreti, ca la voi sunt destule cozi de topor”. Avea umor Profesorul. Facea haz de necaz si de nehaz. Cu pîrele la Poarta, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Alba, s-a tot mers si se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca si pentru cele noi, primeaza interesul strain neamului.

Fireste, textele sale cu fibra polemica au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuza de nationalism, chiar bine temperat, se echivaleaza cu sovinismul. Pentru fostii agenti de bolsevizare si pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Si-a pus la punct adversarii de idei fara a fi agresiv, cu competenta profesionala de netagaduit. Echilibrat, dar ferm.

Mereu inconvenabil, Profesorul! A scos de sub lacat Documente din Arhiva Codreanu (împreuna cu Victor Roncea), de baza pentru cercetatorii viitori ai Miscarii Legionare, Documente iesite din arhiva secreta a URSS, Documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe fictiuni, ci pe Documente dupa Documente. Mereu dezvaluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe masura documentarii.

Documentul – Biblia sa – a fost mereu argumentul hotarîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic. Buzatu i-a cautat pe români în arhivele SUA, ale Moscovei, ale Angliei… Si a pus accent pe faptul ca, dupa deschiderea arhivelor prilejuita de caderea sistemului comunist în Est-Europa, multe probleme au aparut în alta lumina, presupunînd re-dezbateri. Iata de ce cordul sau a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. Ramînem cu copii xeroxate si dam emitentilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Nationala, a spus el. În fata Arhivei Statului din Iasi cresc la propriu balarii – simbolic? – de parca ar fi cladire parasita.

Ultima carte pe care a tinut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost Istoria sa judece, care poate avea o varianta de titlu: Documentul sa judece. Cabala mediocrilor, actionînd mereu si mereu în Universitatea iasiota, n-a gasit ore pentru Profesor. Prohibitia istoricilor fara opera a functionat si în cazul Buzatu, desi, acolo, la catedra, îi era locul, binemeritat pentru eruditia sa, dar si pentru forta sa de convingere. Studentii n-au putut auzi lectia Profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atentie la România. I-au deschis drumul spre catedra nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova si cea din Constanta. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîtia „elitisti”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Badescu.

Începuse sa mi se para firesc ritmul neobisnuit de lucru al Profesorului: primeam unul dupa altul semnal de carte noua. N-am numarat, dar cred ca are mai multe carti decît ani.

La înmormîntare a plouat. Cum sa nu-i para rau celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice tema (n-a cunoscut prudenta lasa) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate, obisnuia, sa repete, se afla în arhive. Acolo e raspunsul pentru toate”.

Dintr-un acut simtamînt al binelui comun, si-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzateilor” (asa se numeau doctorii si doctoranzii sai) acuma. Unul dintre cei mai apropiati, cercetatorul Corneliu Ciucanu, si-a adus aminte ca Profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferinta (mereu captivanta) obisnuia sa spuna, în felul lui Petre Tutea: „Cu Dumnezeu înainte…, ca Dumnezeu e român”.

Sunt si victorii, Profesore. Una de care n-ati mai apucat sa va bucurati e ca tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului Închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetatean de onoare al orasului Tg. Ocna, asa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agit-prop marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, gratie Fundatiei Ogoranu, gratie Federatiei Române a Fostilor Detinuti Politici, a tuturor luptatorilor anticomunisti împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus tara. Petitia a fost semnata de Parintele Iustin Pârvu (învatatura sa fiind: daca stii cine ai fost, cine esti, vezi spre ce sa te îndrepti), de Marcel Petrisor, de Radu Ciuceanu, de Dan Puric, de Razvan Codrescu, dar si de Dumneavoastra.

Primul ministru, adica V. Ponta, îl poate elibera din functie pe Al. Florian, numai s-o vrea, dupa o asemenea „actiune” penibila.

Trebuie sa fim lasati sa ne comemoram sfintii si eroii. Avem multe comemorari de facut: Sighetul, Aiudul, Pitestii, Canalul, „Saptamîna Rosie”, 28 iunie-3 iulie 1940…

Oricum, victoria asta e un semn bun. Parintele Iustin Pârvu, plecat si el în ceruri, a promis românilor ca ramîne totusi cu noi. Îl cred.

 

P.S.

Un miles gloriosus al Securitatii, mînat de diavolul contestarii, a aparut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd Profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsa de bun simt, maruntul conferentiar, dîndu-se drept profesor universitar (în ce materie?; în de toate, ca shaorma) a gasit cu cale, ca-i mai învatat si mai democrat sa se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc.

Cine-i individul? O nulitate, cu apetenta parvenirii prin pactul cu „Securitica”. În pustiul cranian al vorbitorului despre orice si nimic (se imagineaza „cioclopedic”, desi e de o ignoranta multilateral dezvoltata), Profesorul aparea ca antonescian, codrenist, ceausist…, numai pentru ca se ocupase de aceste subiecte. Croitorasul cel viteaz i-a trecut în revista „erorile”, povestind adunarii cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elita, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? În America. N-a spus si ca ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedra, al carui pasaport fusese refuzat de Secu. Stiti cum se petreceau lucrurile: Ministerul Învatamîntului zicea da, Secu ba, daca refuzai sa fii „lucrat” de ofiterii operativi. Ei îsi trimiteau omul (pe Cretu Nicu) la post, gata instructat.

ProfesorulLovitura mor(t)ala a dat-o susnumitul Croitoras înfierînd înscrierea Profesorului în PRM. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepresedintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Cretu. Macar sa fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din sedinta istorica din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de Vicovia, sub titlul: Blestemul pozitiei geopolitice a României: «Suntem prea aproape de Rusia si prea departe de Dumnezeu!».

De altfel, ca maestru al interpretarilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata sa-i faca „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi sa se re-plieze, încercînd sa intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoana de sprijin”.

De precizat ca Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmarire Informativa, sub numele Barbu, Bianu, Banu; ca exista ordine de izolare, de „destramarea anturajului”, ca i s-au interceptat scrisori, ca i-au fost supravegheate relatiile cu strainii, ca s-a instalat tehnica operativa la locul de munca, inclusiv mijloace video. În ’89, i s-a interzis semnatura prin ordinul Elenei Ceausescu. De ce? Pentru ca, într-o conferinta tinuta la Universitatea din Portland, Oregon (v. nota informatorului, din 20 ianuarie ’89, din dosar) a prognozat ca socialismul a învins în Est „printr-o greseala” si ca regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prabusi fara întîrziere.

Cu un aer aproape justitiar (parantetic spus: din 1968, ofiterii erau înscrisi direct în anul al treilea la Drept, sectia FF; asadar, Securitatea noastra, Justitia noastra), debiloidul vorbaret a încercat sa deformeze, sa denatureze, sa lase bale, pretinzînd ca ar fi în chestie. Nu-i niciodata.

Academia Romana IasiA vrut sa dea o lectie… academica Profesorului, sa deschida ochii si urechile asistentei (ca membru al cooperativei „Ochiul si Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu constiinta (?!) împacata ca si-a îndeplinit misia. Infamanta. Cu Mihai Dragan, ultimul eminescolog de tinuta europeana al Universitatii iesene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrari-defaimari.

Necrutator cu impostura, Cezar Ivanescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunari, reprosîndu-i ca a falimentat editura Junimea. Nici ca i-a pasat. A continuat sa cada musca-n lapte la zbateri si dezbateri, facînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral.

N-ar strica sa ia o curatenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau sa-i administreze una revistele literare iesene, care nu se stie de ce (ori stie SIE?) îl mai publica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Cele mai comentate