Ben Todica, la 60 si-ntru altii sanatosi si creatori



Scris de Nicolae Ciobanu

Este foarte riscant sa vorbesti/scrii despre cineva pe care nu-l cunosti decît prin surse intermediare si personal niciodata. Iata, de ce eu nu acord studiilor critice, monografiilor (vietii & operei, nu-i asa), ba chiar si istoriilor despre oameni, decît o valoare fictionala, oricît de documentate s-ar clama ele, prin unii autori. E drept însa, ca acele fictiuni pro domo ne ajuta mintea, judecata sa se de-zagazuiasca-n proprii aprecieri despre subiecti, actanti, alaturi de (ba, cu întîietate considerînd) opera, munca, truda lor. Mult mai experti se pot vadi rude, colegi, prieteni, sefi mai mari sau mai mici (profesionali, spirituali) si desigur inamicii din al sau jumatate de veac de peregrinari, în cazul celui aici coplesit de Laudatii.

Dl Todica a intrat în viata mea, gratie Melidoniumului acum vreun an… Si, de atunci, cred ca nu am fost ocolit de nici o manifestare a personalitatii Domniei-sale. Stiu ca, intrigat de titlul (îndraznesc a o declara cinstit) operei sale majore, „Între doua lumi”, am încercat a-l necaji cu paremia arhistiuta a luntrilor, pe blogul melidonesc… În loc sa ma puna la punct, cum as fi meritat poate ca, dînsul rabduriu si metodic, dar si cu suferinta abia stapînita, ca Om patit, mi-a schitat în cîteva rînduri marea sa sfîsiere… I-ar fi fost poate mai comod sa ma-ndeparteze c-un plici (o musca-n lapte, un tîntar în somn), decît sa-si cheltuie din existenta momente pretioase cu mine, dar nu a facut-o!… De unde am dedus si sper ca intuitia nu ma înseala: ca am de-a face cu un caz tot mai rar de Om. Cel pe care societatile consumiste, mercantile, gaunos-fetisiste încearca sa-l rada de pe fata globului’cesta, tot mai întinat cu  „idealuri” calpe.

Prima data, parcurgîndu-i impresionanta aventura personala, mi-am spus si eu ca unii savanti care, pusi în fata evolutiei primei masini zburatoare mai grea decît mintea lor, au protestat: Asa ceva Nu Exista!… Fiindca –  eu, ca un moldovan cam damol din fire, la treaba nesprintar – nu pot sa cred în prîsnele, chiar de ele zbîrnîie primprejur.

Macar, am o consolare: Domnul Todica s-a nascut Moldovean, deci confirma admiratia (ori gluma?) hronicarului, aia cu „nasc si la Moldova Oameni”… Dar e sigur ca, desi nascut din sol moldav, din vita de moldoveni, el s-a nutrit si a crescut într-o alta vatra de omenie, la sute de poste de Vasluiul cel lutos, de Iezer-ul cel pestos. Ciudanovita (ce Nume plin de savori!) a fost cea care l-a marcat pentru tot restul vietii sale, fiindca a purtat-o-n desagile inimii peste tot unde soarta l-a (pri)gonit. Si, poate ca duhurile, din ale acelui banatean loc maruntaie, l-au pecetluit mai ceva decît ursitoarele nasterii:  sa n-aiba astampar nici într-o lume, nici într-a doua, nici în toate cele cîte si le-a ridicat si locuit si le cinsteste cu haru-i.

Îi privesti statura si parca te stropseste un Haiduc din alte vremi. Îi citesti meditatiile, poemele si ai spune ca e un Zburator. Scrie, filmeaza, scenografiaza, regizeaza, declama, interpreteaza… Pentru el audiovizualul mai ca nu are taine, fiindca a pornit totul dintr-o mare pasiune adolescentina si s-a profesionalizat aproape autodidact, urcînd la pas toate treptele mestesugului. Îmi apare precum ucenicii fratreriilor estudiantine ale Evului Mediu Înfloritor, care (ca si Hobiteanul, dar peste alti seculi) colindau mai mult desculti si hranindu-se cu ce primeau pentru lucrul mâinilor lor putin spus dibace, din focar în focar cultic european, aspirînd catre o perfectiune doar de ei conceputa.

De ce n-a ramas în Italia de prim port, ori în Suedia visata, tînarul fugar peste Cortina de Fier, cum de a ajuns – dupa aventuri, cred ca si picaresti – taman în Australia, sunt o parte doar din evocarile intarsiate în „Între doua lumi”… Pe care nu-mi pot permite a o rezuma si cu atît mai putin a o re-povesti… Au mai încercat multi, cu unii clasici universali, si-au produs surogate pentru uzul delfinilor batuti în cap, carii nici nu mai realizaza diferenta dintre opera originala, compilatie si plagiat… Si carii nu mai stiu decît cum sa-si aproprie prin rapt, minciuni si-n plus comilitonii, pîna si frîiele unei gloabe gata sa-si dea duhul în colbul globalizarii…’Aracan de tini, Tara !

Ce alta credinta spirituala, în afara aparatelor de filmat, a cultivat Ben Todica cel tînar pe sol românesc, eu nu stiu cu precizie. Fapt este ca nu orthodoxia de rit bizantin l-a ajutat sa se înradacineze-n solurile si societatile celei de-a doua lumi pe care a colindat-o, însetat de o Libertate pe care nu stiu daca a gasit-o-n sfîrsit… Oratoria (cuvîntarile), cînturile, documentarele puse în slujba celor defavorizati si a comunitatilor de conationali ori alte naturi oropsite sa se dezradacineze din vatra, sperînd sa afle loc de vetre-n alte lumi, peste tot unde i-a întîlnit, pe mine ma coplesesc, ba chiar ma aneantizeaza. Mai bine decît el-însusi, nu se va naste nimeni, ca sa-l /de/scrie…

Am suferit în tacere.

Nepasarea lor, era amaraciunea mea.

Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când dupa sase luni de lagar m-am trezit ca nu mai am TARA. Am suferit când pentru prima data de Ziua Nationala a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus ca noi românii din Australia suntem o ramura a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimisi sa lucreze în strainatate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luati de vântul sortii si acolo unde am fost asezati am prins radacini si am devenit vlastare noi: „Mini Românii”, si nu sunt de acord nici astazi când ni se cere noua românilor precum alcoolicilor sa recunoastem ca am fost „adicted” la comunism si, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru ca vindecarea începe cu recunoasterea – asa spune Freud”. [ai naibii, patata-pipipi-evicii istia!… au rumegat on chicut de meta-fizica-n plus si mugeta pe conta noastra orice, fara a-i ruga nimeni sa ne fie luatori de cuvînt…!]

Românii n-au fost comunisti. Ei au fost întotdeauna ceea ce sunt si vor fi în veci si faptul ca au trait sub sistemul impus din afara si i s-au adaptat lui „aparent”, nu îi face handicapati sau cersetori. Deci: de ce sa recunoasca o crima daca nu sunt ei criminalii, si cui sa-si ceara scuze si pentru ce?

Parintii nostri au fost niste oameni extraordinari care nu au avut de ales si care ne-au crescut asa cum au stiut ei mai bine, în dragoste si în credinta de bine.

România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pamânt unde e un român e o micuta Românie si totalitatea lor o formeaza ca un întreg. Esenta am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit TARA si cu fiecare descoperire mândria mea de român a crescut. N-a fost usor pentru ca întotdeauna a existat pericolul de a-ti pierde aripile si, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am stiut mai bine.
Cu credinta si respect pentru lumina
.” [„Mîndria mea de român” (fragment), de Ben(oni) Todica, ce-i preluat de pe blogul Marianei Gurza, cu minime îndireptari – NC.]

Domnul Ben Todica, tinînd cont de Materia din care s-a plamadit, este prea de cremene, pentru amnarul meu de biet praxitel(es). Daca am izbutit sa scot din el fie si cîteva scîntei edificatorii pentru cei doritori a-l mai bine cunoaste, înseamna ca eu mi-am rotunjit menirea. În rest, sa lasam „Între doua lumi”, precum si celelalte opere ale sale, sa-l graiasca prin sine.

Editura Musatinia din Roman (megies nu chiar proxim al plaiurilor sale vasluiene) îi scoase-n acest an, în care Dl Benoni Todica va încheia rotund sase decenii de viata si aventura umana, editia a treia a hibrilibrisului sau „Între doua lumi”, în conditii tipografice de înalta tinuta. Este clar ca ne aflam în fata unei carti vii, ce se vrea re-scrisa permanent pentru cititorii români de aici si de pretutindeni. Poate va poposi si la casa prietenilor nostri dragi Tina si Nicolae Caraiani, ajunsi si ei pe undeva, prin Australia… Si nu de trai bun într-un regim ce, ca mai toate pe aici impuse de terte puteri oculte, le face traiul pe vatrai doar „alesilor”. Mai vad ca initiatorul colectiei Spiritualitatea Româneasca de Pretutindeni e însusi eroul acestui ferpar aniversar, drept pentru care-i doresc foarte fructuoasa colaborare cu editura „musatina”.

Si mai observ ca, mult mai generos fata de altii, cu care a avut contacte culturale, spirituale acest ambasador fara portofoliu al geniului românesc, reporterul si moderatorul Ben Todica-i înmanuncheaza într-o a doua sa carte, În doua lumi; de care iar sunt sigur ca o va rescrie, îmbogatind-o constant, fiindca are cu cine: români sau neromâni, dar Oameni odata, precum aluatul plamadei sale… Si nu numai cu eroi din Ciudanovita-i draga. Fiindca, revenind la o maxima cronicareasca, pomenita-n debut: peste tot (se) nasc si traiesc Oameni. Si important e sa le dam o sansa-n Istoria omenirii si lor, nu doar „strîmbatorilor” de destine, asa cum s-a facut pîna acum.

… Si înca nu s-au dezbarat – acei unii ce tot înalta la osanale mai-marilor de pe valul politic – de meteahna atît de bine ofilita de Eminescu-n a sa Scrisoare II.

 

La Multi Ani, în sanatate, iubire si împlinire, Domnule Benoni/Ben Todica!

Un sincer admirator, al carui nume chiar nu conteaza.

Îmi permit a mai lustrui textul meu … asa cum e, cu imaginea superba a unui Barbat protejînd o Femeie, pe un fond marin zbuciumat… Ori, poate, o Femeie sprijinind un Barbat într-un mediu zdrumicat… Ori, mai sigur, reconstituirea Androginului platonician într-o a Destinului Scoica… Ia’n, mai conchideti si singuri:

 

PS: Pentru cei interesati, vor sti ca Dl Todica are acest blog: http://bentodica.blogspot.ro/ , demarat în decembrie 2011. Si, poate, cel mai complet panegiric i l-am descoperit aici: http://www.radiometafora.ro/2012/07/03/un-roman-cu-care-ne-mindrim-benoni-todica-din-melbourneaustralia/ , de unde am tras concluzia din a mea încheiere.

Anexe – „schimbul” meu epistolar, intermediat de Melidonium, cu dl Ben(oni) Todica:

Culai says:

28 mai 2012 la 9:29 Aproape orice fiinta omeneasca, la un moment “de bilant”, ofteaza: Viata mea a fost un roman, de l-as putea scrie… Mai sunt si vreo cîteva care de mici au tot tinut la jurnale, doar cu obsesia sa le literaturizeze, sa se Eternizeze. Din prima categorie a facut parte, de ex. Papillon (H. Charrière, parca); din a doua, de ex. Galaction (Gr. Pisculescu) – spre a ma raporta doar la doua straturi din marea familie a acestor tipuri si tipologii de scriitori autobiografi.

Înzestrat, de mic, în varii activitati ludice, artistice, înclinat spre aventura, autorul a “Între doua lumi” a trait – preafericitul! – Aventura. Si, generos, o împartaseste, oricui dispus sa i-o afle. Iata, eu sunt dispus, sunt unul din cei care îl vor ceti, daca tot a scris, spre a Ramîne. Si o voi face, chiar daca, domnia-sa, de pe unde se afla, nu ma va lamuri – Ad hoc! – cine i-a inspirat Titlul: un australian român, ori un român-român.
Mos Ion Roata

Ben Todica says:

2 iunie 2012 la 16:01 Dupa douazeci si doi de ani de Australia si neaflându-mi locul acolo,  m-am întors în România, unde – în mijlocul democratiei de aici – nu mi-am mai gasit casa. Eu mi-am luat zborul la vârsta de 26 de ani si de atunci zbor. Am zburat cu noua tara într-o directie 22 de ani si am crescut cu ea, în timp ce cei de Acasa au zburat în alta directie, alti 22 de ani, crescând în alta directie – aflându-ne Acum la o distanta de 44 de ani unii de altii. Cînd am trecut granita în 1979, am fost un erou pentru cei ramasi; când am revenit în 1990 eram unul care a stat si s-a lafait în timp ce ei si-au dat sângele pentru libertate. Eram diferiti. Nu ne mai indentificam unii cu altii. Atunci am realizat ca tara mea a ramas undeva în 1979 si ca acum eram fara loc, ca eram între tara din 1979 si cea pe care urma s-o gasesc. Deci între doua lumi. Exista în lume o pasare care de când se naste îsi ia zborul si traieste în vazduh pâna moare, moartea aducând-o înapoi pe pamânt.[text diacritizat, insesizabil remaniat de NC, preluat din Melidonium]

Culai says:

4 iunie 2012 la 18:20 Foarte multumit de al domniei-voastre raspuns, Domnule Todica.

Sper ca ati inserat aceasta explicatie si-n carte. Voi ceti cu mai multa atentie.

Stiu de acea pasare… Dar, nu cumva-i o frumoasa legenda?

Un taran v-a inoportunat, mai bine-spus un biet om al acestei Tari, care n-a avut cutezanta de a se rupe din al ei sîn. Cred, nici daca ar fi fost alungat n-ar fi facut-o, neputînd trai si muri decît Aici…

Culai says (mai pluseaza):

4 iunie 2012 la 18:25  Si apropo de cei ce “si-au dat sîngele pentru libertate”…

ACEIA nu ne mai pot vorbi, decît poate în vise ori direct constiintelor noastre. Ceilalti, care mai fac gît, sunt profitorii, iar nu eroii, nu martirii. Sa-i lasam în al Domnului judet.

Culai says:

5 iunie 2012 la 9:27  Sa fiti iubit si doar de bine sa auzim despre domnia-voastra, în oricare dintre lumi v-ati afla.

Si poate este mai bine ca v-ati distantat de aceasta lume pidosnica si nesincera pîna si-n predici. Si mai cred ca Ruperea aceea sfîsiata v-a ajutat sa va împliniti.

Lasati în (ras)plata Domnului lumea de-aici, care se lasa condusa de insi programati sa aneantizeze ideea de Neam si de Tara, readucînd imperiile sclavagiste-n actualitate.

Si, din cînd în cînd, poate ne mai bucurati cu vesti de pe unde va aflati.

Îi multumesc Melidoniumului ca m-a ajutat sa Va cunosc!

Un colaj de impresii turnate-n Laudatio la Piatra-Neamt, în ajunu’mplinirii a sase veacuri de rodnica existenta a Dlui Benoni Todica, de înca un admirator identificabil ca drept.

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *