CÂMPENI



„Avem o tara unde au stapânit odata/ Vitejii daci, barbati nemuritori./ Si unde stau de veacuri laolalta/ Izvoare, vai si munti cu fruntea-n zari.”

Radu Demetrescu Gyr

Pe malul AriesuluiLa Câmpeni, în Transilvania, localitate atestata documentar din secolul al XVI-lea, aflata în judetul Alba, la 77 de kilometri distanta de resedinta de judet – Alba Iulia, am ajuns împreuna cu parintii. Aveam pe atunci vreo trei anisori. Eram trupeste si sufleteste precum o salcie, un copil sensibil caruia nu-i lipsea însa curajul, curiozitatea patrunderii în locuri si taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în actiunile lor, mai putin oscilanti, mai reci. Eu, priveam si reactionam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simturile. Deseori ma plimbam, de mâna cu parintii, prin acea parte a vaii Ariesului, deosebit de pitoreasca. Am pastrat vie imaginea stalucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind saruturile fierbinti ale soarelui.

muntele-gaina-traditii[1]Aries, în limba latina Aureus (moneda romana de aur), izvoraste din Muntii Bihorului si se varsa în Mures, traversând judetele Alba si Cluj. Râul strabate Tara Motilor, o regiune rustica plina de farmec, unde se mai pastreaza locuinte vechi din lemn, precum si multe obiceiuri stramosesti, iar locuitorii se numesc moti, denumire ce vine de la chica, motul de par pe care îl purtau în trecut barbatii din bazinul Ariesului. Bazinul râului cuprinde o regiune miniera foarte importanta – Rosia Montana, Baia de Aries si Bucium – bogata în aur, argint si alte minerale.

Orasul Câmpeni este un oras cu mare încarcatura istorica, datorita luptelor sociale ale motilor din secolele XVII – XIX; este o localitate cu o mare rezonanta emotionala în sufletul multora, pentru frumusetea peisajului, dar mai ales pentru personalitatile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Closca si Crisan, conducatorii rascoalei pentru drepturi sociale si nationale de la 1784-1785 si Avram Iancu – Craisorul Muntilor – care, prin personalitatea sa exceptionala si-a adus o contributie la evenimentele din anii revolutionari 1848-1849.

Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revolutie, la acei numai 24 de ani ai sai. Facea parte din fruntasii intelectualitatii românesti transilvanene, a stiut si a putut sa adune taranii din jurul Câmpeni-ului; a  initiat si a organizat adunarile de la Blaj din anul 1848 si a condus cetele înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni care au luptat pentru desfiintarea iobagiei în Transilvania si libertatea nationala a românilor. El a fost, de fapt, conducatorul motilor în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvaneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revolutionare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Si deoarece dragostea nu cunoaste granite, alunga ura si ia în brate frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Craisorului, o tânara maghiara din Abrud, i-a salvat viata în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut sa-l prinda chiar în casa tatalui fetei. Aceasta l-a scos pe Craisor prin gradina din spatele casei. Astfel Iancu a parasit Abrudul în ultima clipa si s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune ca a fost o batalie sângeroasa pentru eliberarea Abrudului ocupat. Craisorul muntilor a murit în 1872 si a fost îngropat la Tebea, un sat din judetul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lânga Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la lupta pe motii iobagi, în anul 1784. Au ramas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptatori pentru emanciparea neamului românesc.

Un ziar londonez, scria la acea vreme: „Acesti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din colonistii romani care au fost asezati în Dacia. Cei mai multi tin de Biserica Greceasca, iar populatia tarii pe care o locuiesc este crezuta sa fie de 670.000 de suflete. Sunt de constitutie puternica, înalti si bine facuti; desi sunt supusi celui mai împovarator jug al guvernarii feudale, ei nu îsi dezmint originea romana. Redusi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngaduia sa se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stapânilor lor, care nu puteau accepta ca acesti chinuiti vasali ai lor ar putea gândi ca ar avea niste drepturi de revendicat”.

