Atunci când “aroma teilor de seara” se numeste “Latona1969”



Stihuri de Daniela Voiculescu

 

“Latona1969”, volumul de versuri al Danielei Voiculescu se deschide cu numele lui Nichita Stanescu si al lui Artur Silvestri. Cartea le este dedicata acestor doi scriitori, oameni “care nu mai mor…” si are în debut si la final câte un poem din volumele “Necuvintele” si “În dulcele stil clasic” ale celui dintâi. Lucru normal de altfel, daca avem în vedere marturisirea autoarei: “Sincer, eu mi-am dorit foarte mult sa devin poeta. Dupa ce am citit din opera lui Nichita Stanescu, m-am schimbat enorm. Mi-am dat seama ca trebuie sa ramâna ceva minunat în urma mea. Trairile poetului ardeau în inima mea! Asta mi-am dorit si eu sa fac… Sa traiesc în alte inimi!”.

 

 

“Am ales lumina”

 

“crucea mea va semna fiecare pagina… cu/suflet nepieritor!” ne anunta Daniela Voiculescu, astfel ca “Latona1969” devine cartea unui sacrificiu permanent, dar si al puterii de a transcende dincolo de tot ceea ce este perisabil, trecator, pamântesc. Tema iubirii este prezenta si în acest volum al Danielei Voiculescu, pentru ca numai iubirea poate oferi puterea de a depasi prezentul, teluricul, astfel ca poemele ei sunt adevarate romante, ode închinate celui mai frumos sentiment uman. Ea este cea care a “ales lumina, buchetul de trandafiri, multicolor, al unui înger!”. Iubirea devine un ideal pe care poeta lupta sa îl apere de cei din jur, incapabili sa îi înteleaga sufletul.

 

“Topazul mystic”

 

Dragostea înseamna si durere si deceptie, iar durerea si deceptia îi ofera poetei inspiratie, o influenteaza. Iubirea se amesteca mereu cu visul, cu inefabilul, devenind o masca, o “acoperire” pentru singuratate. “trebuie sa deslusesc durerea care ma fulgera, tunetul care se apropie, topazul mystic pus sa tina locul curcubeului…” Figura celui iubit este înconjurata de tristete, durere, depresie. El face parte din trecut, din amintiri. Portretul lui nu este realizat în detaliu, ci se reconstituie din evenimente, momente, gânduri, crâmpeie de vorbe din trecut. “te subtiezi, iubirea mea albastra… într-o noapte de cerc! departe de versul meu cazut tot pe agonia toamnei!” Metafora toamnei, ca simbol al sfârsitului, iese în evidenta. Acest anotimp este în consonanta cu trairile interioare ale Danielei Voiculescu – “voi muri zâmbind, pe taste, pe porti, prin lumea hârtiei, la volanul secundelor, numarând tacerile… si toamnele…” Sau “ne prinde toamna iubind tristetea stranie si dulce a unei umbre de flamingo.”.

 

“Începe toamna”

 

Chiar daca tristetea îsi face loc în versurile Danielei Voiculescu – “am ramas cu salcia din fata blocului… sa învat filozofia suspinului adânc” – fiorul optimist prevaleaza. Dragostea pe care o cânta poeta este senzuala, împlinita, senina, frumoasa. Sentimentul erotic este unul fericit, luminos, în care sunt evocate amintiri. “mi-a trecut spaima…/sperantele s-au întors”, afirma autoarea, si vechea încredere luminoasa în dragoste revine. În versurile Danielei Voiculescu cadrul este sumar, doar schitat, evocat din amintiri. Natura simte trairile poetei, iar toamna ramâne prin excelenta, anotimpul ce o marcheaza definitiv – “începe toamna, sfârsitul” sau “prima zi de toamna mi s-a asezat pe inima, fluture mic, galben, asemeni unei soapte care-ti promite iubire…”.

 

“latona1969… viseaza!”

 

Dragostea Danielei Voiculescu este directa, elementara, si asa cum afirmam mai sus, amestecata cu visul. Pentru ca, poeta însasi declara:  “latona1969… viseaza! sau spera! nu am sa las toamna sa moara de singuratate, de durere… exista atâtea povesti în roata soarelui! voi fi inelul cu rubin al dragostei, sclipind în ciocul corbului – voi fi idealul, înflorind sacrificiul.”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *