„Cartea mamei”, un roman realist despre dragoste, singuratate, educatie si moralitate



Moto: „Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate în ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”

„Cartea mamei” – un roman despre trecut si prezent

„Cartea mamei” este un imn, un cântec de lauda dedicat nu doar celei capabile de jertfire pentru copilul ei, ci si unui întreg anotimp pe care aceasta îl vegheaza – copilaria. Romanul surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea si spontaneitatea frazei. În „Cartea mamei” ne aflam la frontiera dintre realitate si fictiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv si cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „Cartea mamei contine câte ceva din ceea ce stim ca este un roman traditional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistica sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasa sa se întrevada destule trasaturi autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjuratoare cu ochi candizi si apoi din ce în ce mai lucizi, traind clipa prezenta, dar si pe cea recuperata dintr-un trecut îndepartat, cu maxima intensitate, straduindu-se sa reconstituie cu grija adevarul devenit tinta permanenta a întreprinderii sale. Trecutul si prezentul se întrepatrund ca itele unui razboi de tesut, iar pânza naratiunii se desfasoara în toata splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenta si muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, asa cum sugereaza si titlul, este un elogiu izvorât din inima la adresa fiintei care ofera si întretine viata pe pamânt, un poem în proza.” Prof. Dr. Simion Barbulescu mentioneaza în încheierea recenziei sale: „În încheiere, Cartea mamei se înscrie printre operele care – prin insistenta asupra unor emotii sublime – merita a se afla pe primul raft al lecturilor menite a ne calauzi propria noastra devenire.”

În cautarea timpului pierdut

„Sa cauti amintirile locurilor si ale fiintelor în care si cu care ti-a trecut viata… Sa ridici viata, povestea ei la sfintenia sensului si la constiinta de sine… Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele întrebari.” Aceste rânduri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gândul la creatia monument a lui Marcel Proust, „În cautarea timpului pierdut”. La fel ca si marele scriitor francez, Vavila Popovici se afla în cautarea unor vremuri, întâmplari, locuri si oameni de altadata. Scriitoarea reface un traseu initiatic si apeleaza, în acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectiva, pentru ca, spune ea, „un simtamânt duios, dureros, care s-ar numi «dor», ma determina sa scriu aceste rânduri.” Desi în mod normal, o astfel de calatorie înapoi în timp, ar trebui sa fie sinonima cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „socheaza” este profunda ei luciditate. Însa, asa cum afirma Camil Petrescu, „câta luciditate, tot atâta drama.” Drama consta în faptul ca accepta ideea ca trecutul nu mai poate fi îndreptat, ca ranile, desi cicatrizate, ramân. Dincolo de aceasta acceptare însa, autoarea refuza resemnarea. În „Cartea mamei” Vavila Popovici ne invita sa o însotim într-un drum în care se presupune ca fiecare element prezentat, inclusiv contextul social si cultural, va conlucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului ramase neelucidate înca, sa îsi afle în sfârsit, un raspuns. Este un ultim, unic si suprem act justitiar ce mai poate fi facut pentru memoria celor ce au trecut în nefiinta.

 

Atunci când apropierea de Fiinta Suprema este înteleasa cu mintea si sufletul

 

De asemenea, aceasta restabilire a trecutului este o datorie sacra, sfânta pentru autoare. Nu întâmplator introduce înca din deschiderea romanului, elementul religios. Actul închinarii care are si o valoare terapeutica, reînvie evenimentele ramase în întuneric si creeaza legatura cu cei disparuti. „Acasa, seara si dimineata ma închin când la o icoana, când la cealalta. Amândoua îmi sunt dragi, iar Maica Domnului ma priveste si îmi asculta rugile… Sunt doua icoane pe care parintii mi le-au lasat de la parintii lor, icoane primite în dar de la mamele celor doua bunici, icoane pe care timpul si-a lasat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mâncata de carii… Si icoana a fost scoasa din rama si asa a stat câtiva zeci de ani, pâna când i-am refacut rama… Aceste doua icoane la care ma închin astazi, poarta amprentele tuturor celor dragi din familia mea… Dateaza din secolul optsprezece, poate chiar saptesprezece. Au trecut de atunci trei secole, Doamne ! Atâtea emotii si sentimente, atâtea evenimente pe care le-au trait stramosii mei… Încarcatura aceasta benefica, se rasfrânge asupra fiintei mele, ori de câte ori privesc icoanele, îngenunchez în fata lor si ma rog cu glas stins, dar tâsnit din inima.”