Horea, dar si Avram Iancu i-au inspirat pe multi poeti si prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat si de evenimentele rascoalei lui Horea, Closca si Crisan, de premisele izbucnirii ei, de desfasurarea ostilitatilor si a cautat sa explice de ce totul s-a terminat atât de tragic si fara obtinerea drepturilor mult visate, în romanul sau istoric „Craisorul Horia”, romantând faptele, Horia având momente de cumpana, cosmaruri în care se viseaza pedepsit, o întreaga zvârcolire a sufletului sau este descrisa de autor. Scriind despre copilul nascut cu destinul sau tragic dar glorios, Rebreanu afirma: „Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui murisera pâna a nu împlini anul. Fiindca se nascuse între Craciun si Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casa ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui sa-i dea mai multa putere de viata. Ursu i-a zis pe urma toata lumea, pâna si împaratul.” Îl descria astfel: „…drept ca totdeauna, cu  caciula neagra apasata putin pe urechea dreapta, cu ochii culoarea otelului calit, cu mustata româneasca rasucita tinereste, cu sumanul negru tivit si înflorit cu sireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încaltat cu cizme cu turetcii moi si încheiati numai pâna deasupra gleznelor.”

Scriitorul Dumitru Velea citeaza cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare:Panule, tu stii ca-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un sir neîntrerupt de martiri…” Lui Horea îi dedica Eminescu, versurile: „Sa priveasca Ardealul lunii i-e rusine/ Ca-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceata/ Îsi ascunde trista galbena ei fata./ Horea pe-un munte falnic sta calare:/ O coroana sura muntilor se pare…”

   Horea luptase pentru popor, dar tradarea a jucat un rol determinant în înabusirea rascoalei.

***                                                                          

Îmi amintesc ca prin vis… Aveam de acum patru ani când ma aflam în casa în care locuiam, într-o camera cu glasvand. La deschiderea acestuia, în fata ochilor mei aparuse bradul de Craciun, imens, pâna în tavan, luminat de mici lumânarele, globuri stralucitoare si alaturi, Mos Craciun asezat pe un scaun, întâmpinându-ma cu un râs zgomotos si rugându-ma sa ma apropii. Ma aflam în bratele protectoare ale mamei, tremuram de teama si auzeam cum Mosul ma ruga sa-i spun o poezie. Printre lacrimi si sughituri i-am spus o poezioara. Ce i-oi fi spus, nu stiu. Mi s-a povestit mai târziu ca m-am oprit din tremurat si din plâns, în momentul în care, de sub mantia lunga si rosie a Mosului, am zarit pantofii negri de lac ai bunicului…

Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multa liniste si aer curat. Oamenii de aici erau cinstiti, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Motii nu puteau fi calcati în picioare. Parintii gasisera aici oameni cu principii si valori autentice. Dovada ca la Rosia Montana în vremurile de curând traite, ca de altfel si în alte parti ale tarii, au existat luptatorii anti-comunisti din munti si eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate si dreptate, pentru respectul fata de om, pastrând în suflete un puternic sentiment patriotic.

Tatal meu administra extractia sarii, inspecta extractia aurului de la Rosia montana – o localitate miniera situata în Valea Rosiei, strabatuta de râul Rosia bogat în minerale, în special fier care îi dadea o nuanta rosiatica. Localitatea avea o existenta milenara, fiind cunoscuta înca dinaintea cuceririi Daciei, amintita de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Batrân, de istoricul roman Titus Liviu, si era  una din cele mai vechi localitati cu traditie în exploatarea metalelor pretioase din Europa. Localitatea a fost înfiintata de catre romani în timpul domniei lui Traian, ca oras minier. Legenda Întemeierii Rosiei spune ca aurul a fost descoperit prima data în zona de catre o femeie pe nume Cotroanta care venea cu caprele pe un deal. Aici a gasit un bulgare care stralucea la soare, dându-si seama ca era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanta. În galeriile  minelor au fost descoperite între anii 1786 si 1855 Tablitele Cerate prin care se confirma existenta acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar si una dintre cele mai vechi localitati europene numita Alburnus Maior – Rosia Montana de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Rosia Montana s-au gasit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune ca înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur si argint, considerata cea mai mare prada de razboi din toata istoria imperiului.

Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru, cu timpul a devenit metalul îmbogatirii si al obtinerii puterii în lume… Fascinant prin stralucire asemeni soarelui, maleabil  si ductil – adica batut si întins fara a se rupe, bun conducator de caldura si electricitate, solubil în apa regala (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) si cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurator si pretios metal.

***

Tata avea o masina marca Ford cu care se deplasa si de multe ori ne lua si pe noi, pe mama si pe mine, spre Abrud sau spre Rosia Montana. Conducea, oprea masina, de dadeam jos, ne mai plimbam prin paduri si tata ne facea poze. Paseam prin padurile de conifere, ne odihneam când descopeream câte o pajiste mica, intima, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru si stralucitor, pitita printre copacii muntilor, cu flori salbatice mici si divers colorate, împrastiate printre ierburi. Mai pastrez si acum câteva din acele fotografii. Una în care mama era legata la cap cu o basmaluta. Legat de aceasta, îmi mai amintesc ca odata tata venise din deplasarea sa, din capitala, si ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a ramas în minte o cutie mare, cilindrica, cu multe palarii pentru mama si alta cutie din care mama scosese câteva perechi de mânusi colorate din piele fina. Ma mirasem de cutia din care ieseau palariile suprapuse; ma încântasera culorile, materialul catifelat al manusilor si le mângâiam ca pe niste animalute. Atunci am primit în dar  jucarii cu care m-a fotografiat tata. Îmi alesesem o papusica frumoasa de care nu ma mai desparteam, dormeam si noaptea cu ea în pat. O botezasem Sabina. Într-o zi când ma jucam cu o fetita, aceasta îmi ceruse toate jucariile si eu i le dadeam sa se joace cu ele; când a ajuns sa-mi ceara papusa, am refuzat sa i-o dau, ea m-a muscat de mâna asa de tare încât am zbierat, a venit mama si cu toate ca ma muscase pâna la sânge, nu i-am dat papusa, am strâns-o în brate cu lacrimi în ochi. Nici mamei nu am vrut sa i-o dau. „Ai sa-ti iubesti mult copiii!” mi-a prezis cineva mai târziu… Era vârsta când imaginatia copilului dadea viata papusii…

Într-o zi tatal meu ma dusese sa vizitez steampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extractie a aurului. Ce puteam întelege la acea vârsta de cinci-sase ani? M-a impresionat apa care curgea pe steampuri, zgomotul ei si formele pietrelor care purtau cu ele aurul stralucitor, bogatia tarii. În urma vizitei, stemparii facusera o macheta pentru copila sefului, cu steampuri, apa si pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastra multi ani de zile, pâna când parintii au trebuit sa restrânga spatiul de locuit si pe atunci… a disparut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Razboi Mondial multe mine s-au închis, minerii au fost trimisi pe front, iar, dupa razboi a trecut ceva timp pâna când mineritul a revenit la ritmul anterior razboiului si s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la steampuri; era folosita forta apei, care înlocuise forta animala sau umana folosita pe vremea romanilor. Munca o faceau stemparii, barbati dar si femei. Se folosea  diferenta de nivel pentru curgerea apei, asa încât steampurile erau amplasate în cascada de-a lungul vailor, apa folosindu-se la zdrobirea si separarea aurului. Totul era organizat ca pe banda rulanta. De atunci tehnica a evoluat, steampurile au fost puse în miscare de motoare electrice…”

Din mosi stramosi, iata, aceasta bogatie a fost exploatata rational si nu a fost uitata. Tara noastra sta pe tone de aur, este necesar doar sa veghem a nu se distruge aceasta bogatie în numele lacomiei. Nu putem actiona nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fara sa gândim la avantajul tehnologizarii, pentru cei care sunt în viata si pentru generatiile viitoare. Cred ca tara noastra ar avea de câstigat prin exploatarea eficienta si folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, tinându-se cont de faptul ca Rosia Montana este o suprafata minunata de pamânt cu flora carpatica si cu o populatie densa în satele respective. Oare nu se pot face lucrari cu propuneri si solutii de extragere a metalelor pretioase fara sa se foloseasca substante toxice pentru mediu? Credinta mea este ca lucrurile trebuie sa se miste din loc si totul sa fie facut în folosul tarii si al protejarii vietii oamenilor. Sa nu ne batem joc de acesti munti care poarta aur în pântecele lor si… sa nu mai cersim „din poarta-n poarta!”

***

Peste multi ani am plecat în regasirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am cautat casa în care mi-au spus parintii ca am locuit, m-am uitat din strada si, ca si cum as fi vazut un film cândva, asteptam sa vad la una dintre ferestre pe cei doi parinti, tineri si frumosi cum erau… Ne-am urcat în masina si am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distanta, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Pestera Scarisoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghetar subteran ca marime din lume. Pestera, la 40 de km distanta de Câmpeni, se afla la o altitudine de peste o mie de metri si este renumita datorita prezentei în interiorul ei a unui ghetar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune ca în pestera traia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fata frumoasa, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Gaina si le ascundea într-un palat de gheata pe care niciunul dintre localnici nu avusesera ocazia sa-l vada. Dar, cum orice legenda este o povestire traditionala transmisa, de obicei, pe cale orala, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combina fapte reale cu întâmplari imaginare, adevarul neputând niciodata fiind dovedit. Chiar viata fiecaruia dintre noi pare a deveni o legenda… Împaratul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniti câtva timp, altii devin legenda…” iar altii înceteaza a mai fi si legenda. Pestera este împartita în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzatia pe care am avut-o vizitând aceasta Pestera, a fost a unei lumi de basm, nimic nu parea natural, ci spectacular, fantastic. Dupa ce ne-am racorit în Pestera, temperatura ei fiind în jur de un grad, am iesit la suprafata. Era cald, era vara si le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Gaina, ceea ce stiam de la parinti. Nu ne mai puteam încumeta sa urcam muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale motilor.

Cât am stat în acest orasel, parintii nu puteau lipsi de la frumoasa sarbatoare a Târgului de fete de pe Muntele Gaina. Se spune ca este politicos si instructiv sa încerci sa cunosti traditiile locului în care traiesti si sa te adaptezi lor. Asa au si facut. Dar mergând la sarbatoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, si-au dat seama si de diversitatea, bogatia si frumusetea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creatia folclorica este un proces nedisociat de subconstientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Exista si aici mai multe legende legate de zona muntelui. Si cum întotdeauna mi-a placut legenda – mitul care amesteca cerul cu pamântul –  am fost foarte atenta si la aceasta legenda a muntelui Gaina. Se spune ca înainte, când motii se ocupau cu extragerea aurului, o gaina de aur venea din mina si se aseza în vârful muntelui, unde era cuibul sau în care erau oua de aur. Locuitorii au vrut de multe ori sa o prinda, dar gaina fugea, luând cu ea si aurul din munte… Ma întreb: Oare nu mai vin si acum niste „gaini” sa ne fure aurul? Ca de stiut, stim bine ca el exista acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau sa petreaca si abia a doua zi veneau fetele si nevestele si atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de maritat si fetele mari (câte or mai fi ramas acum?) si care doreau sa fie petite. Fetele care luau parte la târg se pregateau din timp, pentru ca luau si zestrea cu ele. Cel mai important moment era si a ramas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele  cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. Dupa ce cadeau la întelegere, fata era invitata la joc si apoi cântarita pe o scândura, în balans, la capatul careia era pusa zestrea. Motii aveau credinta ca cele târguite pe culmea Gainii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspetii, anuntând începerea sarbatorii, fiindca tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemari. Un loc – simbol a fost si a ramas, acest munte supranumit si Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.

Tulnicele – vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confectionate din trunchiuri de molid fara noduri, scobite înauntru si apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Slefuite de mâinile tara­nilor, cu lucratura minuti­oasa si delicata, sunt facute din dra­goste de frumos, cu în­crus­tari si desene fermecatoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, ca le fac de fiecare data imaginând altceva, si eu îmi închipuiam ca ei sunt asemanatori poetului care de fiecare data, desi simte la fel, gaseste alte cuvinte sa-si exprime simtirea. Dar ce nu faceau harnicii locatari ai acestui tinut! Femeile duceau cofitele cu apa sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de baut era pastrata în casa într-o asa numita donita, un fel de galeata lucrata din lemn si care avea un capac. Când mi-era sete trebuia sa astept ca mama sau servitoarea sa umble la donita si sa-mi umple cana cu apa. Rufele se spalau, îmi amintesc, si am si o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrata si ea cu maiestrie, care folosea si la îmbaiat.

A fost cândva, dar astazi nu mai este… Pe-aici, mi-s niste ani ramasi cu câteva amintiri razlete, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în coltul unui perete din casa noastra, tot pâna când spatiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Ma uitam uneori la lucraturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor si mi se parea ca seamana cu o poezie scrisa; suflam uneori în tulnic si mi se parea ca sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrainare… Îmi inspira un sentiment de tristete, de regret, precum cântul specific poporului român, acea „Doina ce strapunge timp si univers/ doina ce e soapta Tatalui Ceresc/ doina ce poetul a numit-o vers/ doina ce mai tine neamul românesc… ” Da, tulnicul suna a jale…

Nu stiam, însa, la acea vreme, dar mentionez acum, faptul ca cea mai veche scriere din Europa (atestata arheologic în 1961) a fost în satul Tartaria din comuna Salistea, pe râul Somes, în acest judet binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tablite din lut ars inscriptionate cu o scriere pictografica asemanatoare cu cea sumeriana, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, tragându-se concluzia ca „sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, si ducând cu ei o scriere deja cunoscuta”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri stiau sa scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept marturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în tara noastra – România.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

(Fragment din cartea „Popasurile vietii”- în pregatire)

 

Impartaseste

Vavila Popovici a etichetat acest articol cu: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *