Bunatate vs Rautate



„Nu recunosc alt semn al superioritatii decât bunatatea.” Ludwig van Beethoven

catei (1)Bunatatea este un sentiment existential fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limba pe care o întelege oricine, pe care „surdul o poate auzi si orbul o poate vedea”, dupa spusele scriitorului Mark Twain.

Ne nastem buni, dar conditiile vietii ne fura bunatatea într-o mai mare sau mai mica masura. Educatia, orientarea însa, au o mare importanta. Viata ne pune în fata anumite situatii în care trebuie sa decidem si sa actionam, ne pune la încercare. Pe unii încercarile îi înraiesc, pe altii îi înteleptesc. Desi este mai greu sa fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj si dispusi a se pune în slujba binelui.

Bunatatea apartine oamenilor de caracter, oamenilor echilibrati, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umana, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnita în societatea actuala. Caracterul se formeaza catei (2)printr-o lupta intensa si aspra asupra eului nostru, lupta contra înclinatiilor firesti mostenite, atunci când ne dam seama ca ele exista. Fiecare pacat cultivat slabeste caracterul si întareste obiceiul rau, iar rezultatul este stricaciunea fizica, intelectuala si morala. A discerne între a fi rau si a fi bun ar fi necesar si ar dovedi existenta inteligentei noastre. Astazi oamenii se grabesc sa depaseasca etapele vietii si din acest motiv devin egoisti, rai, isterici. Prin urmare bunatatii i se opune rautatea, o atitudine instinctuala primara, universal raspândita. Sa fii rau este simplu, sa fii bun cere efort, gândire si întelegere. Rautatea poate duce la cruzime si acte de salbaticie.

Exista bunatate interioara si personala, precum si bunatate exterioara si sociala. Omul bun se straduieste sa realizeze în el însusi, dar si la altii, idealul cel mai înalt de inteligenta, putere si dragoste care duce la fericire, chiar daca fericirea, unora li se dovedeste pâna la urma a fi  o îndelunga asteptare.  „Fiti buni unii cu altii” ne învata Biblia. Caracterul esential al bunatatii este dezinteresarea, în vederea întregului din care omul face parte. Bunatatea, amabilitatea, în familie, în societate, este necesara. Henry James spunea ca trei lucruri sunt importante în viata: „Primul este sa fii amabil, al doilea sa fii amabil si al treilea… sa fii amabil”.

Una dintre cele mai importante cai de a manifesta bunatate este modul în care vorbim unul cu altul. Atmosfera creata între oameni este determinata, în mare parte, de cuvintele pe care le rostim, fiindca ele pot rani sau pot jigni. Ar trebui sa ne facem bunul obicei de a vorbi pe un ton placut, a avea rabdarea de a asculta pe celalalt,  a folosi un limbaj curat si corect, cuvinte pline de bunatate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresam – „tonul face muzica”, se spune pentru a sublinia importanta felului în care se spune ceva. Ce mult conteaza expresia fetei, o privire blânda, un zâmbet pentru cei de lânga noi!

Bunatatea deriva din iubirea nemarginita cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este divina. Bunatatii îi sunt asociate calitati precum: mila, compasiunea, întelegerea, bunavointa, toleranta, blândetea, rabdarea, iertarea, darnicia, admiratia. Bunatatea înseamna si noblete si echilibru, prin aceste calitati putând sa ordoneze viata. Daca Biblia spune ca ,,Dumnezeu este…plin de bunatate” si ,,Dumnezeu este dragoste”, atunci trebuie sa acceptam ca nu exista contradictie între bunatate si pedepsirea onesta a raului, pentru ca ,,Domnul este bun si drept” si ,,Dreptatea si pacea se saruta”. Aceste învataturi ar trebui sa ne calauzeasca în relatiile noastre cu semenii, ca niciodata bunatatea sa nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea raului, pentru instaurarea echilibrului, a pacii.

A fi rau înseamna a fi agresiv si a ucide calitatile bunatatii, dragostea din suflet, a ucide credinta sau a o perverti. Înseamna a anula speranta, adica lumina vietii.

Bunatatea sufleteasca nu-i o virtute subtila si rafinata, e un atribut de baza al fiintei omenesti si totodata un atribut al culturii”, spunea calugarul, scriitorul Nicolae Steinhardt.

Cu totii am simtit bunatatea, acest sentiment nobil care înalta spiritul uman si-l hraneste, dupa cum am putut simti ca avem un sâmbure de rautate. Si ce-am facut cu el? L-am lasat acolo sa rodeasca în suflet sau am cautat sa-l anihilam? Si cum se poate anihila decât facând loc bunatatii sa patrunda în suflet? Am tinut cont de aspectul practic al bunatatii, vreun act filantropic, renuntând la ceea ce este al nostru – bani, bunuri, timp – si daruind celor care au nevoie? ,,Cine are mila de sarac, împrumuta pe Domnul”, spune un proverb. Sa ne gândim la batrânii care au nevoie sa simta bunatatea celor din jurul lor! Numai bunatatea îi mai tine în viata pe batrâni si pe cei bolnavi. Oamenii rai nu traiesc decât pentru ei si nu vor sa bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o notiune complet straina si de neînteles. Iar sursa acestei rautati este spiritul raului patruns în sufletele lor.

Daca ar fi sa ne gândim la calitatile poporului din care ne-am nascut, apoi am putea spune ca  este bun, îngaduitor, iertator, cu o nota de noblete în suflet, cunoscându-si si pastrându-si locul, adica fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a batut niciodata pentru pamânt strain, dar si-a aparat si a luptat pentru ceea ce a fost si este al lui. Vitejia si-a înscris-o în istorie. Nu vorbim de existenta celor rai, a tradatorilor, care au existat si ei, rasturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea celor care formeaza poporul si nu despre „uscaturi”. Fereasca-ne Dumnezeu de tradatori la vârful puterii politice!

De unde au aparut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, rai, orgoliosi, mincinosi, implantati în politica? De unde furia necontrolata, prefacatoria, minciuna, razbunarea unor minti paranoice? Cum au reusit sa însele poporul? Cum li se permite sa foloseasca cuvinte de un plasticism uluitor, fara pic de sfiala si care ne salbaticesc si ne vulgarizeaza viata?

Cugetul si simtirea pare ca ni s-au diminuat, traim o viata complexa si haotica în care manifestarile de cinism si rautate a unor oameni sunt vizibile. Si-mi vin în minte versurile lui Eminescu care se pliaza perfect acestei categorii de oameni-politicieni : Prea v-ati aratat arama sfâsiind aceasta tara,/ Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,/ Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,/ Ca sa nu s-arate – odata ce sunteti – niste misei!/ Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.

Civilizatia româneasca a fost una idealista, inclinata spre întelegerea sufletului. Materia a exercitat o prea mica atractie asupra românului, dovada ca în timpul îndelungat al comunismului, când ateismul îsi întindea aripile negre peste întreaga populatie, multi oameni si-au pastrat credinta, doar cei lipsiti de credinta, politicienii acelor vremuri, si-au facut averi furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie pastratele, Biserica trebuie sa ramâna dreapta si curata, pentru a nu fi santajata, murdarita de politicieni. Aminteam într-o carte a mea ca apartinem lumii carpato-danubiana, în care oamenii au filozofat cu multe veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de viata noastra spirituala. Ne-am cautat unii pe altii prin cultura si ne-am gasit.

Parintele Staniloae enumera unele din trasaturile poporului român si pomenea de capacitatea mintii nepatimase a românului, de a valorifica toate potentele naturii umane, si pe care o numea „minte întreaga” .  

Sa speram în efectele acestei minti întregi! Cred ca poporul cu „mintea întreaga” trebuie sa aleaga pe cei care îi pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni carora le pasa de vietile oamenilor si de soarta tarii, sa nu se lase calcat în picioare, sa nu dea dovada de dezinteres – lasitate, ci sa actioneze cu curaj. Mai cred ca nu trebuie lasata soarta poporului în mâini straine interesului sau, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna sa sprijine politic pe omul cel mai slab, cel care le apara interesele murdare. Sa doreasca sa se termine odata cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul si rautatea, pentru ca nobilitatea, bunatatea si dreptatea sa revina în matca sa de odinioara.

Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem acolo unde credea Parintele Arsenie Boca – mare îndrumator de suflete din secolul XX – ca se poate ajunge: „Oamenii vor strânge asa de multe rele pe pamânt, încât nu mai ramâne istoriei alta solutie decât sfârsitul ei”.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *