Vasile Tara: Dragostea de carte te duce la Sorbona



Cutreierând cu nea Mitica printre amintiri, traiesti alaturi de Domnia Sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile si din diverse locuri; reuseste sa-ti trezeasca un viu interes si energia-ti creste datorita adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate si cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna, cu usurinta, în miezul întâmplarilor.

                                                  Destine paralele

Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lasat nealterata imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitica, si nu erau putini! Iar întâmplarile ai caror protagonisti au fost, asisderea. La una din întâlnirile noastre, devenite de-acum obisnuite mi-a spus cu zâmbetul pe buze, ca sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieti din exil. Vreo 460!

„Pe Vasile Târa – a început nea Mitica – l-am cunoscut la sârbi, în lagar. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  vino-’ncoace, care te determina sa-l tii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, fiindca Vasile stia, cu dibacie, sa se faca placut si reusea sa te cucereasca fara nici o sfortare.”

Nici ei nu stiau pe atunci ca le era harazit sa parcurga împreuna aceeasi traiectorie a vietii lor, dincolo de frontierele României: se întâlnisera în Iugoslavia, au plecat în Italia si un timp, au ramas la Trieste, apoi, în lagar, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris, si-n cele din urma la Montreal, în Canada!

                                       „Da, eu seman cu mama!”

Vasile Târa era ardelean, se nascuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistrita Nasaud; provenea dintr-o familie de oameni harnici si mai avea înca patru surori.

Tatal sau, ca de altfel majoritatea barbatilor din aceasta parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnaritul. Si astazi, în aceasta zona deosebit de frumoasa, cu munti împaduriti si codrii falnici se mai practica aceasta meserie, mostenita din tata-n fiu.

„Dar lui Vasile-i placeau cartile!” – mi-a spus nea Mitica – si a continuat sa-mi povesteasca, cu lux de amanunte, o serie de întâmplari petrecute în adolescenta prietenului sau.  Tatal lui Vasile Târa mergea, din când în când, sa vânda lemne la oras, luându-si feciorul cu el. De multe ori, Vasile refuza: munca la padure, drumul, oboseala si naravul prost  al parintelui sau, îi displaceau – caci bea, si, ca si cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia si pe el cu bautura… Esti ma-ta gol! – se rastea indignat tatal catre tânarul ce nu se lasa atras de viciul sau, si-l mai plesnea cu câte-o palma peste cap – spune zâmbind nea Mitica – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia asteptau sa mearga la oras, ca sa mai traga si ele, o dusca!”

Vasile era diferit. El iubea cartile! Le rasfoia cu mare drag, simtind mirosul de cerneala si desfatându-si sufletul citind. „Da, eu seaman cu mama! – spunea el trist si totodata mândru – mamei îi place sa citeasca, iar dumitale-ti place sa bei!”.

Mama lui Vasile era mereu în preajma cartilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru ca nu era usor pentru o femeie, sa se ocupe de gospodarie, sa poarte grija sotului si-a celor cinci copii ai lor. Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectura.

                   „Am trei elevi de exceptie, dar sunt români, toti trei!”   

Vasile Târa facuse liceul maghiar si era silitor, situându-se tot timpul, printre cei mai buni elevi din clasa. Doi prieteni buni avea, si amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu si Irimie Moldovan, la fel de constiinciosi ca si el, si, ce ti-e si cu soarta asta, prieteni au ramas, si-au fost si în exil, tot împreuna!

„Îmi povestea Vasile ca la liceu la ei venise odata un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul scolii daca îi poate recomanda vreun elev eminent, care sa-i mediteze copiii; raspunsul acestuia a fost scurt si rapid: am trei!  Si groful i-a luat pe toti trei!”, mi-a zâmbit nea Mitica si a continuat sa-si deruleze filmul amintirilor … Dar sunt români, toti trei, i-a spus în soapta directorul. Nici o problema! – a fost rapunsul grofului. Si i-a luat pe cei trei, la el acasa.

Acolo a învatat Vasile Târa foarte multe lucruri. Si-a îmbogatit cultura generala, pentru ca groful avea o biblioteca vasta, cu carti în limba engleza, franceza, germana…un adevarat izvor, de unde te puteai înfrupta din tainele cunoasterii.

                   De la meleaguri bistritene, la universitati occidentale

Cei trei prieteni au fost nedespartiti tot timpul, chiar si în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franta si în final, la Montreal.

Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematica în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec. Irimie Moldovan s-a specializat în informatica si a fost omul care a instalat computere la principalele institutii de stat din Montreal (primarie, spitale, etc.). Ambitia si rigurozitatea, munca si seriozitatea, dar nu în cele din urma, sansa, au fost mijloacele prin care si-au vazut visul împlinit. „Apriga lor dorinta de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitica. Vasile Târa si-a luat licenta în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franta; vorbea franceza impecabil.

Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul sau, îi observam mimica fetei, gesturile si inflexiunile vocii, simtind în ele doar admiratie si o reala mândrie: mândria si bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Târa.

                             Mai multa lume scrie decât citeste

Nea Mitica si-a amintit ca l-a vizitat pe Vasile Târa, pe când revenise în Franta si locuia la Saint Gervais. Era împreuna cu alti trei profesori francezi si discutau despre diverse lucruri, toti detineau cunostinte vaste de cultura generala. „Era acest Vasile Târa, un om foarte cult, puteai vorbi cu el, ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitica la modul admirativ. Unul dintre colegii sai, profesori, i-a spus în timp ce eram cu totii la masa: Vasile, tu vorbesti perfect franceza! Mi-a luat trei ani ca sa o învat bine si-apoi alti doi, sa pot sa scriu la nivel academic – a raspuns calm, Vasile.

Vazând câte stie si cât este de recunoscut în domeniul sau, nea Mitica l-a întrebat mereu, de ce nu scrie o carte.  Stiti care a fost raspunsul sau ? Giovanni Papini a spus ca mai multa lume scrie decât citeste! Nu stia probabil, sau nu voia sa ia în consideratie proverbul latin: Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeste de doua ori). Oricum, am înteles ca era un erudit de exceptie, un om deosebit.

„S-a casatorit cu o asiatica cu sânge albastru, fiica de sef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai tin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Târa si în ochii sai am putut citi cu usurinta multumirea, dar totodata si nostalgia acelor vremuri…

Istorisirea vietii lui nea Mitica, ce începea sa prinda contur, în discutiile purtate cu el, incitanta si plina de personaje si personalitati captivante, îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplarilor adevarate si pline de inedit. Astfel, m-a determinat ca zile si nopti în sir sa-i rasfoiesc însemnarile ce mi le încredintase. Si din ele se putea observa cât de mult iubea cartile, prietenul meu octogenar!

Am citit într-una din notitele sale, despre felul cum îl caracterizase sotia sa, doamna Nicole, într-o discutie hazlie cu un prieten de-al lor, italian, ce-i sugerase acesteia sa scrie despre nea Mitica. Glumind si râzând din toata inima, doamna Nicole, amintindu-si de începuturile vietii lor de cuplu, i-a raspuns: Ce vrei sa scriu? Ca am cunoscut un om fara somn, un om care putea sa faca singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeste 7-10 ore si nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveti si  care când îsi pune ceva în cap nu se lasa pâna n-o scoate la capat sau – cum spune  domnul Petra -, câteodata le întelege pe toate pe dos? Sa scriu ca am dormit separat, ca printii, fiecare în camera lui, caci cine putea sa doarma lânga un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si avea în jurul lui carti ce mai cadeau si pe jos?

Atunci, pentru mine s-a facut lumina si-am reusit sa deslusesc mai bine taina prieteniei ce s-a nascut între nea Mitica si Vasile Târa. Aveau un lucru remarcabil în comun: erau partasi la aceeasi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CARTILE!

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *