Scris de Eugen ZAINEA
Cum era de asteptat, votul britanic a creat imediat reactii atat in lumea politica europeana si mondiala, cat si in presa internationala.
O reactie extrem de semnificativa si de lucida vine din partea dlui Vaclav Klaus, fost pana in 2013 presedinte al Republicii Cehe. Intr-o luare de pozitie alaturi de Jiri Weigl, datata chiar 24 iunie 2016 si intitulata ”Brexit: oportunitate uimitoare pentru Europa”, se spune:
”Marea Britanie este si a fost dintotdeauna o tara-cheie a Europei. Nu doar fiindca este leaganul democratiei moderne si al capitalismului, ci mai ales fiindca ei au decis-acum pentru a treia oara în istoria moderna-sa blocheze un plan megalomanic de creare a unui imperiu pan-european (primele doua cazuri au fost pe timpul lui Napoleon si Hitler). Acum, locuitorii sai au decis retragerea sa din Uniunea Europeana. O parte din mass-media si din politicieni, care în ultimii ani si-au facut din proiectul neviabil al Uniunii Europene un scop suprem, au încercat chiar azi, vineri dimineata, sa impuna victoria emotiei asupra bunului-simt, anuntând un iminent dezastru economic tip <<Black Friday>> în Europa, si vorbind despre necesitatea unei UE înca si mai unite, etc. si despre esecurile UE datorate britanicilor, mai degraba decât Bruxellesului si acelora care conduc acolo. Precum dezastrul din Grecia, marasmul crizei sudice a imigrantilor si strania sa <<imposibilitate de solutionare>>. Si sute de alte chestiuni. Nemultumirea a crescut de la an la an, în toata Europa. Ea a fost ignorata, suprimata, si s-a împiedicat discutarea ei în public. Rezultatul referendumului britanic nu este un dezastru. Mai degraba, este o mare oportunitate. Este o sursa de inspiratie. Este un stimul extrem de necesar. Este dovada ca actuala cale nu mai poate continua. Vor întelege popoarele Europei, în cele din urma, ca proiectele de inginerie sociala ale elitelor facute pe la spatele cetatenilor, trebuie sa înceteze? Ca trebuie oprita centralizarea artificiala, reglementarea si birocratizarea tuturor aspectelor vietilor noastre? Ca asa ceva ar fi sfârsitul democratiei si ca trebuie sa se puna capat deciziilor abuzive ale unor functionari nealesi, aflati departe de cetateni?
Marea Britanie nu paraseste Europa. Da un foarte necesar semnal si un impuls de schimbare [si] pentru tara noastra. Acesta este sensul referendumului britanic de ieri”.
FOTO ZiaruldeGarda.ro
Nu credem ca este deloc o intamplare ca acest cutremur s-a petrecut in Marea Britanie, prima tara care a trecut, in perioada guvernarii Thatcher, la aplicarea politicilor economice si financiare devastatoare ale neoliberalismului salbatic, inspirate de Scoala de la Chicago (Milton Fridman si compania), care a impins, dupa 35 de ani, intreaga omenire in fata dezastrului cu care se confrunta azi. (Dezastru amplificat si, totodata, mascat pentru o vreme, in urma manipularilor care au dus la asa-zisa “cadere a comunismului”, lozinca profund falsa, in care primii care n-au crezut au fost promotorii, interesati nu in disparitia zisului sistem social-politic, ci in extinderea globalizarii-si, implicit, a ariei de exercitare a jafului corporatist sub conducerea Statelor Unite si a mega-bancilor de pe Wall Street-la scara intregii planete).
Logic (si, dealtfel, perfect posibil, dat fiind caracterul absolut atipic al campaniei pentru alegerile prezidentiale din noiembrie 2016) ar fi ca urmatorul cutremur cel putin echivalent sa se petreaca in Statele Unite, care au preluat stafeta neoliberalismului de la Margaret Thatcher, sub conducerea lui Ronald Reagan si a tuturor presedintilor care i-au urmat.
Si spunem aceasta fiindca neoliberalismul salbatic a dus la schimbarea radicala a cursului capitalismului de pana la sfarsitul anilor ’70. Principalele caracteristici ale acestui capitalism postbelic, care nu intamplator a avut succes timp de 35 de ani in occident au fost:
– crearea unui stat al bunastarii, in care guvernele occidentale au fost interesate, pentru a opune sistemului mondial socialist modelul unui capitalism echilibrat, in promovarea unui set de masuri economico-sociale care au permis ca avantajele cresterii economice substantiale postbelice sa se repartizeze mai echitabil in societatile din vest (prin sisteme de pensii publice, de asigurari de sanatate si sociale, printr-o reglementare stricta a sistemelor bancare, bazata pe modelul introdus in Statele Unite de presedintele Franklin Delano Roosevelt dupa marea criza economica mondiala din 1929-1933, care impunea limite destul de severe activitatilor marilor banci si, implicit, categoriei profesionale pe care, nu intamplator, acest presedinte o denumise “banksters”, printr-o analogie-care spune totul!-cu “gangsters”);
– acest stat al bunastarii a fost completat si intarit prin ceea ce s-a numit “capitalismul participativ”, in care clasa muncitoare avea un rol important, bazat si pe forta considerabila a sindicatelor si uniunilor sindicale nationale, a caror activitate si presiune in dialogul social cu patronatele a asigurat in perioada la care ne referim cresteri salariale importante, in pas cu cresterile de productivitate, care au facut din muncitorii industriali, dar si din celelalte categorii sociale participante la productia industriala (ingineri, tehnicieni, muncitori de inalta si foarte inalta calificare) niste categorii cu venituri consistente. Nu intamplator, inclusiv din aceasta larga categorie a celor care isi castigau existenta lor si a familiilor in principal din munca industriala s-a produs largirea a ceea ce se cheama “middle class”, “clasa de mijloc” (adevarata baza a oricarei societati capitaliste normale), care nu mai cuprindea numai intreprinzatorii privati mici si medii, ci si foarte multi dintre membrii categoriilor citate anterior, traind in principal din munca, nu din capital, deveniti ei insisi “investitori”, prin faptul ca isi permiteau ca, din surplusul financiar care le ramanea dupa acoperirea nevoilor curente, sa-si achizitioneze locuinte proprii si bunuri de folosinta indelungata de valori peste medie, sa constituie depozite bancare sau sa devina chiar mici investitori pe pietele de capital. De aici si denumirea pe care a capatat-o, in aceasta etapa, capitalismul, anume de “capitalism participativ”. Care il facea pe celebrul filosof postmarxist american de origine germana Herbert Marcuse sa emita la fel de celebra sa teorie conform careia, in acest tip de societate capitalista, muncitorii nu mai sunt fermentul revolutiei, tocmai pentru ca ei au fost atrasi, inglobati de sistem, astfel incat rolul de a intretine spiritul revolutionar revenea din acel moment categoriilor sociale denumite de el (privite din acest punct de vedere) marginale (someri, emigranti, elevi si studenti etc.). Dealtfel, teoria lui Marcuse s-a dovedit a fi corecta, fiind confirmata in doua momente de intensa activitate contestatara. Momentul 1968, cand Franta si intreaga Europa occidentala au fost zguduite de o teribila miscare de revolta a elevilor si studentilor (care in Franta a dus la demisia din functia de presedinte a emblematicului si carismaticului general De Gaulle) si momentul anilor 1967-1975 din Statele Unite, cu giganticele manifestatii impotriva razboiului din Vietnam, care adunau in strada, intr-o singura zi de proteste, milioane de americani (in special tineri care nu voiau, ca urmare a stagiului militar obligatoriu, sa devina carne de tun si sa ingroase randurile celor aproape 50 de mii de americani morti in acel razboi). Foarte interesant este un amanunt, pe care foarte putini probabil ca-l cunosc. In vreme ce deteriorarea, de care vom vorbi in continuare, a statului bunastarii a readus in Europa in randurile tot mai dese ale nemultumitilor pe lucratorii industriali fosti “participanti” la sistem si mare parte din clasa de mijloc, s-a produs o miscare exact inversa, de convertire a liderilor miscarilor de protest ale tineretului din anul 1968 in stalpi de nadejde ai “oligarhiei politice” europene a sfarsitului anilor ’80 si pana astazi. Fiindca din liderii tineretului revolutionar din 1968, foarte multi auto-declarati de orientare marxista-aripa extremist-trotzkysta (si numele pe care le vom cita in continuare provin toate din aceasta categorie!) au aparut fostul sef de partid german, multa vreme vicecancelar si ministru de externe Yoshka Fischer (unul dintre principalii pioni ai dezmembrarii fostei Iugoslavii), sinistrul (cel putin pentru noi, romanii, data fiind implicarea imorala si ilegala in referendum-ul din iulie 2012 pentru demiterea presedintelui Basescu, care a fost astfel ignorat si invalidat nedemocratic) fost presedinte de Comisie