De fapt, legatura cu stramosii se mentine prin cea care i-a dat viata. Naratiunea în sine se construieste în jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, daca ne gândim ca titlul volumului ne spune în mod explicit, ca mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altadata, nu societatea altor secole se afla în prim plan, ci mama, în jurul careia graviteaza toate celelalte elemente. Autoarea ne marturiseste deschis ca adevaratul autor al celor scrise este mama si ca ea, fiica, nu a facut altceva decât sa-i transpuna pe hârtie, cuvintele. „Mama îmi povestea ceea ce o atragea în copilaria ei, la mosia bunicii…” sau „românii traiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre «rusii albi, asa era numita patura celor avuti si educati» îsi amintea mama.”

 

„Arborele genealogic al familiei ma interesa foarte mult”

 

Si pentru ca „în viata aceasta terestra suntem frunze, suntem mladite dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem usor, odata cu venirea toamnei”, povestea Oresiei începe de la radacini. Ne aflam în „secolul al nouasprezecelea, secol al istorismului”, când „totul era tulbure.” Suntem în orasul Ismail si cea dintâi amintire importanta este legata de o casatorie. Aceea a mamei Ioana, strabunica scriitoarei. „Sotie de mosier, ramasa vaduva, aceasta se recasatoreste cu administratorul mosiei, mai tânar ca ea cu vreo douazeci de ani, renuntând la viziunea sa morala asupra lumii, pe care o avusese pâna atunci…” O poveste de dragoste romantica, în care emotiile si sentimentele prevaleaza. O alta casatorie, sfârsita însa tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiter de cariera. Acesta „s-a casatorit curând cu Elena, fiind cucerit de frumusetea ei si de faptul ca era de vita nobila”.” Au doi copii, o fiica, Tatiana – mama Oresiei – si un fiu, Nicolae, care ramân orfani de mici, pentru ca Elena îsi gaseste moartea în Dunare. Sinuciderea ei – „a doua zi trupul ei neînsufletit zacea la mal, pe nisipul ud, rochia larga si lunga i se lipise de trup de parca ar fi fost goala si înfasurata într-un sal de matase” – aminteste de finalul trist al unei alte eroine, tot o mama. În încheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtând pentru totdeauna cu el un dor nestins dupa cea care îi daduse viata, îi descrie moartea. O sinucidere asemanatoare cu cea a Elenei, în apele învolburate care au înghitit-o fara urma, o moarte care pâna la urma, nu dovedeste nimic.

Dincolo de aceasta disparitie, singura certitudine este aceea „ca venim pe lume cu o misiune personala data de Divinitate si suntem ajutati de îngerii nostri de lumina ca ea sa se desfasoare în mod ordonat ; ispitele însa ne încearca, linia nu mai este continua, apar acei fractali care pot schimba sensul vietii, în rau, daca cadem sub influenta îngerilor întunericului.” Divinitatea hotaraste ca „tata Ioan”, care era pe atunci ofiter în armata rusa si în primul razboi mondial, trebuie sa sfârseasca pe front. „Era anul 1916, când România semnase Tratatul de alianta cu Antanta si declarase razboi Austro-Ungariei, trupele române, împreuna cu cele rusesti, luptând pentru eliberarea Transilvaniei. Si tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor doua destine, al Elenei si al lui Ioan. Ambii au parte de un sfârsit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei în care traiesc.

 

Tatiana

 

De altfel, destinul tragic si violent ramâne un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost mosier si el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatura si un fiu, un baiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminând liceul, nu mai era primit în facultate din cauza etichetei de «rus alb». Baiatul s-a apucat de bautura, iar parintii disperati, l-au casatorit repede cu aceasta secretara, bruneta, frumoasa si cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un baiat, dar tatal sau inconstient de menirea lui, continua sa bea. Mariajul ei nefast se transforma într-o casatorie darâmata. Lasând copilul în grija socrilor, Tatiana se decide sa plece „undeva departe de acel oras, undeva în nordul tarii, sa nu poata fi gasita.”

În paralel cu evolutia personajelor, Vavila Popovici insereaza în „Cartea mamei” detalii istorice si sociale. O astfel de relatare a faptelor, în care destinul eroilor se împleteste cu cel al pamântului, al tarii în care acestia îsi trec viata, transforma romanul într-o cronica. Menirea unei asemenea alternante, între expunerea evenimentelor din viata personajelor si istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urma de îndoiala cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curând Bucovina se uneste cu România. Aproape 25 de ani a fost parte a statului român, adica între anii 1917-1940 si 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a început în urma cu multe secole, dar în 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Pâna la acesta data istoria ei nu se deosebea de cea a tarii Moldovei. Tatiana se afla acum în locul apropiat de unde îsi tragea radacinile dupa mama.”

Aici, aceasta îl întâlneste pe Luchian, al doilea sot, în vinele caruia curgea sânge albastru. El este tatal Oresiei. Luchian se îndragosteste de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca având perfectiunea statuilor din Elada antica. „Mama era frumoasa chiar în clipele ei de razvratire. Avea o usurinta si o noblete în miscari. Bruneta cu ochi negri de abanos, pielea alba si catifelata, fata cu trasaturi bine conturate, clasice ale unei zeite…” S-a vorbit pâna acum despre casatorie, despre moarte, dar se vorbeste în „Cartea mamei” ?i despre nastere. Cele trei componente majore ale existentei sunt zugravite cu respectul si veneratia cuvenite. Tatiana si Luchian au o fiica, Oresia, venita pe lume într-o zi de iarna, pe un ger cumplit. „În mijlocul manifestatiei, s-a auzit glasul servitoarei: Domnule profesor, va naste sotia! Si tata s-a desprins de prieteni si colegi si a alergat spre casa noastra… Mama tipa cât o tinea gura, de durere, caci venise ceasul când pântecul ei nu mai voia sa ma gazduiasca… Si am aparut pe aceasta lume plângând… Asa plâng mai toti copiii, de durere, poate, când trec prin strâmtoare, sau de bucurie ca au scapat de acea strâmtoare…Si spre seara ma învinetisem si au crezut ca ma pierd si au chemat preotul si m-au botezat…Si nu m-au pierdut…Asta îmi povestise mama atunci când o rugasem insistent sa-mi spuna cum a fost în ziua când m-am nascut. Si credeam în aceasta poveste asa cum credeam în rasaritul si apusul soarelui… Din firimituri de întâmplari povestite recladeam trecutul familiei si copilaria…”

 

Tata…

 

Copilaria si adolescenta pastreaza în romanul Vavilei Popovici nonsalanta si inocenta specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situatie, constând între contrastul dintre esenta si aparenta, face din „Cartea mamei” o lectura spumoasa. „Mai târziu, pe la sase anisori îmi placea sa cotrobaiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci când ea nu era acasa si împreuna cu o prietena scoteam rochiile, palariile si pantofii. Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumusetea lui nu putea sa ma faca sa-mi fie teama ?i nici nu ma putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este în el, stiind mai ales, ca mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se îmbraca la ocazii speciale… Îl deschideam împreuna cu prietena de joaca, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat si mai dantelat, ne îmbracam amândoua si ne jucam «de-a doamnele». Capacul lui era greu si odata am simtit ca mâinile mele nu-l mai pot sustine si acestea au cedat, s-au strâns ca doua pârghii, capacul a venit peste mâini si peste gâtul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a aparut în acel moment…”

Dragostea si interesul scriitoarei pentru reconstituirea întâmplarilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atenta a personajelor. În galeria acestora se înscriu ca emblematice, figurile tatalui si ale bunicilor. „Pe tata asa îl pastrez în minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Vazându-i fotografiile din tinerete, l-am întrebat zâmbind, când si-a pierdut parul si mi-a spus: «În tinerete, pe când aveam doar treizeci de ani », iar eu ma nascusem mai târziu si nu-l vazusem decât fara par. Dar îi statea bine, avea trasaturi masculine frumoase, interesante…”

 

… si bunicii

 

Bunicii sunt cei care au sansa si rolul de a fi cele dintâi calauze ale copilului în drumul prin viata si în deslusirea tainelor acesteia. „Asa îmi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama ca din familie poti învata tot atât de multe ca si de la scoala, de la acesti oameni în vârsta care aveau scoala vietii si care nu trecusera în zadar prin viata… El îmi spusese ca oricâti copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atât de mare ca pentru unul singur. Încercam sa înteleg acest paradox, era greu de înteles, dar bunicul îmi spunea sa-l iau de bun, ca atare sa cred în el.”

În literatura româna, Ionel Teodoreanu le închina un volum parintilor sai. „În casa bunicilor” ramâne o carte simbol, care capteaza prin idilizarea trecutului, înfatisat prin ochii copilului de odinioara. O alta capodopera, de aceasta data în versuri, dedicata bunicilor ramâne poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legatura între trecut si prezent, între generatii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul si traiesc sub semnul traditiilor. La fel ca si Ionel Teodoreanu si Ion Pillat, Vavila Popovici întelege ca bunicii au un loc privilegiat în casa si în inima celorlalti, în special a nepotilor. „Bunicul avea si el un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea ca nu poate da gres niciodata. Era putin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranta, de nemultumire, de smerenie îi putea determina o experienta noua, prin înlaturarea acestui obicei – fumatul. Gândea rational, frumos dar actiona, în acest caz, invers gândului, calca peste discursul lui logic si actiona sub influenta unui impuls greu de înteles. Eu doream sa traiasca mai mult, sa nu-si scurteze viata, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gândeam numai.”

Bunicii sunt singurii în masura sa aduca în prezent, trecutul. Trecutul capata astfel, prin relatarile lor, un aer de legenda. Bunicii înteleg ca suntem efemeri si ca eternizarea lor se va face prin intermediul nepotilor. Iata de ce, în „Cartea mamei”, bunicul va ramâne factorul de echilibru în casa, dupa ce Luchian este arestat. „Dupa arestarea tatalui, curajul si initiativa mea s-au diminuat, au disparut chiar. O nesiguranta, o teama aparuse pâna si în sufletul meu de copil. Bunicul era cel care îmi mai dadea curaj, prin felul sau de a fi.”

 

„De-acum stiu ca voi ramâne alaturi de mama, zi si noapte…”

 

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hârtie a unor întâmplari mai mult sau mai putin demne de atentie, „Cartea mamei” devine si un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu tâlc si învataminte. Romanul se transforma astfel, într-o sursa de întelepciune care atesta nu doar vocatia de scriitor, ci si pe cea de filosof a autoarei. „Un gânditor spune ca toate trasaturile de caracter, stilul de viata, sunt înscrise pe fata unui om ; liniile mâinii sunt o replica, un fel de manusa a lumii; iar în creierul nostru s-a adunat si rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinta… Începusem sa înteleg ca frumusetea, urâtenia sufletului se rasfrâng în fizicul unui om, ca într-o oglinda. Si probabil ca la tinerete sufletul ne este frumos înca… Aflam din lecturi ca bogatia launtrica a omului se poate citi în aspectul exterior: al gurii, al mâinii, al piciorului, chiar. Cineva spunea ca fata ne este cel mai fin seismograf al gândurilor. M-am convins ca asa este.”

