Atunci când sensul cautarii si al calatoriei prin viata înseamna pictura în cuvinte



„Ilinca”, proza scurta de Victorita Dutu

Motto: “În mine e doar cer, e doar cer.”

Victoria Dutu-Ilinca (1)În volumul de proza scurta „Ilinca”, Victorita Dutu aduce în prim plan simbolul încriptat. Ermetismul pe de o parte si profunzimea acestei proze pe de alta parte, se concretizeaza în expresia ampla, dar si în concetrarea de idei în care cuvintele si simbolurile izbucnesc dintr-un spatiu ascuns, uman si infinit în acelasi timp. Concizia Victoritei Dutu reflecta o constiinta nelinistita, complexa si vasta, aflata în cautarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprima cu simplitate si fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victorita Dutu – pe scurt

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza în august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gândului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, în judetul Botosani. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si având un masterat în logica si hermeneutica, Victorita Dutu este în prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. În paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gândesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe lânga literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are înca o preocupare – pictura.

„În haina de nunta”

Victoria Dutu-Ilinca (2)„Mâncarea aceasta mi-a fost data din nou si eu nu pot ajunge la ea, poate ca nu pot sa lupt pentru ea, m-am gândit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeste Victorita Dutu este împartasirea de destinul artistului, in speta al scriitorului. Detaliile ce particularizeaza proza ei au o latura spectaculoasa. La acestea vin sa se adauge tiparele ceremoniale ale desfasurarii vietii cotidiene, plina de culoare si de parfumul unei altei lumii, asa cum este în „Caprioara”. De remarcat ca în aceasta povestire exista posibilitatea imixtiunii fictionalului, descoperit mai ales în finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zapada care îi îmbraca pasii si gândurile în culorile ei transparente, spre manastirea de unde venise. Intra în biserica în haina de nunta, pentru ca începuse vecernia.”

„Acest mister”

În „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continua sa fie… mai departe ca o salvare.” Pe baza acestei realitati, Victorita Dutu construieste imaginea, dar si o actiune fictionala, ce îi dezvaluie viziunea. „Eu chiar pictez în minte si ma vad plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei si a constiintei mele, si de aceea nu ma îndoiesc ca aceste imagini o sa le gasesc puse la locul lor si peste câteva sute de ani când eu poate as fi vrut sa ma întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru ca atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginatiei creatoare, misterul are la Victorita Dutu functie primordiala, dând dinamism naratiunii si conturând personajele, surprizând starea momentului.

„Singura mea sansa este arta mea”

Victoria Dutu-Ilinca (3) Destinul terestru al scriitoarei se suprapune pâna la un anumit punct cu cel al Ilincai. În „Sentiment al vastitatii” de exemplu, zbuciumul scufundarii în neant, în uitare, este depasit prin arta, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei în eternitate. „Daca m-as putea dezveli si m-as putea revarsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei carti, oare cum as putea sa arat cu atâtea imagini pe care niciodata nu as putea sa le mai scot din minte singura mea sansa este arta mea daca vreau sa traiesc forma sublima de exteriorizare.”

“Imaginea ferestrei”

În “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reasezate în ordinea fireasca si bunul simt are câstig de cauza, prin arta, în fata irationalului si agresivitatii societatii. Doar astfel poate fi explorata lumea, iar mediul malefic, irational, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem în noi doar o fiintã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creând un absurd existential, este redus la nefiinta.

„Imaginea care purifica”

“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifica, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã în simpli utilizatori ai instinctelor.” Odata cu aceasta definitie a artei, a catharsisului, intram în domeniul poeticului, imaginatia cititorului deschizându-se spre o realitate noua, imposibil a fi devorata de timp, complet opusa materialitatii lumii.

„Pe fruntea unui gând si în lacrima unei inimi”

În aceeasi categorie a poeticului se încadreaza si povestirea „Floare de colt”. „Atunci o minune se petrecu, în timp ce soarele o învaluia în lumina lui calda inima ei înflori, înflori floarea de colt, ce se prelungea, se prelungea devenind raza de soare calatoare spre stele. Floarea de colt lacrima, lacrima deveni diamant ce cuprindea în el razele rasaritului de soare. Diamantul acela sta si acum pe fruntea unui gând si în lacrima unei inimi.” Scena memorabila, aceasta înflorire are un sens profund, pentru ca ne trimite cu gândul la viitor.

“A birut lumina”

Astfel, viata se dezvaluie cu cele doua fete ale ei – trecutul si viitorul, întunericul si lumina, profanul si sacrul. Nelinistea generata de actul creatiei este îmbracata în elemente religioase, semn ca truda artistului preface urâtul în estetic, iar damnarea, teama de singuratate si suferinta sunt înghitite de credinta în Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de foc printre nori, a rasarit soarele înante de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule în negura mintii mele de om muritor.” (“Ciocârlia”) Iluminarea spirituala este formula unui viitor în care vecinatatea cerului aprinde scânteia de divin din uman. Si astfel, se întâmpla miracolul: “acesta este pânã la urmã infinitul, floarea aceasta care are radacinile în cosmos si se lasa privita de mine.” („Sentiment al vastitatii”) „Acesta este pânã la urmã infinitul”, afirma prozatoarea, iar între plus si minus infinit, traiesc cuvintele sale, întrupate în „puterea pe care i-o da Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *