Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici este autoare a douasprezece volume de versuri si douasprezece de proza. Scriitoarea debuteaza în 1982, în revista 
„Ramuri”, din Craiova, iar sase ani mai târziu, în 1988, câstiga premiul Editurii Eminescu. În prezent locuieste, în Statele Unite ale Americii. Ultima pirueta, cartea scrisa de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca si în „Cartea mamei”, stilul din „Ultima pirueta” este o împletire de epic si liric. Naratiunea nu are nimic banal, fiind presarata pe alocuri cu pasaje idilice, a caror naturalete poetizeaza epicul cartii. Autoarea prezinta cu mult har si originalitate viata rurala din Basarabia de dinainte si de dupa 23 august 1939, dar si mediul rural si citadin din România comunista si post-decembrista. Ar mai trebui remarcate naturaletea si frumusetea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformarilor sufletesti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din „Ultima pirueta” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reusita monografie a satului moldovenesc, dar si o carte despre valori si despre credinta în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cartii anunta finalitatea tragica a întâmplarilor, precum si faptul ca fericirea este trecatoare.
Ultima pirueta – romanul unui destin
Vorbind despre romanul „Ultima pirueta”, Vavila Popovici marturisea: „Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplarile sunt în mare masura reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care am redat-o, îmi apartine. Este povestea unei vieti, dar si drama poporului nostru, a celor dezradacinati; o transfigurare artistica pe care am scris-o sub imperiul inspiratiei care a venit ca un val asupra-mi, bazat pe acele realitati cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lasat prietenei de catre Laura, personajul principal care îsi traieste ultimele zile de viata într-un spital. Sunt întâmplari reale, simtamintele ei au trecut prin filtrul întelegerii si simtirii mele. Firul întâmplarilor este derulat în scopul aratarii dramei celor de sub ocupatie, dar si a celor refugiati, de teama «ciumei comuniste». Am urmarit destinul Laurei, pot spune de la nastere pâna la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmarind descrierea unor întâmplari din Basarabia si din Patria-mama – România, atmosfera vremurilor…”
„Atunci am murit putin…”
„Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu si era aproape. Ma aflam în gradina casei copilariei mele. Nu-mi simteam picioarele, parca erau amortite si nu ma puteam misca din loc. Am rugat pe cineva, sa sape în gradina si sa scoata câteva flori, de câmp si de gradina, sa mi le aduca cu pamânt cu tot. Aveam florile în mâna si ma grabeam sa le mut cât mai repede în alt loc, în alta gradina, în asa fel ca sa nu sufere radacinile florilor. Trebuia sa le schimb locul, dar nu ma puteam deplasa…O durere cumplita ma chinuia… Dintr-o data, am zarit o pasare mica si alba care cadea de undeva din norii cerului. Speriata, am vrut sa strig, dar pasarea s-a asezat pe umarul meu stâng. Atunci am simtit caldura penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub barbie, nelasându-ma sa mai respir… În caderea sa din cer ramasese o dâra de lumina ce-mi ardea privirea… Si cred, ca atunci am murit putin… În zadar ceream clementa timpului… El se scurgea undeva spre infinit…”
Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina romanului „Ultima pirueta”, de Vavila Popovici. Laura se afla pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardita cronica constrictiva. Este o doamna trecuta de maturitate, distinsa, culta, misterioasa. Sotul ei, Alec, a fost cândva profesor universitar, apoi profesor într-un sat de pe lânga capitala tarii. Cei doi locuiesc într-un mare oras din Muntenia, unde au revenit dupa ce el a dobândit casa parinteasca luata de comunisti si daruita unui reprezentant al noii clase din acea vreme, apartinând „burgheziei proletariatului”. Pe patul de moarte, Laura îi ofera scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând ca aceasta se va îngriji sa fie publicat. Întreaga carte se concentreaza în jurul vietii Laurei si a lui Alec. Evenimentele traite de cei doi soti sunt înregistrate cu acuratete în propriul jurnal, de Laura. Notitele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca în „Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau în „Falsificatorii de bani”, creatia lui André Gide, în „Ultima pirueta” scriitoarea prezinta prin intermediul jurnalului Laurei, existenta, gândurile, sentimentele personajelor care interactioneaza cu aceasta. Fiecare capitol din „Ultima pirueta” are ca moto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibraileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu etc., motouri ce amintesc din nou, de romanul lui André Gide, „Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de calatorie al iluministului Montesquieu. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de calatorie – al calatoriei acesteia prin viata.
„Acolo, în acel rai”
În „Ultima pirueta” toposul casei devine referinta. Dorinta de deschidere, de gasire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranta, se leaga de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând o „imago mundi”, un loc idilic, un adevarat rai: „În spatele casei se întindea livada de meri, câtiva ciresi si nuci. Când venea primavara si timpul se încalzea, crengile curgeau în vazduh si nasteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se parea ca fructele ard pe ramuri. Erau galbene si rosii, iar galbenul soarelui adaugat, le dadea acea stralucire a focului. Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagan…” Dupa ce situatia politica se schimba, iar sovieticii preiau controlul, casa se transforma din spatiu sacru, vital, launtric, într-un spatiu dominat de tragic: „Când ma întorceam de la scoala, se închideau usile fiecarei camere cu câte o cheie, astfel ca ramâneam împreuna cu bunicii într-o singura camera, situata mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul usii de la intrare, ca sa fie un obstacol în cazul fortarii usii.”
Un nou tarâm invadeaza, si în consecinta, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimba, pentru ca maturizarea ei se produce brusc: „Dintr-o data totul s-a schimbat, oamenii maturi si batrânii erau înspaimântati, terorizati, stare ce ni se transmitea si noua, celor tineri; parca ne furase cineva visele.” Constiinte zbuciumate evolueaza într-un univers existential realist. Totul se afla acum sub semnul destramarii ordinii bine stabilite si al abuzurilor. Linistea de pâna atunci este tulburata, casa, pâna acum un loc mirific, se transforma într-un spatiu nefast. Bunicul este arestat, iar bunica trece în nefiinta: „Ramasesem singura în casa, în grija unei matusi care locuia într-o casa alaturi de cea a noastra”, spune Laura.
„…aveam sa aflu mult mai târziu…”
Un alt moment important în roman este acela al plecarii Laurei spre România, spre tara mama: „Nu apucasem sa-i fac bunicii toate parastasele, ajutata bineînteles de vecini ?i rude, ca s-a si anuntat din nou ocupatia sovietica. Basarabia si Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prabusit din nou.” În aceste conditii, Laura hotaraste ca venise momentul ca destinul ei sa se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitala ne dezvaluie o experienta specifica, guvernata de o forta benefica, în sensul ca eroina spera ca din acest moment, viata ei se va îmbunatati: „O dulce ameteala ma însotea, dupa un drum atât de lung. Sufletul meu era rascolit de durere, de speranta, de vise. Mergeam pe strazi, aveam din nou pamântul sub picioare. O data cu seva ce navalea spre ramurile copacilor, urcau si în mine puteri nebanuite, puteri ce zacusera îngropate adânc în suflet…”
„Ultima pirueta” este un roman realist, desi are o tenta de poveste. Opozitia dintre esenta si aparenta, precum si permanenta actualizare a trecutului, fac ca viata reala, precum si perceptia lumii sa fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcina, relatia cu Alin si apoi cea cu Sever, reluarea neasteptata de catre Laura, a legaturii cu cea care îi daduse viata, îsi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existentei. Idila Laurei cu Sever sta sub semnul întrebarii înca de la debut: „La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care ma angajase a plecat si a venit un alt director, mai tânar si care pusese ochii pe mine. Totul a început cu o invitatie la un restaurant. Am acceptat, fara sa stiu prea multe despre el. Era tânar, barbat bine, chiar pot spune ca am fost fascinata de fizicul si comportamentul sau. Eram mândra ca ma invitase seful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam sa aflu mult mai târziu…” Concluzia cu care Laura ramâne dupa ce se desparte de aceasta noua iubire este aceea ca oamenii plasati pe o treapta superioara a ierarhiei sociale nu îi accepta în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.
„De ce îngaduie Dumnezeu…?”
Un loc aparte în structura romanului îl ocupa elementul religios. Laura este urmarita mereu de ideea pacatului comis, de gândul ca si-a scos din pântec doi copii. Iata de ce, credinta în Dumnezeu si în Maica Domnului semnifica pentru ea existenta unui ideal spre care tinde sa ajunga. Religia înseamna pentru Laura un nou început al creatiei fiintei ei spirituale, dar si puterea de a îmbunatati lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a patrunde într-un spatiu sacru, de a-si gasi un reper fix: „Ma rugam la Dumnezeu sa-mi ierte pacatele grele si sa-mi arate un drum luminos pe care sa merg macar de acum înainte. Intram în câte o biserica si ma rugam la icoana Maicii Domnului si a lui Iisus, sa ma ajute sa pot cunoaste numai binele în aceasta lume.”
Discutiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea si Alec imediat dupa casatorie, aduc în prim plan o lume rurala, statornica prin valorile pe care le cultiva. Credinta este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca si al învatatorului, este de a oferi lumina si sustinere: „Parinte, de ce îngaduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitita am fost si eu în viata. „Îngaduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva raului si a ne întari în staruinta de bine, pentru a înainta pe calea virtutii, spre a ne dobândi mântuirea…”
„Necredinta îsi întinsese aripile”
Lipsa respectului pentru traditie este înca un element definitoriu pentru societatea în care traieste Laura. Craciunul si Pastele sunt momente cruciale în crestinism, iar faptul ca evolueaza într-o lume indiferenta la astfel de valori este o drama pentru eroina din „Ultima pirueta”. Tonul ironic cu care Sever, cel pe care îl iubeste, vorbeste despre sarbatoarea nasterii Mântuitorului, i-l dezvaluie Laurei într-o lumina cu totul noua, ca un om vulgar si insensibil: „La urmatoarea întâlnire a încercat sa-mi spuna ca Sarbatoarea Craciunului este de fapt sarbatoarea copiilor, legata de bucuria zapezii, pentru jocul cu sania si alte jocuri cu zapada… Unii mai cumparau brazi si-i ascundeau sau îi puneau în balcon si îi ornau de Revelion, ca sa stie toti vecinii ca nu au sarbatorit Craciunul. Ce meschinarie!”
De o mare putere spirituala, ce reveleaza superioritatea Laurei si a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregatirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Pastelui: „Datinile acolo erau respectate cu sfintenie. Noaptea Învierii era cea mai sfânta si minunata noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari si sfinte sarbatori. Necredinta îsi întinsese aripile si venea de undeva de la rasarit. Pacat! Traditia ar fi trebuit pastrata, ea facea parte din fiinta neamului nostru românesc.”
„Dincolo de aceasta limita a durerii”
Ar mai trebui spus ca în roman este remarcabil redata ideea de pustietate, pe care Laura o traieste la aflarea vesti mortii mamei. Cu toate ca doreste sa o întâlneasca, încercarile ei de a-i face o vizita în Germania, acolo unde aceasta locuieste, se izbesc de refuzul autoritatilor comuniste. Tristetea, suferinta eroinei în momentul când realizeaza ca orice speranta de a-si mai revedea mama a fost spulberata, sunt zugravite prin analiza sentimentelor si trairilor profunde ale acesteia. „Scrisoarea avea un chenar negru si o cruce neagra în dreapta foii. Tatal meu adoptiv anunta trecerea mamei în nefiinta. Ma aflam în acel moment în camera mea. Am scos un tipat îngrozitor. Gazda s-a speriat si a alergat la mine în camera. Eram chircita în pat, cu scrisoarea în mâna si plângeam în hohote. Am plâns pâna când am lesinat. Toti ai casei s-au strâns în jurul meu si m-au readus la viata. „Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am întrebat: Ce poate fi dincolo de aceasta limita a durerii pe care am simtit-o?”
Pentru Laura, totul pare acum ciudat si incredibil, desi posibil. Din nou, se produce o ruptura adânca, iar efemeritatea existentei, faptul ca fericirea este trecatoare se transforma înca o data, într-o provocare pentru eroina. Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anuntului mortuar se regasesc în natura, în fortele stihiale ale acesteia si se suprapun peste momentele neplacute ale unor activitati obligatorii, impuse de comunisti: „Într-un an, în aceasta zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea si mi se parea ca din ei se desprind pasari negre care treceau în goana si sfâsiau vazduhul, sperantele mele zburau si ele – pasari albe -, se amestecau cu cele negre iar eu… As fi tras cu arcul sa dobor pasarile negre… Cum sa uit acea zi? Dupa defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei si o vaga presimtire m-a facut sa o deschid cu teama.”
„Mai bine nu te întâlneam în viata mea!”
O alta tema prezentata de roman este aceea a casniciei esuate, nerealizate. Un cuplu care traieste calvarul absentei comunicarii, al suspiciunii, al geloziei si al minciunii este chiar cel al parintilor Laurei: „Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatalui, cum nu era de acord cu evadarile lui, cum îl ura din cauza purtarii lui, cât despre dragoste între ei nici nu mai putea fi vorba. Îmi era mila de amândoi, caci amândoi se chinuiau. Îsi suportau în continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate si adesea, chiar de judecata. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destrama, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei culmineaza cu aceste vorbe, aruncate sotului: „Mai bine nu te întâlneam în viata mea!”
Prin contrast, cuplul format din Laura si Alec se afla în cautarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea si cupida, de cotidian. Cei doi se casatoresc. Aparent, amândoi par a fi învinsi de societatea în care traiesc. Revolta lor denota inadaptarea, însa Laura si Alec au puterea de a spune si de a recunoaste acest adevar. Iata de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt niste înfrânti.
„Îmi devenise atât de drag pamântul”
Remarcabila ramâne dragostea Laurei pentru pamântul pe care îsi duce zilele: „Îmi devenise atât de drag pamântul, încât îl aduceam uneori în palme, îl miroseam si îl puneam într-o glastra, ca sa-l am mai aproape, în casa. Apoi rasadeam o floare, floare a carei dezvoltare o urmaream cu mare grija. Odata când aveam pamânt în palme, Alec intra pe poarta, în curte, în casa si surprinzându-ma, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, îmi înalta mâinile si mi le saruta, asa cum erau, cu pamântul maroniu în causul lor.”
Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeste despre sansa de a învinge trecutul si de a apartine prezentului prin puterea dragostei si a valorilor morale. Alec actioneaza instinctiv, iar gestul sau denota fidelitate fata de sotie si fata de glie. Prin acest gest, incertitudinile si îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat. Dupa o viata în care relatia lor decurge bine, Laura si Alec ajung într-un moment de cumpana. Dupa 1989, societatea se schimba, iar Alec are posibilitatea sa îsi redobândeasca ambele case – una la Buzau, cealalta în Bucuresti – ce îi fusesera furate de comunisti. Din acest moment, atentia sa se canalizeaza numai în aceasta directie. Romanul revine la toposul casei, casa care pentru Alec este „aceasta casa”: „O sa mergem, Laura, o sa mergem pe urmele copilariei tale, îti promit! De îndata ce vom termina cu lucrarile pentru aceasta casa”, îi spune el, sotiei. Framântarile sale legate de cele doua case nimicesc dimensiunea vietii domestice de pâna acum, îi distrug practic, familia.
„Numai El ne poate întelege cu adevarat”
„El iubeste casa, eu mai mult pamântul”, afirma Laura, devenita victima a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodata sa îsi revada pamântul natal, asa cum nu i-a fost dat sa îsi mai reîntâlneasca mama. Moartea ei este pâna la urma, o eliberare morala. Alec în schimb, îi supravietuieste pentru a lua cu el tot trecutul de care îl privasera comunistii. Psihologic, el îsi sustine si îsi justifica sacrificiile facute pentru recuperarea si renovarea caselor, astfel: „Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare, acei ani frumosi ai tineretii! Am pierdut prietenii, lumea parca mi-e straina! Nimeni nu-mi va putea reda viata furata de comunisti!”
Laura devine o a doua Ana, sotia mesterului Manole. Motivul zidului parasit, prezent în balada „Manastirea Argesului”, este reluat în „Ultima pirueta”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor parasite, iar el întelege ca pentru a le recupera, pentru a fi iarasi stapân pe trecut, trebuie sa aduca un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale si morale, în cazul de fata, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neîntelegerea unui sot pe care îl stia altfel, îi vor grabi acesteia sfârsitul. La fel ca si Ana, Laura îsi accepta destinul. Dincolo de moartea ei, mai staruie înca trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. „Când l-am vazut prima data, nu am avut o atractie speciala pentru el; mi s-a parut ca am cunoscut o persoana ca multe altele în viata mea. Apoi l-am cunoscut bine si m-am îndragostit de el. Îl iubesc pentru sufletul sau tânar, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atentia cu care ma înconjoara, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…”
Ceea ce ramâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravietuieste Laurei este credinta pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei Popovici, „Ultima pirueta”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel catre corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru ca Laura traise o astfel de dragoste, pâna la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugaciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, dupa care continua: „Numai Dumnezeu cunoaste toate gândurile noastre. În fata lui suntem cu adevarat sinceri, numai El ne poate întelege cu adevarat.”
Octavian D. Curpas