Europeana, Joao Manuel Durrao Barroso, fostul lider al studentilor francezi din 1968, adept al pietrei de pavaj si cocktail-ului Molotov ca arme extreme de protest Daniel Cohn-Bendit, devenit membru de nadejde al establishment-ului european, fost lider al ecologistilor la nivelul Europei si in Parlamentul European si lista ar putea continua cu inca multe nume, poate mai putin sonore pentru cititorul obisnuit, nefamiliarizat cu culisele politicii mondiale a ultimelor cinci decenii. Si, ca sa punem, cum se spune, si “cireasa pe tort”, din aceeasi categorie provine William Rodham Clinton, fost de doua ori presedinte al Statelor Unite, care in anii razboiului din Vietnam si ai tineretii sale s-a sustras recrutarii si riscului de a deveni (evident…post mortem) “erou” militar, prin schimbarea temporara a rezidentei in…Marea Britanie;
– disparitia sistemului socialist european ca alternativa social-economica a permis ca, treptat si relativ moderat din anul 1980, anul declansarii “revolutiei neoliberale” si din ce in ce mai brutal dupa anul 1990, anul acestei disparitii, o mare parte a acestor castiguri in plan social al unor mase mari de cetateni din statele occidentale din perioada 1945-1980 (nu intamplator denumita de foarte multi analisti, inclusiv celebri, precum eminentii profesori universitari de economie la cele mai mari universitati americane, laureatii premiului Nobel pentru economie Joseph Siglitz si Paul Krugman “era progresista”) au fost anihilate de promotorii noului curent economic si de cei care, lideri politici fiind, le-au adoptat ideile, principiile si metodele. Evident ca nu a fost o intamplare ca tocmai unii dintre creatorii noului sistem, precum Milton Fridman, dar si tovarasi si discipoli ai lui au devenit dupa 1990 “consultanti” economici si financiari ai multora dintre fostele state socialiste europene (exemple tipice-Letonia, Lituania, Polonia si, aproape ca nu mai mira pe nimeni, Romania) sau lideri si, in special, functionari de rang inalt si mediu in Fondul Monetar International si Banca Mondiala, modeland astfel dupa tiparele liberalismului salbatic si generator de imense inechitati in societate si economiile fostelor state socialiste din Europa, impunand, totodata, modelul extremist neoliberal intregii economii mondiale, cu consecinte sociale catastrofale;
– in aceste conditii, au devenit posibile si atacurile tot mai frecvente la beneficiile sociale castigate de-a lungul anilor de “era progresista” de populatia Statelor Unite si a statelor occidentale dezvoltate. Lovitura de gratie a fost data maselor de cetateni ai acestor state care traiesc in principal din munca, dar si ansamblului clasei de mijloc de grava criza economica si financiara care a debutat in anul 2007 in Statele Unite, cand a explodat balonul de sapun al creditelor ipotecare indoielnice (asa numitele “credite subprime”) acordate, din lacomie si dorinta de castiguri mereu mai exorbitante de marile banci americane si care s-a extins extrem de rapid in intreaga lume, datorita rolului central in sistemul financiar mondial al sistemului financiar american si locului fundamental pe care inca il ocupa dolarul in miezul acestui sistem financiar mondial. Pierderile imense suferite de marile banci americane si occidentale datorita speculatiilor iresponsabile si creditelor dubioase, care au fost in mod flagrant imoral acoperite cu mii de miliarde de dolari si alte mii de miliarde de euro din bani publici au contribuit la cresterea dramatica a datoriilor publice ale statelor, transferate in mod ticalos de la cei care le provocasera si ar fi trebuit sa le suporte, conform legilor pietei si aruncate in spinarea clasei de mijloc si a celor care traiesc predominant din munca, nu din capital. Astfel s-a ajuns, pe de o parte, la politicile de austeritate, menite sa acopere pierderile sistemului bancar privat acoperite cu bani publici, pe de alta la drama a milioane de familii americane si europene care, in urma prabusirii pietelor imobiliare ca urmare a crizei (respectiv a valorilor ipotecilor constituite pentru noi credite imobiliare) si-au vazut casele confiscate de banci in contul creditelor devenite in noile conditii neperformante. Evident ca, in conditiile in care nu s-ar fi adoptat, din anii ’90 politicile salbatice neoliberale (si daca nu ar fi disparut modelul socialist), multe dintre gravele consecinte pe care le suporta astazi mase largi de populatie in statele occidentale nu ar fi existat. Si, cu siguranta, in urma cu 30 de ani, doamna Merkel nu ar fi recomandat cu atata fermitate (si atata cinism…) populatiei germane politicile de austeritate, asa cum o face astazi. Aceasta este si explicatia economica si financiara a repartitiei demografice a votului britanic din 23 iunie, care, cu siguranta, in cazul in care s-ar desfasura referendum-uri similare in alte state europene, s-ar replica si in aceste tari;
– nu intamplator, incepand cu Statele Unite, incepand cu perioada presedintiei lui Biull Clinton, a inceput (si s-a finalizat in “era Obama”) asaltul asupra pachetului legislativ introdus in urma crizei economice globale din 1929-1933, care reglementa strict sistemul bancar si interzicea (Legea Glass-Steagall) bancilor comerciale (de deposit si imprumut) sa actioneze si ca banci de investitii. Acesta a fost, de fapt, momentul hotarator care a declansat procesul foarte rapid care a dat nastere teribilei crize financiare si economice din 2007-1008, care nu a luat sfarsit la nivel mondial pana astazi;
– peste toate aceste fenomene, care au inceput sa apara si sa se agraveze in statele occidentale din anii ’80 si care s-au extins si in centrul si rasaritul Europei dupa 1990 s-a suprapus o noua categorie de cauze generatoare de efecte nefaste din punct de vedere social care au afectat in special statele occidentale dezvoltate. Pe de o parte, lacomia capitalista nemasurata si neinfranata si goana dupa profituri cat mai mari a indemnat, in contextul adoptarii conceptiilor liberalismului salbatic, la delocalizarea productiei industriale din statele dezvoltate in state in curs de dezvoltare, datorita costului net inferior al fortei de munca. Pentru ca cititorii sa-si faca o idee despre dimensiunea acestui fenomen si profiturile fabuloase aduse de el capitalului (care s-au reflectat in scaderi dramatice ale veniturilor celor care traiau din munca industriala in tarile dezvoltate, lasate treptat, prin delocalizarea productiei in special catre Asia, fara mare parte din fostele industrii) sa spunem ca, functie de nivelul de tehnicitate al produselor, respectiv al proceselor tehnologice de fabricatie, costul fortei de munca in costul final al produsului se situeaza intr-o plaja de 10%-30%. Prin delocalizare, industriile s-au transferat, de exemplu, din Statele Unite, unde salariul orar mediu al unui muncitor industrial era de circa 10 dolari, in state unde acest salariu este cel mult de 1-2 dolari pe ora. O socoteala simpla arata ca, prin acest artificiu, profitul obtinut din capital, functie de acest raport, respectiv de nivelul de tehnicitate, a putut cunoaste cresteri de pana la peste 25%. Adica un spor de profit care, tinand cont de faptul ca marja normala a profitului in industrie la o rotatie a capitalului este de circa 6%, majoreaza acest profit, cu investitie minima, cu pana la 400%! Aducandu-l, ca fenomen aparent secundar, dar pervers si extrem de periculos, la niveluri de pana la 30%. Care nu mai pot fi obtinute prin reinvestire in industrie (in conditiile unor rate anuale de crestere economica mondiala de maximum 4%-6%). Si care nu mai pot fi replicate (odata ce posesorii de capital s-au obisnuit cu astfel de niveluri exorbitante de profit) decat prin investirea in…“industria financiara”, adica in speculatii in care cresterile de valoare sunt realizate doar prin umflarea artificiala a valorilor si preturilor, care creaza asa-numitele “baloane de sapun” (sau “bule”) care, mai devreme sau mai tarziu sfarsesc prin a exploda si a crea (din ce in ce mai des…) crize sistemice precum cea din 2007-2008. Numai ca fenomenul delocalizarii a dus, implicit, pe de o parte la disparitia in statele dezvoltate a multe milioane de locuri de munca foarte bine platite, pe de alta, prin cresterea in consecinta a ratei somajului, la presiuni puternice asupra nivelului de salarizare a fortei de munca ce mai are inca un loc de munca asigurat. Avand drept consecinta amputari salariale pe piata muncii in aceste tari (combinat cu scaderea capacitatii de negociere a miscarii sindicale, care a dus rapid la distrugerea miscarii sindicale, a nivelului ei de relevanta in plan social si politic);
– fenomenul descris anterior a fost agravat de cresterea substantiala a migratiei dinspre statele in curs de dezvoltare si cu nivel de trai redus catre cele dezvoltate, in general, inclusiv a efectului ei asupra pietei muncii din tarile occidentale. Aceasta a amplificat presiunea deja existenta pe piata occidentala a fortei de munca, avand ca efect scaderea si mai pronuntata a salariilor, dat fiind faptul ca masele de imigranti proveniti din tari sarace si fara perspective sunt dispuse sa lucreze pentru salarii inferioare nivelurilor obisnuite in tarile de destinatie, in conditiile in care ele sunt net superioare castigurilor pe care le-ar putea obtine in tarile de origine. Cu consecinta imediata a sporirii numarului cetatenilor occidentali afectati, a nivelului lor de nemultumire. In aceasta situatie, a transfera explicatia si vina nemultumirilor de la instabilitatea si incertitudinea crescanda a celor care isi asigura existenta din munca, nemultumiri create de fenomenul migratiei si a o interpreta drept “nationalism” si, inca si mai grav, “xenofobie”, “rasism”, instigand indirect la aparitia de conflicte intre cetatenii acestor state si emigranti (cu consecinte greu de evaluat, care pot merge pana la ciocniri interetnice si la acte grave de terorism), asa cum o fac presa corporatista occidentala si mare parte dintre politicieni (ei fiind, in fond, principalii responsabili) este deopotriva cinic si profund imoral.
(Va urma)