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” ramâne interferenta trairilor de altadata cu prezentul. Brusc, firul naratiunii se rupe, iar prezentul invadeaza. Pe neasteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistam la un moment de suspans maxim. Complexitatea redarii trairilor sufletesti impresioneaza pâna la lacrimi. Durerea copilului care simte ca îsi pierde mama are aceeasi acuitate, chiar daca respectivul copil a ajuns la vârsta maturitatii. Pâna la urma, doar atunci când ne dispar parintii ne dam seama pentru prima data în viata, ca nu mai suntem copii, abia atunci ne realizam cu adevarat, vârsta. „Vine salvarea, mama este pusa pe targa, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare îmi spune ca nenumaratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, îi pot periclita viata. Tipetele ei de durere ma înfricoseaza. Simt, în aceste momente, cât de neputinciosi suntem uneori, noi oamenii, de a darui îngrijire, dragoste si speranta, celor pe care îi iubim atât de mult… Ajungem la spital, mama este dusa cu targa la urgente, eu o urmez. Citesc fisa întocmita de asistenta. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibila fractura… Internare, radiografii, punere în ghips, calmante, etc. De-acum stiu ca voi ramâne alaturi de mama, zi si noapte… Vinovat este soferul masinii sau este greseala mamei ? Nu stim înca. Se face ancheta de catre cei de la circulatie. Mama este socata, tremura, nu vorbeste. Accidentele de strada pot fi prevenite prin cunoasterea si respectarea regulilor de circulatie, dar mama le cunostea. Atunci cum i s-a putut întâmpla ?”

 

„Parintii nu trebuie judecati niciodata”

 

Citim un roman ce îi apartine în exclusivitate, mamei, toate se tes în jurul ei, iar daca ea, eroina principala, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normala a copilului ce îsi iubeste parintele, Oresia dedica totul – timpul, energia, puterea – îngrijirii mamei. Suferinta Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua si a readuce în prim plan discutiile avute cu fiinta cea mai draga, dar si de a emite, cu acest prilej, judecati de bun simt, cu profunde conotatii religioase. „Am întrebat-o cândva, fiindca prea mult timp pastrasem în mine acea întrebare: Cum ai putut sa-ti parasesti fiul? Fusese obraznicie, îndrazneala sau duritate din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o întreb. Îmi spusese cândva, atât cât trebuia sa stiu, cât putuse sa-mi spuna… Imediat, dându-mi seama de cruzimea întrebarii, m-a napadit regretul. Era însa prea târziu, scosesem pe gura acele «perle»; îi deschisesem mamei o rana. Mama izbucnise în plâns si nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am înteles mult mai târziu ca parintii nu trebuie judecati niciodata. Si nici chiar oamenii straini. Sunt instante judecatoresti menite sa faca acest lucru, este instanta suprema a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toti.”

 

„Curând îti vei lua zborul”

 

„Cartea mamei” nu lasa nici o clipa loc de echivoc moral. În primul rând, mama este cea care stie sa cultive în copil valorile înalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei sa devina un adult ce pune pret pe spiritualitate: „Tu sa nu invidiezi pe nimeni în viata ta. Sa încerci sa întelegi, sa respecti, sa iubesti si daca este cineva deasupra ta, sa-ti fie un exemplu. Cum sa-ti spun ? Sa admiri în loc sa invidiezi, asa cum admiri o floare pentru frumusetea si mirosul ei. Admiratia duce spre iubire, pe când invidia sadeste ura în suflet.” Mama îi aduce întotdeauna Oresiei consolare si o explicatie plauzibila, optimista, pozitiva, crestina, asupra celor ce se întâmpla, asupra vietii si a mortii. „Nu fii trista, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pamânt. Nu se pleaca din aceasta lume pâna nu-ti îndeplinesti misiunea personala, de care trebuie sa fii multumit, caci fiecare venim pe lume cu câte una harazita de Dumnezeu.” Mama este cea care o învata sa îsi aleaga prietenele. „Sa urmaresti zborul de toamna al pasarilor; ele niciodata nu se amesteca, aceeasi specie de pasari migreaza neamestecându-se cu altele. Curând îti vei lua zborul, va trebui sa stii bine în ce cârd te vei afla.”

Oresia îsi ia zborul si patrunde într-o lume diferita de cea în care crescuse. Daca despre copilarie aceasta spune: „Doamne, ce frumoasa-mi fusese copilaria! Cât de lipsita de griji eram, câta libertate aveam si cât de fericiti erau parintii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care îl traieste departe de casa, afirma: „Câta ipocrizie !” Anii de facultate petrecuti la Iasi, dragostea ei pentru Rares, casatoria, pierderea copilului, fuga lui Rares, singuratatea, durerea, perioada de profesorat într-un sat aflat departe de casa, violul repetat asupra ei al directorului scolii – persoana cu relatii în partidul comunist, societatea alienata în care se vede obligata sa îsi duca existenta – „politica, femeia si banul erau si continua sa fie supremele forte ale regimului în care traim, forte prin care se satisface dorinta de parvenire…” – sunt doar câteva dintre reperele exterioritatii prezente.

Prezentul dur si urât ramâne una din coordonatele esentiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea întâmplarilor prin care trece este atât de adânca, încât totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasa loc sperantei, iar absurdul situatiilor parcurse denota degradarea morala a individului si implicit, a societatii. „Cameleonism, poate! Masca umana! Cât va mai dura, Doamne? Toata viata noastra? În prezent, nici o speranta … Si daca se vor schimba timpurile, se va sterge totul cu buretele, cu ura si dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecati cu demnitate cei care ne-au terfelit vietile si tot cu un rest de demnitate umana se vor retrage vinovatii, într-un con de umbra bine meritat? Sau vor navali cei care au stat în umbra vinovatilor si se vor repeta paginile de istorie? Si cine stie ce minti vor fi pe atunci, ce vor zamisli? Oricum, nu poate fi mai rau ca acum !”

 

„Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea!”

 

Raul de care vorbeste Vavila Popovici începuse în trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorica a vremurilor apuse, a unei societati în care românii fusesera deposedati de catre comunisti de pamântul stramosesc. Bunicul autoarei îl portretizeaza cu o verva ironica pe Lenin, creionând în relatarea sa, abuzurile ce urmau sa se faca si tragismul instaurat de noua era. „Bunicul din partea tatalui, aflându-se sub ocupatie ruseasca la acea vreme, auzise despre o cuvântare a lui Lenin într-o piata si relatase familiei ca Lenin vorbise maselor pe un ton categoric si impunator, chemând bolsevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la înlocuirea exploatarii si asupririi prin libertatea si drepturile poporului muncitor. Multimii înfometate i se promitea pâine si libertate. Prin cuvântarile lui reusise sa creeze o tensiune maxima printre participantii care s-au înflacarat. Era un bun orator si în acelasi timp un om împatimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masa a oamenilor îsi amplifica câmpurile bioenergetice si rezona puternic… Un sentiment devine molipsitor, însufleteste masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin parasind o sala, a exclamat: «Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea!».”

 

„Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm”

 

Sunt remarcabile în roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a caror legatura cu artele vizuale, în special cu pictura, dau o noua perspectiva si întelesuri inedite textului. Imaginile izbucnesc pline de concentrare si de forta sugestiva, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

La fel de important este de exemplu, modul în care perceptia directa si concreta a naturii, a spatiului exterior, transforma evocarea clasica a unei furtuni, într-o anuntare simbolica a iminentei morti a Tatianei. Se sugereaza incertitudinea, durerea, complicatiile ce vor urma. Din nou, printr-o singura propozitie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezinta o situatie si prefigureaza o întreaga drama. Ea anticipeaza si prevesteste nenorocirea ce sta sa se întâmple, redând cu talent, concordanta dintre natura si starea sufleteasca a Oresiei. „În seara aceasta vântul bate cu putere, crengile copacilor îngenuncheaza, norii alearga în forme fantastice întunecând cerul care devine din ce în ce mai plumburiu si astupa frumusetea de dincolo de nori. O ploaie torentiala se dezlantuie ca un torent. Picaturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marcheaza cerul, tunetele zguduie peretii rezervei. Mama deschide ochii si-i închide de teama. Ploaia îmi ravaseste întotdeauna sufletul. Sunetul ei, la impactul cu pamântul, de obicei ma bucura, stiind ca este strigatul de iubire al cerului, acum însa simt altfel… Funiile ei de matase care sclipesc în zare, cerul încruntat, furios pâna la exasperare ma tulbura, ma înfricoseaza. Ador însa fântânile arteziene care par o revansa a pamântului, tâsnind spre cer în lumina razelor de soare si oferind stralucirea desavârsita. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie strasnica. De data aceasta o neliniste inexplicabila îmi macina fiinta. Ma apropii de fereastra s-o închid, mi-e teama sa nu raceasca mama.”

 

„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?”

 

Nu întâmplator „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, nascatoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci când mama pamânteasca nu mai exista, ramâne o mama cereasca. Tatiana îsi încheie viata zbuciumata. Nu înainte însa, de a-i face Oresiei o ultima si vitala marturisire – aceea ca nu îi este mama biologica. Oresia se afla într-o situatie limita, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea si dramatismul trairilor Oresiei, care întelege ca abia de acum înainte îi este dat sa urce Golgota, sunt remarcabil redate în câteva întrebari: „Ce voi face când nu o voi mai avea ? Cu cine am sa împart bucuriile, grijile, suferintele ?… Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Raspunsul îl gasim în primele pagini ale romanului: „Maica Domnului mi-l arata pe Iisus ca fiind «Adevarul, calea si viata». Poarta copilul pe bratul sau stâng si cu mâna dreapta îl arata pe Mântuitor. În cea de a doua icoana care si-a pastrat rama veche, Maica Domnului îsi tine pruncul pe bratul drept. Fecioara – mângâietoarea – îl strânge pe prunc cu bratul sau stâng; copilul Sfânt îsi lipeste cu duiosie obrazul de cel al mamei sale, parca i-ar cere mângâierea, pentru ca toti copiii din lume cer mângâierea mamei. Seamana cu o icoana pe care am vazut-o pictata la Manastirea Moldovita «Pruncul si Maica Eleusa» adica Maica înduiosarii.” Probabil ca este mai putin important sa îti cunosti mama biologica, atâta timp cât exista o mama care a fost dispusa sa îsi jertfeasca Fiul pentru tine. A sosit momentul sa întelegem ca nu trebuie sa ne judecam parintii si ca povestea despre nasterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psiholog, o crease special pentru fiica ei, stiind ca orice copil are nevoie sa îsi afle începutul. Daca nu pentru altceva, atunci macar pentru simplul fapt ca într-o zi, va trebui sa îsi ia zborul.

 

„Punctul în care trecutul se îmbina cu prezentul…”

 

Mama a plecat la întâlnirea cu Hristos, iar îngerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai exista. Ce mai ramâne? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri înstrainate… Iar mie, dorul de copilarie, dorul de cei plecati, dor de locurile unde mi-am petrecut copilaria, locuri cu natura si cu arhitectura lor mult îndragita, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor si iarasi dor !” Vavila Popovici lasa sa cada cortina. Doar aparent, pentru ca desi „începe sa se astearna uitarea…, din când în când îmi apare chipul mamei ceresc. Câteva diamante de roua stralucesc în privirea sa… O aud vorbind, continuând povestea neînceputa…” Povestea va continua, generatie dupa generatie. Aceleasi bucurii si tristeti, acelasi dorinte si regrete, aceleasi împliniri si dezamagiri pentru toti si pentru fiecare dintre noi.

„Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune”, a spus cândva, un întelept. Sa fi avut dreptate Solomon? Probabil ca de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune ca mai exista o poveste neînceputa. Si ca ea continua. Si atunci, revine o lume a visarii, în care imagini stravechi, datatoare de putere si de speranta iau forma de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, în „Valurile”: „As fi pierit ca umbra peste pajisti, îndata m-as topi, m-as cufunda în bezna si m-as istovi ca ea, în locul unde se întâlneste cu padurea, de nu mi-as sili creierul sa înalte alcatuiri îndaratul fruntii mele; îmi impun sa definesc clipa de fata, fie macar într-un vers unic, neasternut pe hârtie; îmi impun sa însemn masura asta marunta în lunga istorie care începe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, când femeile duceau la Nil urcioare de lut rosu. Îmi pare a fi trait mii si mii de ani. Dar daca închid ochii, daca nu reusesc sa fixez punctul în care trecutul se îmbina cu prezentul…”

Dincolo de aparente, dincolo de trecut si prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie sa încep un nou proiect de viata!”, spune Oresia. „Fericirea include întotdeauna un sens si un scop în viata. Trebuie sa existe dorinta de a ma elibera de trecut, de a ma curati spiritual si a ma întoarce la momentul prezent.” De aici înainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neînceputa.

Octavian D. Curpas – Surprise, Arizona

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *