Scris de Eugen Evu
„Sa stii sa plângi de bucurie/ când îti iese fericirea în cale/ doar si numai pentru câteva clipe./ Sa stii sa plângi/ când fericirea-ti este pierduta,/când inima si mintea alearga naucite/ pe cai nestiute./ Râs-plânsul lumii sa-l pretuiesti/ si lacrimile-ti vor naste poeme.”
Astfel se deschide noua carte de versuri a Vavilei Popovici, cu un enunt – explicit ars poetica, ce nu lasa echivoc asupra tintei moraliste clasice a scrierii d-sale eseistice si epice. Apelul la sintagma populara “râsu-plânsu”, este cheia viziunii mito-logice – antinomia conditiei existentiale, a plânsului ( din basmul lui Ispirescu, de a “ nu se naste”,) si a râsului – geaman, sau daca vreti a mitului gemelarilor – frati , Fârtatul si Nefârtatul. ( Dioscurii din mitologia arhaica româneasca, Lazar Saineanu). Întreaga carte este astfel un modern “ Însir’ te margarite”, discursul fiind unul explicit – afirmativ – povatuitor, în maniera adaptata paradigme neo – sacerdotale, ca sa zic asa.
Poeta este deopotriva în ritualul taoist, al contemplarii apei – element primordial – care îndeamna la meditatie si „ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc”… Lumea este LIMBAJ cosmic, iar spiritul percepe misterul comunicarii – interconexiunii magice, cum odinioara stiau prin meditatie înteleptii:
Seara târzie./ Apa curge grabita peste pietre, jucându-se cu stelele cerului./ Cântul apei luneca/ printre vibratiile dulci ale tacerii estompând cântul jalnic al sufletului./ Padurea din apropiere se face nevazuta,/ o salcie tânara resfira plapândele-i corzi atingându-ma blând,/ vântul scutura câte-o frunza peste valuri,/ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc…/ Le ascult!” (La malul unei ape).
Asa cum o stiu din câteva eseuri, Vavila Popovici este o venerabila cugetatoare, cu o superioara mistica a metafizicii. Existenta este initiere, revelatorie, pe constanta inefabila a starilor elevate, în temeiul vechii cunoasteri, undeva între Mirarile blagiene si trans-modernismul ( atenuat!) al unor teoreticieni actuali. ( Ion Popescu Bradiceni s.a.).
„Cât suntem tineri, moartea se afla undeva/ în afara vietii;/ când îmbatrânim ne dam seama/ ca ea se afla în interiorul fiintei 
noastre,/ lovind precum valul – stânca,/ în dorinta apriga de-a o/ rapune./ În fiecare clipa, murim câte putin,/ valurile rod perfid din stânca,/ geamatul ei sinistru/ doar catre sfârsit îl auzim..”.(Într-un târziu).
„Moartea dinafara vietii”, e un paradox aforistic, la urma urmei a trai este a muri, în ordine inversa … acelor ceasornicului, sau in extenso, sistemului planetar pe care un Niels Bohr – premiat Nobel – îl defineste în legea „macro – micro – cosmica”- sau daca vreti fractalica.
Asadar, Vavila Popovici transmite o învatatura cu origini în milenii, reiterata în formule aforistice care îngândureaza aidoma unui anamnesys platonician. Murim câte putin, adica suntem resorbiti în absolutul deductibil ca divinitate incognoscibila, ci doar deductibila, prin Intuition – inteligenta ubicua universala. Între apa primordiei si mineralul încremenit in illo tempore, din vulcanii modelatori ai planetei – si implicit vietii din interregn – a organicului temporar – efemer prin durate, – animalul – om, cogitans – se da o eterna lupta, spre a se sustrage din organic Fiindul, fiinta, duhul. ”Geamatul ei sinistru/ doar catre sfârsit îl auzim”…
Apa este laboratorul creatiunii continue, cu mutatii si colaterale, cu distrugeri si regenerari, asta aude „cochilia urechi” si azi, ca acum mii si mii de ani. Vavila Popovici considera ca apa doreste a distruge, a rapune, ceea ce Focul – ca element promordial solar -, a facut, a încremenit în mineral, asa cum si în carne?
…A parcurge, pagina de pagina obiectul – de – cult numit carte, al Vavilei Popovici, nu este decât de lecturat în singuratate, asa cum au fost scrise de d-sa între veghe (rationem) si vis, stare trans – figurativa, poetica; cheie perceptiei bune fiind în coparticiparea afectiva dintre “scrib” si “ucenic”. Când poemele vin brusc în actualitatea “rece” a existentei, a auto – observatiei si a situarii anume într-o luciditate – interogativa, demna, nesuperstitioasa, cvasi – umana, avem un fel de reportaje ale starii de nestare, ale întrebarii Sinelui în “oglinda” magica a unui labirint (subcortic) – ( sau mandala) – fata de …Sine. De aici rostirea dilematica, auto-întrebarea “când nu vom mai fi”… sau insinuarea unei nise a reîncarnarii, de sorginte gnostica: stam sub zodii, suntem conditionati corelativ cu spatiul – timp, sau este doar iluzie, totul? Referinte se fac direct la teze, ca aceea a lui Saramago! – asadar avem un discurs parafrazic, polemistic, livresc.
Cum va arata o poetesa în ochii careia/ nici o raza de soare nu se mai poate odihni,/ o poetesa care va trai/ doar cu acele câteva raze ramase în suflet?/ Va mai dori cineva sa stea alaturi de poetesa/ atinsa de boala necontagioasa,/ (exceptând parerea lui José Saramago!)/ de un destin nemilos, asumat fara de voie?/ Numele ei va disparea,/ va fi oarba acestei lumi,/ nu va mai vedea nici cerul,/ nici pamântul, nici culorile,/ nici privirile celor care o vor înconjura./ Plictisiti de boala sa,/ toti pe rând o vor evita…/ Va întinde mâinile si va cauta,/ (vai cum cauta un orb!)/ fiinta care sa-i aminteasca de iubire,/ s-o numeasca/ asa cum o numea cândva: „Poetesa mea!”/ Ea stie ca fiecare întâmplare nefericita a vietii/ îi duce pasii într-un singur sens,/ refuzând calea-ntoarsa./ Si totusi, ea va întinde mâinile si va cauta,/ (vai cum cauta un orb!)/ fiinta care sa-i aminteasca de iubire,/ s-o numeasca/ asa cum o numea cândva, cineva: „Poetesa mea!”
Exista “cale de întoarcere”? Patosul, empatia, dinamica fiintelor ce se contopesc orgasmic si apoi se re – despart, au fost doar vius, nirvana, plasmuire din… increat ? Ma rezum lapidar la aceste câteva impresii, re-opinând ca Vavila Popovici este, prin simtire de profunzime, o poetesa autentica, azi, într-o lume ce se videaza accelerat – dramatic de SPIRIT. Filosofia Vavilei Popovici este teosofie ca sa zic asa, protestanta. Cartezianismul este contrapunctic meditatie… transcendentala. Calitatea scrierii poetice a Vavilei Popovici este aceea de a agita o retorica existentialista impregnata de experiment, de traire, de asumare totala, de daruire înnoitoare, din preaplinul unei energii harice rar întâlnite. Misteria Fiindului este a Divinului: se ascunde aratându-se, si se arata ascunzându-se. Tremurul este de fapt infra – cutremurul, trepidatia indicibila a Spiritului ce se agita în om, în uman. Deloc stingheritor, de aceea, am numit acest modus scrivere, unul orgasmic, al primordiei Fiintei ce “migreaza” în dimensiunile inefabile ale Divinului.
