Adrian Nastase a devenit simbolul decredibilizarii institutiilor din Romania si a destramarii statului de drept. Cu o lasitate fara margini, fostul premier a refuzat sa respecte decizia definitiva a Justitiei din Romania, incercand sa se impuste. Neputinciosul nu a fost in stare sa-si duca la indeplinire nici macar intentia de a-si lua zilele. Acum, mass-media acorda spatii largi unei stiri care, intr-un stat normal, ar trebui sa fie in subsolul unei pagini despre infractionalitate. Asta pentru ca Adrian Nastase este una din figurile proeminente ale lumii politice postdecembriste care face rating atunci cand apare. Fie ca este vorba de 
dosarele de coruptie in care este implicat sau de suspiciunile de homosexualitate, el este unul din rasfatatii presei romanesti. De ce libertatea si viata lui Nastase valoreaza mai mult decat a altor romani? De ce intentia lasa a fostului premier al Romaniei de a se impusca este vazuta cu ochi buni, ca pe un act de vitejie? De cand poporul roman, care se identifica in mare masura cu Biserica Ortodoxa, apreciaza sinucigasii? Reactiile fata de Nastase sunt insa un barometru fata de starea actuala a societatii romanesti. Aceeasi cetateni care acum plang dupa Adrian Nastase au dat votul pentru actualii primari penali ai Romaniei. Aceeasi oameni care si-au pierdut identitatea acuza Justitia pentru condamnarea fostului premier, care si-a facut o avere frumoasa din banii nostri, si care ne dovedeste pana in ultimul moment ca este in stare sa obstructioneze Justitia, sa calce in picioare legile si valorile romanesti.
Daca in urma cu 2500 de ani filosoful Socrate a inteles sa accepte condamnarea la moarte a judecatorilor greci, chiar daca era nedreapta, astazi un personaj numit Nastase executa Justitia prin presiunea creata in jurul unei sinucideri ratate. Socrate a inteles ca fuga din fata pedepsei ar reprezenta un atac la adresa cetatii si a legilor. Prin urmare si a celorlalti greci. Nastase intelege ca poate scapa de 2 ani de puscarie folosindu-se, sub prilejul sinuciderii, de presiunile mass-mediei, a simpatizantilor, eventual a forurilor internationale. Dar Socrate a ramas in constiinta umanitatii, pentru revolutionarea gandirii, a dialecticii dar si pentru finalul curajos, acceptat intru respectarea legilor statului. Nastase insa, chiar daca incearca sa se victimizeze, nu va putea sa-si spele imaginea de om dezechilibrat, las, care a inteles ca statul roman nu face doua parale si ca scopul scuza mijloacele.
